Ţuţea, Gyr şi Steinhardt, trei mari scriitori români care au făcut închisoare. Jertfa de sine şi literatura închisorilor
0
Printre marii scriitori români care au făcut închisoare se numără Radu Gyr, Nicolae Steinhardt şi Petre Ţuţea. Experienţele lor au născut unele dintre cele mai arzătoare pagini din literatură, aşa-numita literatură a închisorilor.
Petre Ţuţea (1902-1991), care s-a născut pe 6 octombrie 1902, în satul Boteni (Muscel) în familia unui preot, a urmat liceul „Neagoe Basarab” din Câmpulung şi liceul Gh. Bariţiu din Cluj, apoi cursurile Facultăţii de Drept a Universitaţii din Cluj, studiind formele de guvernământ la Universitatea Humboldt din Berlin.
A devenit, în urma studiilor universitare, doctor în drept administrativ, publicând articole, alături de studii de economie şi politică în presa anilor 1930, cu precĂdere în „Cuvântul” condus de Nae Ionescu. A fost un apropiat al acestuia, ca şi al lui Petre Pandrea, Mircea Eliade, Emil Cioran.
După o perioadă de simpatii de stânga, a devenit simpatizant al mişcării legionare, iar în septembrie 1940 a ajuns înalt funcţionar la Ministerul Economiei Naţionale în guvernul naţional-legionar.
Sub regimul comunist, filosoful a făcut 13 ani de închisoare politică în anii 1948–1953 şi 1956–1964. După eliberarea din puşcărie a continuat să fie persecutat de Securitate, care i-a confiscat o serie de manuscrise (printre care „Tratatul de antropologie creştină”, ce i se va restitui după 1989).
A trăit înconjurat de tineri din boema bucureşteană a vremii şi publică sporadic, sub pseudonimul Petre Boteanu, în revistele şi almanahurile Uniunii Scriitorilor. A murit la Bucureşti în 3 decembrie 1991, după ce a fost „redescoperit“ de tinerii generaţiei post-1989 şi s-a bucurat de o scurtă perioadă de notorietate dublată de o intensă mediatizare.
Mari scriitori care au făcut închisoare. Vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea
Printre volumele scrise Petre Ţuţea (foto) de el se numără “Între Dumnezeu şi neamul meu", “Bătrâneţea şi alte texte filosofice", “Omul.Tratat de antropologie creştină", “Filosofia nuanţelor”sau “Lumea ca teatru". Vă prezentăm, în exclusivitate, fragmente din volumul „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, editat de Humanitas.
„Libertatea"
Unde e omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă de lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine, şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii.
Omul e liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: „Robeşte-mă, Doamne, ca să fiu liber“ (Imitatio Christi). (...)
Am învăţat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să-şi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei — numai omul e capabil de asemenea nebunie. Libertatea omului e partea divină din el. (...)
Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el! (Copyright Editura Humanitas)
Mari scriitori care au făcut închisoare. Radu Gyr: „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!“
Membru de seama al Miscarii Legionare, conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti, Radu Gyr (1905 -1975, foto) este autorul versurilor cantecelor 'Sfanta Tinerete Legionara', 'Imnul Mota-Marin' sau 'Imnul Muncitorilor'.
Laureat al mai multor premii ale Societatii Scriitorilor Romani si ale Academiei Romane, pe timpul guvernarii legionare, in 1940, poetul a fost director general al teatrelor infiintarii Teatrului Evreiesc. Carturarul Radu Gyr a lasat in urma o opera poetica de valoare unica, la care se alatura o multime de studii si eseuri critice.
Dupa detentia de sub regimul lui Carol al II-lea este inchis si de Antonescu, apoi este eliberat si trimis spre 'reabilitare' in batalioanele de la Sarata. In 1945, regimul comunist il incadreaza in 'lotul ziaristilor' si il condamna la 12 ani. A fost eliberat in 1956, dar dupa doi ani a fost din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia 'Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!' Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detenţie. Bolnav grav, cu hepatita, cu TBC, i s-a refuzat orice ajutor medical.
