AVANPREMIERĂ Monica Lovinescu, în „Jurnal inedit“: „Ni s-a propus să-l sacrificăm pe Breban“

AVANPREMIERĂ Monica Lovinescu, în „Jurnal inedit“: „Ni s-a propus să-l sacrificăm pe Breban“

Monica Lovinescu (1923-2008)                                                                 FOTO: Arhiva Editurii Humanitas

"Jurnal inedit. 2001-2002", de Monica Lovinescu,  ediţia îngrijită de Astrid Cambose, va fi lansat la Bookfest sâmbătă, 31 mai, de la ora 17.30, la standul Editurii Humanitas. Adevărul.ro publică fragmente, în exclusivitate, din jurnalul inedit al Monicăi Lovinescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Fiica criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost  ziaristă, critic literar şi cunoscută realizatoare de radio. Căsătorită cu Virgil Ierunca, a plecat la Paris în septembrie 1947, iar în primele zile ale lui 1948 a cerut azil politic.

Din anul 1951 şi până în 1974 colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum şi la redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962 colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească şi Teze şi antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influenţă în România, atât în mediile culturale cât şi în rândurile publicului larg. Colaborează cu articole şi studii despre literatura română şi despre ideologia comunistă în numeroase publicaţii: East Europe, Kontinent, Preuves, L'Alternative, Les Cahiers de L'Est, Témoignages, La France Catholique etc. Semnează capitolul despre teatrul românesc în Histoire du spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard).

A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Urnele cu cenuşa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca au fost aduse în România. 

„Nu vom mai regăsi niciodată nu doar România noastră interbelică, dar nici măcar România viitorului, la care am visat. Zi de zi, de câţiva ani încoace, învăţăm pe dinafară acelaşi verdict. [...] „Ce e de făcut?“ m-aş fi întrebat pe vremuri. Atunci puteam să-mi răspund „mergem înainte“: aveam un microfon şi ascultători. Ascultători ar mai fi. Dar [azi] fenomenul nu mai e decât acustic. E o ascultare fără ţinere de minte. Uitarea se instalează în cuvânt în chiar momentul în care e rostit“, spune Monica Lovinescu,  în „Jurnal inedit“, în 2001
                                                                                                                    

Gabriel Liiceanu: „Monica Lovinescu nu a putut trăi fără repere“

„Monica Lovinescu a trăit într-o epocă în care binele şi răul nu mai intrau pe scena istoriei înveşmântate în nuanţe. Epocile acestea sunt grele pentru cei care le trăiesc, căci îi obligă pe toţi să aleagă fără să se poată refugia după alibiul bâlbâielii care cere timp de gândire, după teama de judecata pripită, după sofisticăria dilemelor. Desigur, când ai de ales între radicalitatea albului şi a negrului, te poţi înşela în privinţa oamenilor, dar niciodată în privinţa ideilor, a principiilor şi a faptelor. Când în joc sunt adevărul şi falsul, negocierea încetează", subliniază Gabriel Liiceanu.

Sub acest credo s-a aşezat întreaga viaţă a Monicăi Lovinescu. El răzbate, iată, până în ultimele pagini ale Jurnalului, cele din anii 2001—. Nu sunt paginile unui om care s-a îmbătat cu iluzii. Scrisul Monicăi Lovinescu nu e străin, după cum mărturiseşte chiar ea, de cocleala dezamăgirii şi de un anume sentiment al zădărniciei. Dar sunt paginile cuiva care n-a putut trăi fără repere şi care a întâlnit în viaţă destui oameni în care a putut crede până la capăt —ei au făcut ca lumea să se recompună periodic din chiar precaritatea şi mizeriile ei“, apreciază  filosoful Gabriel Liiceanu, director al Editurii Humanitas. 

 

„Memorialistica Monicăi Lovinescu se îmbogăţeşte postum şi nesperat cu un nou volum, rămas până acum inedit. Destinul acestor notaţii diaristice a fost acela de a-şi contrazice în mod fericit autoarea, care îşi declarase, la încheierea Jurnalului din anul 2000, intenţia de a renunţa definitiv la scris. N-a putut-o face însă, iar noi mai primim în felul acesta încă un dar al conştiinţei sale alerte.  
Jurnalul inedit este ultimul lucru scris de mâna Monicăi Lovinescu; de aceea, putem spune că reprezintă actul final din lupta ei de o viaţă cu inerţia intelectuală, cu inapetenţa pentru riscurile pe care le incumbă calitatea de fiinţă spirituală a omului, cu nelibertatea şi cu multe alte tare specifice „omului nou“ care, cu sau fără voia noastră, constatăm că a ieşit de sub forcepsul totalitarismului comunist. Până la sfârşit, vocea Monicăi Lovinescu rămâne aceeaşi: vocea gravă pe care, din păcate, tot mai puţini dintre noi ne-o putem aminti. O voce care a tăcut fără să fi cedat“, punctează Astrid Cambose, care semenează şi cuvântul înainte al cărţii.

