Că seara, la televizor, vorbesc despre descentralizare după ce dimineaţa au ticluit proiecte de ordonanţă de urgenţă ce încurajează centralizarea, conglomeratele, proiectele megalomanice.

Despre domnul Daniel Barbu, propus de etern neinspiratul Crin Antonescu şi numit de Victor Ponta ministru al Culturii drept mulţumire pentru activismul lui antibăsist manifestat pe la Antenele voiculesciene, istoric reciclat în politolog, am aflat că ar fi ajuns, pe neaşteptate, în primii ani de după 1989, adică între 1991-1992, director general al unei gazete ce se numea Realitatea românească. Care gazetă s-a confruntat la scurtă vreme după preluarea ei de către domnul Barbu cu falimentul, asta într-un moment în care presa scrisă încă o ducea bine, iar investiţia în mass- media era încă una profitabilă. Lucru care ar fi trebuit să îi pună în gardă pe cei ce l-au trimis pe imitatorul look-ului lui Mircea Eliade în tinereţe să conducă un minister care, de-a lungul anilor, s-a dovedit unul dificil, dovada fiind desele schimbări ale titularilor săi. Minister în care doar Andrei Pleşu şi Ion Caramitru au înregistrat succese notabile şi au reuşit să instituie politici şi programe coerente, cu viziune şi de durată.

Nu a trebuit să aşteptăm prea mult spre a avea dovada că profesorul Daniel Barbu nu prea are habar despre ce se întâmplă şi cum se conduce Ministerul Culturii. În ianuarie 2013, proaspătul demnitar emitea tot felul de judecăţi nefericite asupra Festivalului Enescu, se declara uimit de bugetul acestuia, îşi exprima îndoiala că România şi-ar putea permite o investiţie culturală de asemenea anvergură (pe care- zicea domnul Barbu- nici SUA, nici Germania, nici Franţa nu şi-ar îngădui-o), declara că nu este obişnuit să lucreze cu personalităţi precum cea a domnului Ioan Holender. Domnul Barbu se arăta îngrozit de cuantumul unor onorarii şi se întreba cum au putut fi încheiate contractele de vreme ce bugetul Festivalului era încă neaprobat, ba chiar necunoscut. Dovadă clară că politrucul cu ştaif de filosof de la Cultură habar nu avea că marii artişti, marile orchestre, marile instituţii de spectacole din lume au programe riguros stabilite cu cel puţin un an înainte şi că ele nu se confundă cu tarafurile, guriştii şi maneliştii tocmiţi de azi pe mâine pentru nunţile de cartier.

Asta nu l-a împiedicat pe alter-ego-ul lui Traian Igaş să apară ţanţoş şi aferat pe scenă la deschiderea Festivalului, să se fălească cu amploarea manifestării şi să îl plagieze, că tot face el parte dintr-un guvern condus de un plagiator, pe André Malraux, spunând că Festivalul ar costa cam cât costă un kilometru de autostradă. Atâta doar că în discursul rostit în 1966 în faţa Adunării Naţionale Franceze, discurs în care le cerea aleşilor să aprobe culturii din Hexagon un buget echivalent cu preţul a 25 kilometri de autostradă, Malraux vorbea despre un proiecţii de durată şi de perspectivă şi nu despre improvizaţii ce împiedică orice fel de strategii pe termen lung.

Domnul Barbu nu a învăţat nimic din păţania sa de la începutul lui 2013. Nu s-a speriat deloc de cât de caraghios s-a manifestat atunci. Deocamdată nu e din cale afară de limpede pe câţi bani poate conta Festivalul Naţional de Teatru care ar trebui să înceapă la Bucureşti la sfârşitul lunii viitoare, iar, întrebat despre bugetul ediţiei din 2015 al Festivalului Enescu, ministrul a spus că vom mai vedea la timpul potrivit. Semn că istoria se va repeta. Şi că dacă, din nefericire, se va mai afla în post, domnul Barbu va avea în 2015 aceleaşi trăiri interogativ-exclamative ca în ianuarie 2013.

Între timp însă, ministrului i-a trecut prin cap ideea năstruşnică a comasării, sub imensa umbrelă a Operei Naţionale Române din Bucureşti, a Operetei, a Centrului Naţional al Dansului (că tot nu au ele sediu), a Centrului Naţional de Artă “Tinerimea Romănă”, toate din Bucureşti, plus a Teatrului “Oleg Danovski” din Constanţa, acesta din urmă salvat de la desfiinţarea la care îl condamnase acum vreo trei ani o ordonanţă de urgenţă a guvernului Boc, ticluită inconştient de Vasile Blaga şi savurată cinic de triada incultă constănţeană Nicuşor Constantinescu- Radu Mazăre- Cristian Zgabercea (acelaşi cetăţean Zgabercea care distruge acum împreună cu Elwis Săftoiu Televiziunea Română) de fostul ministru al Culturii, Kelemen Hunor.

Ministrul Barbu îşi justifică proiectul, ce seamănă teribil cu ceea ce plănuia Nicolae Ceauşescu în 1984 când a introdus autofinanţarea, proiect, din câte se pare, inspirat şi aplaudat zgomotos, la scenă deschisă de o singură persoană, una cu nenumărate tentacule, cumulardă prin definiţie şi doritoare de tot mai multe funcţii şi de tot mai multă putere, proiect care aminteşte de Centralele industriale din vremea economiei planificate, prin economii bugetare şi etern-promisa eficientizare. Demnitarul şi-a explicat decizia şi prin aceea că instituţiile ce urmează a fi comasate ar fi “de nişă” şi că, odată integrate “într-o instituţie mai mare, mai puternică” li se va deschide calea “către un public mai larg decât cel de care au beneficiat până acum”.

Cum se va întîmpla acest lucru e mai greu de aproximat. Îşi va aminti oare managerul colosului rezultat din comasare de vânzările condiţionate de pe vremea lui Ceauşescu, atunci când pentru a intra în posesia unei cărţi bune trebuia să cumperi şi una proastă ori pentru a primi un kilogram de carne de porc mai luai  cu de-a sila şi nişte peşte oceanic? Va proceda el oare după modelul de atunci având în vedere nostalgiile comunistoide ale şefului său de la Minister? Vrei un bilet la Othello? Atunci neapărat va trebui să iei şi unul la un concert al corului Preludiu. Vor exista transferuri de public între Bucureşti şi Constanţa? Se vor folosi în acest scop microbuze ca cele folosite pentru transportul spre şcoli al copiilor de la ţară care nu mai au o şcoală în satul lor? Ori se vor face reduceri la calea ferată pe ruta Bucureşti-Constanţa, pentru încurajarea turismului cultural?

Deocamdată e clar un singur lucru. Că se impune un transfer urgent. Acela al chiar domnului Daniel Barbu într-un loc mai potrivit obtuzităţii şi nepriceperii sale manageriale şi culturale.