Redăm fragmente din descrierea poetului de catre Valeriu Anania, cunoscut ca mitropolit sub numele de Bartolomeu Anania, asa cum apare in "Memoriile" sale, publicate de Editura Polirom.
'Am inceput sa-l iubesc pe acest poet atat de delicat si atat de napastuit'
'Venise luna iulie, cand parintele Bica, intors odata de la Ramnic, mi-a spus ca-l cunoscuse acolo pe poetul Radu Gyr si ca-l invitase sa-si petreaca o vacanta in manastirea Polovragi, la liniste si aer. Poetul a venit impreuna cu sotia si fiica si am petrecut impreuna vreo doua saptamani extrem de agreabile.
Desi incarcat de suferinte, cu ani grei de puscarie in spate, cu un ochi pierdut pe front, cu trupul ros de multe betesuguri, poetul se desfasura vesel, glumet, sorbind fiecare picatura de viata cu voluptatea celui ce-i cunoaste pretul. Cantaret 'oficial' al Garzii de Fier, Radu Gyr era foarte putin – aproape deloc – un om politic, ci mai mult un indragostit romantic de o idee romantica.
Mari scriitori care au făcut închisoare. Umorul infraroşu al vietii de puşcărie
Legiunea in sine, 'politicul' din ea intra foarte putin in conversatiile noastre. E interesant sa notez aici ca in mai toate convorbirile mele cu legionari, de atunci si de mai tarziu, Garda de Fier in sine, adeziunea sau angajarile la ea nu formau mai niciodata obiectul specific si expres al acestor conversatii, ceea ce e imposibil sa dovedesti in fata anchetatorilor de Securitate, care te piseaza vesnic cu intrebarea: 'Ce ati discutat?'
Asemenea conversatii se consumau pe deasupra, intr-un context dat, certitudinile curgand pe undeva pe sub premise, asa cum ucenicii lui Iisus, dupa inviere, sedeau la cina cu El si nu indrazneau sa-L intrebe:
'Cine esti Tu'?, 'stiind ca este Domnul'. Vorbea de suferintele lui cu multa detasare, retinand indeosebi aspectele lor umoristice, acel umor infrarosu (care nu se poate vedea cu ochiul liber) al vietii de puscarie, care a existat intotdeauna, dar pe care scriitori acri ca Dostoievski, Soljenitin sau Constantin Virgil Gheorghiu il ignora.
Tot in vara aceea, dupa plecarea lui in Ramnicu-Valcea, camionul trebuia sa stea vreo doua ceasuri, la un garaj, pentru oarecare reparatie. Parintele Bica imi spusese – din auzite – ca Radu Gyr, surprins de evenimente, se hotarase si el sa fuga din tara, spre Ungaria-Austria, dar ca intr-un moment de disperare incercase sa se sinucida band otrava.
Se afla in spital. Am profitat de ocazie si m-am dus sa-l vad. Nu vorbea aproape deloc, avea gatlejul ars, o parte din otrava i se scursese pe la cheotoarea gurii si-i parjolise barbia. Era slab, foarte slab. Am mai inteles ca nu mai avea bani sa plateasca spitalul si ca urma sa fie dat afara. Atunci am simtit nevoia sa-i dau pribegiei mele o tinta, un scop, cel putin pentru moment, si m-am hotarat sa ma duc la Bucuresti si sa fac o colecta printre prieteni si camarazi, pe care sa i-o aduc lui Gyr.
