Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Aşa că toată lumea a uitat repede de anul Enescu şi de absenţa lui Œdipe în România, în timp ce Komische Oper Berlin şi Opéra Bastille prezentau aproape simultan două producţii noi, cumulând, într-o lună de zile, mai multe spectacole decât cele date în ţară într-un deceniu. Dar suntem asiguraţi că ONB va prezenta o nouă producţie pentru Œdipe spre finalul acestei stagiuni.

Până atunci, merită să urmăriţi evoluţia calendarului ONB care se populează cu spectacole în care artişti importanţi apar peste noapte, la fel de neaşteptat cum expandează popcornul în cuptorul cu microunde. Cristina Păsăroiu şi Adela Zaharia în La traviata, Gregory Kunde în Otello, Elena Moşuc şi Ruxandra Donose în Norma, Cristian Măcelaru dirijând Madama Butterfly, se şopteşte chiar despre o Alcina, pe scurt iată că se poate ceea ce s-a spus de zeci de ani că nu se poate. Ba chiar ar fi posibil ca Opera Naţională să facă şi ce trebuie.

într-o vineri, 1 Octombrie, la Opera Naţională Bucureşti
Giacomo Puccini: Tosca
Iulia Isaev (Tosca), Daniel Magdal (Cavaradossi), Bryn Terfel (Scarpia), Marius Boloş (Angelotti), Ion Dimieru (paracliserul), Valentin Racoveanu (Spoletta), Dan Indricău (Sciarrone), Filip Panait (temnicerul), Mădălina Barbu (păstorul)
Orchestra şi Corul Operei Naţionale Bucureşti (maestru de cor: Daniel Jinga)
Dirijor: Tiberiu Soare

Aşadar, vorba lui Caragiale, s-a deschis, în sfârşit, stagiunea în necazul pesimiştilor, şi încă d-a dreptul, fără încunjur, cu operă. Cu Tosca, o operă absentă din repertoriu, în lipsa unei producţii după 2014 până la premiera din 2019, pandemia adăugând restul de frustrare.

Producţia lui Mario de Carlo, kitschissimă dar reprezentativă pentru epoca interimatului lui Ştefan Ignat, a început deja să facă riduri. Defilarea de costume din scena Te Deum-ului s-a făcut din culise, nu prin sală, aşa cum era înainte, iar decorurile păreau mereu în pericol să se dezasambleze. N-am să insist iarăşi asupra neajunsurilor ei, puteţi (re)citi impresiile mele de la premiera de acum doi ani, în articolul Habemus Tosca.

Până la apariţia lui Scarpia, trece aproape un act, timp în care am reîntâlnit-o pe Iulia Isaev în rolul Floriei Tosca. A fost la fel de muzicală ca în spectacolul din 2019, poate cu o umbră în plus peste o voce foarte bine păstrată, dar pe care o pun mai degrabă pe lipsa activităţii din anii (deja!) de pandemie şi lockdown (mult mai prelungit în cazul artelor spectacolului). Aş putea spune că interpretarea vocală a sopranei a fost o lecţie, compensând pentru boneta ridicolă din primul act şi pentru o rudimentară mişcare de scenă, impuse de un regizor neîndemânatic. De fapt, sunt de părere că, în plan vocal, Iulia Isaev a fost cea mai bună de pe scena acestei deschideri de stagiune.

Cavalerul ei a fost Daniel Magdal, un tenor de bază al ansamblului bucureştean, a cărui evoluţie merită câteva explicaţii. Timbrul e ingrat, pentru unii chiar insuportabil. Aparent, singura calitate e un squillo în registrul acut care pare cu totul neaşteptat atunci când îl foloseşte (Vittoria! Vittoria!, în mod special). Dar nu i se poate nega tehnica şi nici faptul că ştie s-o folosească, ştie când să cânte piano şi când să fie forte. Dacă cineva poate să treacă de culoarea meschină a registrului median şi de tonul ultra plangent din pasajul către acut, atunci constată că Daniel Magdal poate fi catalogat drept un mijloc fix al inventarului vocal al ONB. Mai ales că vocea tenorului rezistă în roluri dramatice precum Otello, Canio sau Samson. Poate că Teodor Ilincăi ar fi fost mai potrivit, dar a preferat un Calaf la Timişoara, după care a avut probleme de sănătate şi n-a fost distribuit. Însă marea problemă a lui Daniel Magdal este că, odată ce a fost pus pe aceeaşi scenă cu Bryn Terfel, un model de expresivitate în primul rând, la cel mai înalt nivel posibil, acest Cavaradossi a părut mai provincial ca niciodată.

