În mijlocul dezordinii culturale, explicând-o

Având un caracter temperat polemic, caracter care se amplifică şi se precizează în limitele civilităţii absolute îndeosebi în capitolul „Patria, poneiul şi «polonezul» din cultură“, cartea lui Mircea Vasilescu „Cultura română pe înţelesul patrioţilor“ (Editura Humanitas, Bucureşti, 2018) discută clar, cu argumente, cu recurs la statistici şi rapoarte, oricât de aride ar fi ele, câteva dintre problemele acute ale culturii române post-decembriste.

Sau, mai exact, cum s-au reformulat şi reformatat aceste probleme în noile condiţii ale aşa-numitei pieţe libere.

Cred că de când există noţiunea de cultură, preponderent în sensul umanist al termenului, adică, mai corect spus, cultura abstracţie făcând de cultura tehnică, aceasta fiind, orice s-ar spune, o altă mâncare de peşte, s-au pus cam aceleaşi probleme. Acelea ale finanţării insuficiente a actului cultural, a strategiilor (mai nou se spune „politici“) prin care acesta ajunge la public/publicuri, a poziţiei în societate a celor care produc cultură, a cine, ce şi cât consumă, a legislaţiei insuficiente/ineficiente, adică a dezordinii culturale, cum spune la un moment dat Mircea Vasilescu. Dezordine ce l-a îndemnat să observe, să cerceteze îndeaproape fenomenul şi felul în care este reflectat acesta în presă. Nu obligatoriu şi nu întotdeauna cea culturală, oricum mai competentă şi mai la adăpost de ingerinţa politicului. Dacă nu ar fi existat o anume perenitate, probabil că nu s-ar fi născut sociologia literaturii, a teatrului, a celorlalte alte, nici teoria receptării fie ea în forma lui Jauss ori în aceea a lui Iser. Şi nu ar fi existat nici atâtea lamentaţii.

Sigur, în România comunistă, atunci când totul era bine şi urma să fie încă şi mai bine fiindcă partidul era înţelept şi avea grijă de toate, nu se vorbea în gura mare despre tiraje (reamintesc că, de la un moment dat încolo, ele au devenit secrete de stat păstrate cu străşnicie), despre finanţarea proastă, ori despre ravagiile autofinanţării, despre ingerinţa politicului şi despre multe astfel de lucruri grave. La toate veghea Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, una dintre epifaniile mai vechiului Minister al Culturii ori ale Comitetului de Stat pentru Cultură şi Arte. Surpriza a venit îndată după 1989, atunci când nimeni altul decât dl. Andrei Pleşu, proaspăt numit ministru al Culturii, publica în revista Teatrul azi un articol în care scria negru pe alb că pentru cultură se asigură zero virgulă ceva.

Mircea Vasilescu se ocupă în cartea lui şi de finanţare, dar şi de felul în care se cheltuiesc banii. Adică de ce, cât şi cum se consumă, de cine se ocupă de asta, de situaţia celor în sarcina cărora ar urma să asigure condiţiile primare ale consumului. În cazul cărţilor, de pildă, librăriile şi bibliotecile care s-au împuţinat dramatic din 1990 încoace. Avem, cum zice Mircea Vasilescu, pastişându-l pe Roland Barthes, „un discurs îndrăgostit de cultură“, însă, după cum ne vom lămuri citind cartea, „practica ne omoară“.

Iată, dacă tot l-am invocat pe Barthes, inserez o observaţie personală. Vara trecută a apărut, în fine, în colecţia Plural M a editurii ieşene Polirom, prin lăudabilele eforturi ale profesoarei Magda Jeanrenaud, traducerea integrală a Discursul îndrăgostit. Am cumpărat un exemplar de la o mare librărie din Oradea. În raft a mai rămas, cum se zice, „o bucată“. Continuă să stea acolo şi în data de 31 decembrie 2019, zi în care eu aştern pe ecranele computerului această recenzie. De ce? Fiindcă, după cum bine observă Mircea Vasilescu, discursul îndrăgostit de cultură este cum nu se poate mai puternic, iar „instituţiile şi mecanismele care ar trebui să îl pună în practică sunt atât de slabe“.

Discursul acesta este marcat de locuri comune, de pasaje asurzitoare, de fragmente rostite largo desolato de tot felul de inşi care plâng de dragul şi de amarul ţărişoarei, care deplâng cultura ei care se află în primejdie de moarte. Mircea Vasilescu le opune o carte care se centrează pe ceea ce el numeşte „starea culturală a naţiei“. Scrie autorul: „Am ales - pornind tocmai de la astfel de locuri comune de mare circulaţie - trei teme care mi se par relevante pentru felul în care s-a constituit discursul public despre cultură: finanţarea, culturii (căci ţara e săracă, nu ne permitem mai mult), lectura (căci nu se mai citeşte, suntem ultimii în Europa) şi prezenţa culturii române în lume (căci prin cultură, putem avea o imagine mai bună în străinătate)“.

Autorul cărţii porneşte de la aceste premise şi le decriptează sensurile şi cauzele profunde. Formulează nenumărate  dece-uri cărora le oferă răspunsuri care nu mai au nimic în comun cu locurile comune. Există şi un al patrulea capitol în care se vorbeşte despre modul în care se discută despre cultura română în spaţiul public. Titlurile celor patru capitole ale cărţii sunt Banii pentru cultură. Între sărăcie, emoţie şi demagogie, Lectura. O temă strategică fără strategii, deja menţionatul Patria, poneiul şi „polonezul“ din cultură şi, în fine, Câte culturi încap în una singură.

Mărturisesc că am citit cu maximă atenţie îndeosebi capitolul cel mai încărcat de note polemice. Adică Patria, poneiul şi „polonezul“ din cultură,  Cel în care Mircea Vasilescu analizează, documentează, explică, întoarce pe toate feţele „cazul ICR“ şi „cazul Patapievici“. Adică nebunia care a condus, în vara anului 2012, la punerea pe butuci a uneia dintre cele mai reuşite construcţii culturale post-decembriste. Deşi (şi) jurnalist, Mircea Vasilescu nu se mulţumeşte cu o investigaţie strict gazetărească a problemei. Nu pune la zid pur şi simplu Antena 3, USL, pe Ponta, pe Antonescu, pe Andrei Marga. Şi cu asta, basta. Are răbdare, descifrează mentalităţi, resentimente, ravagiile exploziei de fake news, Aş mai sublinia un lucru. Eleganţa cu care autorul cărţii vorbeşte despre Augustin Buzura. Á bon entendeur, salut!

Mircea Vasilescu - CULTURA ROMÂNĂ PE ÎNŢELESUL PATRIOŢILOR, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018