Intalnirea a fost emotionanta
Asa se face ca, in 1956, de indata ce am aflat ca Radu Gyr a fost eliberat, la termen, dupa unsprezece ani de puscarie, m-am si repezit sa-l vad, intr-o camera a Institutului de Geriatrie, unde fusese internat. Nu-l mai vazusem pe Gyr din toamna lui 1944, in acea camera de spital din Ramnicu-Valcea. Intalnirea a fost emotionanta si ne-am propus sa ne mai vedem, dupa ce el mi-a propus deschis, inca de la inceput, ca in cursul conversatiilor noastre sa nu abordam, sub nici o forma sau nuanta, probleme de natura politica ; s-ar putea, totusi, sa fim intrebati candva, si e bine sa avem raspunsuri clare; pe de alta parte, sincer vorbind, el se declara desprins de Miscarea Legionara ca de o iubita din tinerete, cu care nu s-a casatorit, dar care i-a ramas in lumina si surasul unei amintiri. (Copyright Editura Polirom)
Mari scriitori care au făcut închisoare. Nicolae Steindhard şi "Jurnalul Fericirii"
În acelaşi plan vertical cu Ion Ioanid („Închisoarea noastră cea de toate zilele”, 1991-1997) şi cu Florin Constantin Pavlovici („Tortura pe înţelesul tuturor”, 2001), şi cu o intensitate comparabilă cu a lui Ion D. Sîrbu („Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, 1991, 1993), Nicolae Steinhardt ( (1912 -1989, foto jos) dă, prin „Jurnalul fericirii”, una dintre cele mai ardente şi mai complete mărturii româneşti asupra infernului parcurs în închisoare", spune criticul Daniel Cristea-Enache.
Elementul de diferenţă, ca şi cel de legătură, se observă cu uşurinţă. La Ion Ioanid şi Florin Constantin Pavlovici, cartea memorialistică este opera vieţii – la propriu şi la figurat. Mărturia acoperă anii de închisoare într-un mod minuţios şi extensiv, convocând şi consumând parcă toate resursele scriitoriceşti ale autorului. Un autor al unei singure cărţi: cea în care este personaj şi cobai. Cei doi memorialişti şi-au publicat opera testimonială după Revoluţie, în condiţiile de libertate a opiniei, a cuvântului care o exprimă şi a tiparului cu difuziune publică.
Scrieri pentru posteritate
În schimb, N. Steinhardt şi Ion D. Sîrbu, ambii dispăruţi în 1989, şi-au scris jurnalele în condiţii de clandestinitate, în plin coşmar ceauşist. Experienţele personale sunt coplanare, la fel relatările lor. Ambii focalizează ani de închisoare făcută – pe degeaba – în contextul strângerii şurubului ideologic, după Revoluţia din Ungaria. Şi, la fel, amândoi îşi derulează filmul interior într-o altă epocă istorică, diferită, dar la fel de sinistră: cea a naţional-comunismului. Ei nu scriu pentru contemporaneitate, precum ceilalţi, ci direct pentru posteritate. Între producerea şi receptarea publică a textului există un decalaj temporal semnificativ; şi o ruptură de nivel.
Iar aceste două cărţi extraordinare, redactate într-o epocă pentru a fi publicate şi cunoscute în alta, nu epuizează resursele autorilor. Ele constituie summa operei lor, dar nu şi întreaga creaţie, mult mai amplă şi mai diversă. (...) Aici, în cercul de infern concentraţionar, omul din Est a învăţat să creadă. Occidentalul hedonist – specie din care Steinhardt a cunoscut multe şi variate exemplare – este sătul, plictisit, mort, cu un contur moral gol, fără o urmă sufletească şi spirituală. Şi în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” al lui Ion D. Sîrbu observăm aceeaşi ironie tristă a scriitorului răsăritean la adresa intelectualului vestic obsedat de propriul confort şi complet opac la tragedia lagărului socialist.
Torturi psihice diabolice
Diaristica încorporează memorialistica, păstrându-i funcţiile şi adăugându-i altele noi. La Steinhardt, mărturia asupra detenţiei este un punct de plecare într-o aventură spirituală, în timp ce la Sîrbu e un nucleu tematic ce vine şi revine (ca serial de scene propriu-zise şi ca element constant de referinţă simbolică) în notaţia cotidiană. Detenţia şi memorialul care o reînvie nu înseamnă aşadar, în cazurile de faţă, totul. Ele sunt o parte – însemnată – dintr-un întreg, un plan din care s-a dezvoltat şi stratificat o Operă totalizantă.