Bryn Terfel şi-a demonstrat clasa la Bucureşti. Bas baritonul galez a pierdut mult din substanţa vocală faţă de acum un deceniu la Covent Garden, când cânta cu Angela Gheorghiu într-o reluare a producţiei din 2006 a lui Jonathan Kent, prezervată pe DVD/BluRay. Uneori, mai ales în registrul acut, vocea sa monocromatică pare să se subţieze îngrijorător de mult, încât e greu de imaginat că ar putea cânta un rol de bas. În ciuda acestor probleme, rămâne un imens şi foarte inteligent artist. La Bucureşti a avut de înfruntat o orchestră care tindea mereu să-l acopere. În primul act a făcut faţă cu ceva dificultate manierei în care a dirijat Tiberiu Soare, care parcă încerca să-i dea mereu cu alămurile sau percuţia peste voce, chiar în momentele în care fraza muzicală avea de spus ceva. Terfel a realizat destul de repede că are două soluţii. Ori să împingă vocea, şi a şi făcut-o în câteva rânduri, în maniera lui Lucian Petrean, ori să evite confruntarea deschisă cu un dirijor care refuza să-l susţină. A lungit silabe, pentru a scăpa de loviturile sonore ale fosei, s-a strecurat abil prin textura greoaie şi asurzitoare a corului, reuşind mereu să iasă la suprafaţă, culmea!, păstrându-şi aproape intactă expresivitatea. Această abilitate de a juca cu vocea a fost remarcabilă. Cât despre actoria propiu zisă, doar câteva gesturi au făcut mai mult decât tot ce-a făcut regizorul pentru toate personajele. Spatele întors Floriei pentru a-i lăsa doar sopranei momentul lui Vissi d’arte a fost un gest de o o curtoazie admirabilă.  În marea sa arie, Isaev a fost excelentă, deşi cu un suflu destul de scurt pe notele lungi din final. Aplauzele ironice ale lui Terfel de la sfârşitul momentului sopranei şi-au arătat şi la Bucureşti efectul, cel al unui cinism care provoacă repulsie. Avansurile făcute Floriei au dezgustat pentru că păreau atât de reale. În fine, dicţia lui Terfel a fost nu doar exemplară, ci a adăugat încă şi mai multă expresivitate unui rol cu a cărui concepţie nu sunt neapărat de acord. Acest Scarpia libidinos şi bădăran, jucat însă cu o atenţie la detalii demnă de un Lawrence Olivier, nu se suprapune cu titlul de baron, fie el şi şef al poliţiei politice, tocmai pentru că un Bruson sau un Taddei au demonstrat în trecut că o un strop de nobleţe adăugat ticăloşiei face din Scarpia un personaj şi mai fascinant.

Deşi orchestra s-a străduit să cânte corect, dirijorul a părut că stă mereu cu ochii în partitură, indiferent sau cel puţin incapabil să interacţioneze într-un mod constructiv cu scena, conducând monoton şi pătrat discursul orchestral timp de două ore, fără nici un moment realmente interesant.

Comprimarii au fost inegali. Între un Marius Boloş credibil şi solid ca Angelotti şi un Filip Panait alienat de conceptul de operă în rolul temnicerului, intonaţia lui Valentin Racoveanu a surprins neplăcut în Spoletta, în timp ce Dan Indricău a fost un Sciarrone vetust-caricatural, iar Ion Dimieru un paracliser fantomă, inobservabil vocal, şi, în fine, vocea din off, amplificată, a Mădălinei Barbu în rolul păstorului n-a făcut decât să dea măsura bizareriei producţiei lui de Carlo. Corul cântă în continuare la fel de tare în Te Deum şi nu pare să se rezolve nimic în direcţia asta, iar cel de copii a părut mai degrabă unul de studenţi.

Dar asta nu a împiedicat publicul să aprecieze totul, aplaudând în picioare la final, un spectacol totuşi mult peste media ultimilor ani. Iar sezonul ONB, o spun încă o dată,  merită atenţie.

Citeşte contnuarea articolului, cu impresiile de la al doilea spectacol pe blogul Despre Opera.