Omul-bocanc

Într-un bocanc contemporan cu noi s-a născut un om cu caracter-bocanc, ferm în aparenţă, purtând în el o tainică şi invizibilă spărtură, un crater bocăncos

Într-un bocanc contemporan cu noi s-a născut un om cu caracter-bocanc, ferm în aparenţă, purtând în el o tainică şi invizibilă spărtură, un crater bocăncos prin care se scurg eschive cu tot cu jaloane, roţi de motocicletă şi stări pe scări asimetrice orientate când în jos, când în sus, îmbătate de aroma celor care sunt curioşi să le urce sau să le coboare, orientaţi după culoare; este o chestiune de onoare ca omul-bocăncos să evite confruntarea cu felia-vierme de realitate vierme cu sâmburi, ba chiar toată realitatea viermiformă la un loc i se lipeşte de bocanc ca un câcat de căţel pe cărarea din cap; de aceea, el se arată oricând gata să-şi expună într-un tampon cu formol, pentru că pe jos e nămol de dantelă, poziţia în exitenţă, făcând din accest lucru chiar o senzaţie de eliberare plăcută pentru bocancul propriu scufudat într-un acvariu unde a murit un peşte, care zace neîmbălsămat, neînhumat, de neiertat pentru ce i s-a întâmplat; iertarea nefiind posibilă, omul-bocanc ne pedepseşte că nu i-am prăjit la timp peştele, ca să se răscumpere pentru lipsa de imaginaţie, sau pseudoprivire, sau pseudosimţire, călcându-ne sin-covorul, chiar şi improvizat pe loc, rozalb, calcându-l plin de noroi cu urma peronalităţii sale, deşi nimeni nu are nevoie de ea; surprinzător, dar chiar nu are nevoie să vadă, să urmărească aparenţe cu un binoclu în v de la veveriţă mioapă, întrucât din moment ce ele există, înseamnă că sunt necesare şi trebuie să te pui mereu la curent cu mersul lor, căutând bocancul cel mai mare pentru a le ţine pasul, fără să-ţi înfunzi nasul de miros bocăncos. Pasul unui cui bătut într-un lucrul nemaipomenit, în faptul că alături de bocanc va creşte mereu un alt om înzestrat cu puterea de a decide să nu-i încalţe, care nu pedepseşte şi iartă pentru a fi iertat, nu calcă pentru a nu fi călcat, oricât de mult ar scormoni cu ochii pe izlaz după bocancul care se dovedeşte pentru el un instrument demodat, aruncat din elicopterul cu mâner, tinând o umbrelă strâns înfăşurată pe gât. Deocamdată, singurul semn al puterii este dreptul neîmbocăncitului să-şi fie tipografiul propriilor gânduri ce nu lasă urme pe covorul nimănui. Politica de bocanc şterge ori astupă, taie ori huzdupă pârtiile de cămile care au rumegat linişte pe loc, îngenunchiate o mie de ani, aşteptând să lucească iar lumina Profetului din Ou, ridicate una câte una, măreţe, pe cele patru catarge, reluându-şi mersul cuminte şi resemnat, pentru că n-au bocanci şi îşi simt prea mult nisipul. Un perpetuu fiu al deşertului cu strămoşi, în ale cărui pleoape roşii de iepure, mereu umflate, mereu bolnave, se mai ascund încă multe fire de nisip – ori nisip, ori sare! Una din două. Deasupra lui, văzduhul se umple de stropi săraţi, încremeniţi în aer, ca şi cum s-ar aşterne pe gene, în loc de ploaie, un strat fin de spirit justiţiar de lux, care ascunde un adevăr, ceva ce lui îi scăpase, o privire mai aspră aruncată asupra vieţii, cine ştie, o exaltare a viitorului, ce întâlneşte în mintea sa aseptică un fel de recunoaştere tacită a propriei persoane-bocanc. A fost un pariu în sensul voinţei umane care devine posibilă când dă dovadă de consecvenţă; chiar şi fericirea, aşa cum o văd majoritatea oamenilor, este prinsă ca un fulg uşor, într-un incredibil de alb, între verigile dialecticii lor implacabile. Îl veţi recunoaşte pentru că îşi poartă bocancul ca o cravată-panglică de femeie răsfăţată care nu se găseşte în comerţ, adusă cu siguranţă din călătoriile lui peste marginile covorului şi spătarul scaunului, cămăşi cu manşete apretate, butoni masivi de aur, cu figuri groteşti, o adevărată colecţie de la încheietura mâinii în sus; pe la orice dineu îşi scoate bocancul, îl face să circule din om în om, tot rândul, lăudând marca şi modelul, traducându-le în şoaptă celor aplecaţi curioşi spre el, ce reputaţie şi călcătură zdrobitoare de bivol căptuşit cu orgoliu mărimea patruşapte, şi-a făcut în timpul vieţii. Şi eşecul, reversul puterii, depinde de cine poartă bocancul; poate fi schimbat de ambiţioşi într-o o straşnică gumă de mestecat făcută din ură şi frustrare care ajutată la menţinerea în bună stare măselelor, ca o cotrareacţie întârziată la un şoc puternic, o paralizie de animal destrămat, strâns ghem una cu pământul, având o mare labă cu ghearele scoase la vedere, pe care stă scris îngroşat „calc cu bocancul”.

Mai multe poveşti şi desene pe 

http://soseta-cu-povesti.com/

Şoseta-cu-poveşti©Copyright
Toate textele şi desenele sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor.
Nici un text sau desen nu pot fi preluate fără acordul autorilor.