Găsim aici biografie nudă şi lecturi vaste, experienţe concrete şi livreşti, detalieri ale momentului istoric şi transgresări ale lui, scene carcerale oribile şi incursiuni surprinzătoare în cele mai îndepărtate arii culturale, observaţii şi caracterizări făcute fără ezitări, dar şi savante referinţe sociologice, politologice, economice, ştiinţifice. Audiem şi într-o parte, şi în cealaltă conferinţe ţinute în celule supraaglomerate şi asistăm, în ambele jurnale, la înjosirea deţinuţilor de către gardieni sadici. Înregistrăm, la a doua mână, multiple suferinţe fizice şi diabolice torturi psihice, momente de disperare ale „bandiţilor contrarevoluţionari”, dar şi clipe de miraculoasă înseninare.
Chinurile din anchetă şi din celulă
În ambele experienţe, generatoare de cărţi totale, descoperim o conştiinţă de om întreg, pe care nimeni şi nimic nu-l poate disloca. Chinurile din anchetă şi din celulă, mizeria inimaginabilă a spaţiului închis, trădarea unor prieteni apropiaţi contează, dar ele nu schimbă ecuaţia morală a unor caractere adevărate, puternice, forjate după modelul unor taţi de modă veche. Aş spune că nu doar protagoniştii celor două jurnale sunt personaje formidabile, ci şi părinţii lor: Oscar Steinhardt, fostul director al unei fabrici de mobilă şi cherestea din Pantelimon, şi minerul sindicalist petrilean Ion Sârbu. Fără cuvinte mari, dar cu o eficienţă pedagogică incontestabilă, aceştia au ştiut să le predea fiilor lecţia rezistenţei şi a demnităţii.
La Sîrbu, se adaugă pe talger modelul Blaga, profesorul şi mentorul care i-a influenţat întreaga carieră. La Steinhardt, o piesă grea în războiul văzut şi nevăzut cu ticăloşia şi prostia înconjurătoare este Manole, prietenul evreu (Emanuel Neuman) reamintit şi citat la tot pasul. În fine, aliatul cel mai important al eroului suferitor este de găsit – într-o unică, dar esenţială diferenţă – în două planuri de ultimă rezistenţă omenească. Pentru Ion D. Sîrbu, cu încrederea lui uriaşă, nedezminţită, în Om, cu simpatiile şi solidarităţile sale de stânga, cu aversiunea faţă de legionari, ca şi faţă de generaţia spontanee de „ilegalişti” de după război, salvarea stă în umanismul tradiţional. Desuet pentru unii, anulat de alţii, dar pentru el încă viu.
Salvarea prin credinţă
La Steinhardt, balansul este mai mare şi aventura interioară, maximală. Condamnat pentru vina de a nu-şi fi trădat prietenii din lotul „mistico-legionar” Noica-Pillat, el va descoperi tocmai aici, în infernul închisorii politice, salvarea prin credinţă. Evreul care împărtăşeşte, prin propria opţiune, soarta legionarilor (cu şi fără ghilimele) primeşte la Jilava botezul creştin.
Decizia lui, îndelung cântărită şi amânată în anii de libertate, e deodată rapidă. Iar scena propriu-zisă a botezului este absolut senzaţională:
„15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)
„Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”
Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» – adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...)
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata.” (pp. 167-169). (...)
Dumnezeu îmi este binevoitor
De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta.” (pp. 139-141, N. Steinhardt, „Opere, 1. Jurnalul fericirii”, Mănăstirea Rohia/Copyright Editura Polirom, Iaşi, 2008). (Text de Daniel Cristea-Enache)
Se încarcă comentariile...
