Nu am fost la festival, dar l-am cunoscut pe Anatol Grosu la o zi după obţinerea acestui premiu, când a venit la Iaşi, la Salonul de literatură Zero + şi a citit câteva poeme din volumul de debut, care prin titlu aminteşte de cunoscuta Scrisoare către Filipeni a Sfântului Pavel.

De obicei, poeţii nu ştiu cum să îşi citească poemele, fie le teatralizează, şi adesea devin patetici, fie le citesc anost, bâlbâit, ca şi cum nu le-ar face bine prezenţa lor, i-ar încurca ori propriile creaţii ar fi dintr-odată nedemne de ei. Sunt foarte puţini cei care se simt bine în poezia lor, care reuşesc prin lectură să emoţioneze, să dea tot ce au pus atunci când au stat singuri şi au scris acele versuri. Tânărul Anatol Grosu este unul dintre aceştia.

Poeziile lui sunt ca nişte păsări care prind în gheare numai fragmentele de viaţă mistică ale unui trecut îndepărtat, asta e hrana lor!, un misticism pe care “oamenii mari”, dacă îl mai ştiu, îl ţin ascuns într-un colţ de suflet, dar de care copilul se atinge uşor, aşa cum se atinge cu mâna de o mamă, sau de un nenică, personajul principal al Epistolei din Filipeni.

Două poezii numai:

Dumnezeu într-atât îl iubea pe nenica că făcea avioane/ din rugăciunile lui şi le arunca/ să zboare deasupra capetelor noastre iar când ploua ele se scurgeau/ mă întorceam spre casă cu hainele-n cerneală

Şi: pe nenica uneori îl prindeam cu picioruşele îngropate/ în pământ stătea cu braţele ridicate la cer/ erau vremuri grele când credea că e un agud/ eu îl udam dimineţile şi îi spuneam că e primul copac cu ochişori/ iar el îmi zâmbea

Nenica nu poate fi decât al lui Anatol Grosu. E lucru rar ca un autor să se distingă de la volumul de debut atât de profund, şi nădăjduiesc ca prietenia poetului şi copilului care a fost să rămână la fel de vie cu fiecare carte pe care o va da de-aici înainte tânărul basarabean. Avem nevoie de nenica lui!