 

FRAGMENTE


Joi 6 decembrie [2001]

 

"Totul a pornit de la Ţepeneag“
Corectez pentru Humanitas Jurnalele mele. Nu există un exerciţiu mai periculos pentru propria-ţi viziune asupra trecutului decât relectura unui Jurnal, izvor de deşertăciuni repetitive – cel puţin dacă este conceput, precum al meu, ca o agendă ceva mai detaliată, menit, deci, să sprijine o memorie asaltată de un ritm evenimenţial prea rapid. Cel puţin aşa simţisem culegând pentru ultimul volum din Unde scurte (Pragul ) pasajele referitoare la ecoul stârnit la Paris de atât de rarele accese disidente ale intelectualilor din ţară. Incluzând note rezumative şi fragmente de Jurnal în Pragul, îmi ofeream iluzia că las astfel un material util celor care ar vrea să refacă unitatea pierdută a culturii române. Din nou mă înşelasem. [...]
Aceiaşi [literaţi] care, înaintea oricărui gest, trimiteau mesaje cerând să fie susţinuţi, protejaţi pe calea undelor sau în ziarele occidentale şi-au clădit acum un trecut de autarhii severe şi inexpugnabile. Spre deosebire, de pildă, de polonezi, care nu pregetă a sublinia rolul jucat în evoluţia contestaţiei lor de revista de la Paris Kultura, la noi, somnul memoriei şi-a şi născut monştrii. Mă întreb cum de mai îndrăznim să ne plângem văzând cultura de azi dominată, în posturile de comandă, de ceauşişti notorii şi temeinic compromişi, când nici un organism scriitoricesc nu le-a numărat păcatele şi n-a mimat vreo acuzaţie. De ce s-ar teme ei, când nimeni nu le reproşează entuziasmele întru plecăciune din trecut? Ne arătăm alergici la orice judecată de valoare. Cu atât mai rău pentru noi toţi.


Din vara lui 1989 iese în prim-plan un episod ce a ocupat o bună parte a acelui anotimp de pomină. [...] Deci: totul a pornit de la Ţepeneag. Supărat pe Goma şi pe noi fiindcă nu semnaserăm un protest când i se refuzase cetăţenia franceză, rupsese cu exilul, cu literele româneşti, cu activitatea contestatară. Regretam ruptura, îi deplângeam depresia, nu ne dădeam însă seama că ravagiile proveneau din vanitatea rănită. E drept, ne mărturisise că nu poate să se situeze la acelaşi nivel cu exilaţii de rând, adică să treacă prin etapa cvasiobligatorie a refugiului politic înainte de a cere naturalizarea. Ne despărţiserăm de el fără voie, dar rămăsese în noi o rămăşiţă de prietenie – speranţa că ne vom regăsi într-o zi. I-am regăsit doar caricatura. După vreo 10 ani de absenţă totală, a reapărut, în 1989, presimţind că ceva e pe cale a se petrece, regretând că s-a retras în loc să contribuie la schimbare şi hotărât să joace rolul la care din nou visa. N-avea destulă imaginaţie pentru a se răzbuna pe sine însuşi. I-a rămas să se răzbune pe noi: pe Virgil Ierunca, pe mine, pe Paul Goma. Nu mai cunoştea, însă, noua geografie culturală. Singurul aliat pe care şi l-a găsit, el însuşi înveninat de umori năclăite, a fost Breban, pe care tot el îl convinsese, în 1971, să protesteze, de la Paris, împotriva minirevoluţiei culturale de la Bucureşti. Pe Breban îl însărcina să-i aducă sângele nou al tinerei generaţii ispitite de mirajul publicării în Occident, în cadrul unei sucursale pariziene a Uniunii Scriitorilor de la Bucureşti, suficient de supusă lui Ţepeneag şi lui Breban pentru a nu ne primi, pe Goma şi pe noi.

„N-aveam nimic personal cu Breban“
Lucrurile n-au mers cum proiectase el, deşi imagina figuri de şah destul de îndrăzneţe. S-a hotărât să „negocieze“. Ceruse să ne întâlnească într-o cafenea pentru a ne propune să ni- l sacrifice pe Breban, a cărui reputaţie în exil era destul de suferindă – i se făurise o biografie de suspect: prea parcursese redacţiile româneşti de prin străinătăţi, la Paris, ca şi la München, pledând necesitatea de a-l păstra pe Ceauşescu din pricina „complexului voievodal“ de care suferă poporul român. Bineînţeles, am refuzat propunerea. N-aveam nimic personal cu Breban; nu el, ci întregul proiect ni se părea dubios. Se foiau pe acolo şi unele personaje ciudate, nou ivite printre noi, cu reputaţii pătate sau cu trecut neclar.
Revăd cafeneaua de pe avenue Rapp unde ne-am întâlnit după o înregistrare la Europa Liberă. Ţepeneag concepuse scenariul ca pentru un film cu gangsteri pe tema negocierii între două clanuri. El se vedea, probabil, dirijând din umbră cohorta invizibilă a unei Uniuni ostile nouă şi reclamase prezenţa a doi martori-observatori care să ofere viitorimii versiunea obiectivă a înfruntării: Marie-France Ionesco şi Alain Paruit. Taberele stăteau la aceeaşi masă. Tonul, ironic-amical. Mai credeam, pesemne, în buna-credinţă a interlocutorului nostru, chiar dacă pervertită de visul unor răzbunări fabuloase.
Până ce, aparent convins de argumentele noastre (care chiar erau sincere), a acceptat o viitoare întâlnire lămuritoare cu Goma şi ne-a oferit ca sacrificiu pe cel mai celebru aghiotant din mafia personală, pe Breban. Ştiu că în acea clipă mi-am dat seama de ridicolul scenariului. Ne lipseau pălăriile texane, pistoalele la brâu şi aparatele de filmat“.
(Jurnal inedit.2001-2002, de Monica Lovinescu, Copyright Editura Humanitas)


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările