Mi se pare ipocrit şi felul în care, o dată pe an, sunt căutate cu lumânarea chestii “pur româneşti”, cât mai româneşti, în virtutea unei vechi stereotipii propagate prin educaţie, conform căreia suntem un soi de insulă pe care se plimbă românismul în sus şi-n jos, mereu acelaşi, din cele mai vechi timpuri şi pînă azi. De la mâncăruri până la costume tradiţionale, orice e prezentat, de 1 decembrie, ca fiind o probă a românismului, iar termenul de “românism” e pronunţat ca şi cum toată lumea ştie ce înseamnă. Numai că, de la mâncăruri până la costume tradiţionale, în tot ce e românesc există şi o doză mai mare sau mai mică de contribuţie ori influenţă a altora, a străinilor cu care ne-am intersectat pe-aici, a culturilor care au fost în contact, pe acest teritoriu, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, superficial sau profund, cu voie sau fără de voie.

Aşa că vreau să scriu despre traducători. Despre cei care îmbogăţesc cultura română aducând “pre limba noastră” cărţi din alte culturi. Întruchiparea deplină a acestei profesii o reprezenta doamna Antoaneta Ralian, dispărută dintre noi zilele trecute. A tradus zeci de cărţi, nici nu mai contează câte. Le-a tradus admirabil, cu pasiune, ca şi cum ar fi vrut să le dăruiască cititorilor. Dar ceea ce mi se pare interesant este că, în ultimii ani, a devenit un personaj public foarte cunoscut şi iubit, dincolo de sfera propriu-zisă a cunoscătorilor într-ale literaturii. I s-au luat interviuri, a fost invitată la evenimente de gală, a dobândit o anumită popularitate şi în rândul unui public mai larg, nu neapărat pasionat de literatură.

Asta nu prea se întâmplă cu traducătorii. Cei mai mulţi dintre ei rămân toată viaţa nişte anonimi. Dintre miile ori zecile de mii de cititori ai unei cărţi, foarte puţini ţin minte cine-a tradus-o.  Traducătorii lucrează cu discreţie şi cu ea rămân. Nici n-ar avea ce face, de altfel, cu o eventuală celebritate. Ei trebuie să se “subordoneze” autorului pe care-l traduc, să-i pună calităţile în valoare şi să “ascundă” cât mai mult propriile însuşiri. Doamna Antoaneta Ralian ştia să facă foarte bine acest lucru şi, de câteva ori, a vorbit foarte frumos şi exact despre acest mod de a se “topi”, ca traducător, în universul, stilul şi însuşirile unui autor. Sunt mulţi traducători foarte buni la noi, deşi meseria asta – care e, în sine, una “de sacrificiu” – e prost plătită. Nu se poate trăi din ea. (Sau se poate, cu greu, traducând mult şi la repezeală). Unele edituri plătesc mai bine şi-i tratează corect pe traducători, altele plătesc mai prost, există şi unele care-i fentează de-a dreptul. Aşa că statutul lor social e precar.

Totuşi, importanţa traducătorilor pentru o cultură care vrea să se ia în serios este covârşitoare. Mai ales în vremurile noastre, când ideile şi cărţile circulă rapid, când contactul între culturi e mai dinamic decât oricând. Kogălniceanu avea motive să scrie, la 1840, încercând să stimuleze crceaţia naţională, că “traducerile nu fac o literatură”. Dar, de atunci încoace, cultura română s-a construit şi datorită traducerilor, datorită oamenilor care au adus în bibliotecile noastre, pe limba noastră, cărţile lumii. Asta se întâmplă şi azi, când cea mai mare parte a pieţei editoriale o reprezintă traducerile, nu cărţile scrise în româneşte. Doamna Ralian era întruchiparea însăşi a acestei nobile activităţi, stăpânea perfect arta traducerii. Ar fi bine s-o omagiem prin înţelegerea mai bună şi mai exactă a rolului pe care îl au traducerile în configuraţia culturii române.