Articol publicat blogul Despre Opera

Apariţia pe scena bucureşteană a Angelei Gheorghiu pentru sărbătorirea basului Mihnea Lamatic mi se pare o nouă definiţie pentru cuvinte precum „prietenie”, „altruism”, „generozitate”…

Pe Mihnea Lamatic l-am văzut prima dată în 1994, în frumoasa producţie a lui Alexandru Darie pentru Don Giovanni de Mozart. Era Masetto. Nu mai ţin minte cine era Zerlina lui. Pe vremea aceea încă se mai cânta în limba română la ONB. Şi parcă într-o clipă au trecut mai mult de douăzeci de ani! Când, atât de repede? Două decenii care au brăzdat vocea acelui Masetto aducându-l azi prea aproape de vârsta unor roluri pe care le visează orice bas, din orice teatru de operă al lumii: Philip II, Gremin, Don Pasquale… Timpul şi-a luat tributul, din plin, dar nu i-a putut răpi acestui artist ingenuitatea, dăruindu-i în schimb maturitatea unui stil, care să suplinească ceea ce vocea a pierdut. A fost o emoţie.

Ar fi o nedreptate să analizăm în detaliu ce şi cum s-a cântat în această seară. În orice caz, dincolo de câteva alegeri de repertoriu care ieşeau din liga în care activau artiştii ce l-au omagiat pe Mihnaea Lamatic (Nessun dorma pentru Alexandru Badea sau Il lacerato spirito pentru crudul Ştefan Lamatic), în ansamblu a fost un recital de operă foarte bun.

Pentru că acelaşi Alexandru Badea a fost superb ca Nemorino sau Tasillo (din Contesa Maritza), demonstrând, pe lângă un histrionism irezistibil, şi virtuozităţi de violonist, ba chiar am avut plăcerea descoperirii unei voci promiţătoare, cea a lui Lamatic Jr., care a fost foarte în largul său în cele câteva versuri pe care le-a cântat din La ci darem la mano, transformat într-un soi de brindisi, o idee foarte bună de altfel. Sigur, Fiesco era mai degrabă o ştafetă predată de tată fiului, dar chiar şi în această postură, tânărul a arătat un potenţial pe care sper ca timpul să-l transforme într-o carieră. Teodor Ilincăi a strălucit  în ambele arii din Simon Boccanegra şi Tosca, a fost un reper al serii. În rest, nostalgie: pentru ultimele sclipiri ale metalului unei voci, cea a Gladiolei Lamatic, şi pentru prezenţa scenică a baritonului Dorin Mara.

Angela Gheorghiu, cea atât de aşteptată de publicul operei, a fost la înălţimea reputaţiei ei. Duetul din Faust (alături de Lamatic senior), de la sfârşitul primei părţi a galei, a umplut sala ONB cu acel timbru întunecat şi catifelat, inconfundabil, la care orice spectator devine brusc atent, dar la auzul căruia împătimiţii de operă se topesc de plăcere. Apoi, reveniţi din  uimire, am putut admira cu toţii dinamica perfectă, frazarea, dicţia. Dar duetul a fost doar o mică avanpremieră pentru ceea ce urma să fie în partea a doua.

Am ascultat apoi, uitând cu toţii să mai respirăm, O mio babbino caro. Da, aria aceea din Gianni Schicchi pe care o ştim prea bine, pe de rost, uitând adesea şi noi şi cei de pe scenă că nu e decât o falsă dramă, un alint, preferând să ne emoţionăm, ca şi cum ar fi sfârşitul lumii. Dar poate că nu ne dăm seama că această arie ne transformă pe toţi în părinţii Laurettei, capabili să iertăm orice, să ne lăsăm înduplecaţi, să cedăm, să fim Gianni Schicchi tatăl, iar nu antreprenorul acela niţel escroc. Aceasta este şi realitatea: atunci când Angela Gheorghiu începe să cânte o arie, de la prima silabă şi noi, spectatorii, uităm şi iertăm totul, şi capriciile şi temperamentul aprins al divei, lăsându-ne cuceriţi, cu un nod în gât, cu lacrimi în ochi. Nu mai contează nimic, în afară de ceea ce se întâmplă pe scenă. Şi ştiţi ceva? Aşa şi trebuie să fie. Până la sfârşit, până la bis-ul din My Fair Lady, până la aplauzele care nu se mai opreau. Până la ovaţiile care, pentru câteva clipe, făceau ca un teatru de operă din România să pară la fel de bun şi de important ca orice altă mare scenă pe care a cântat Angela Gheorghiu în lumea asta.

Am ajuns, poate, ca la finalul unei gale să ne privim în ochi, faţă în faţă, diva şi publicul, ca să constatăm dintr-odată că ne aparţinem unii altora. Au fost 25 de ani de carieră la cel mai înalt nivel, ai ei. Şi care continuă. Şi tot 25 de ani de aşteptare pentru noi, spectatorii, pedepsiţi mereu s-o admirăm în înregistrări sau să alergăm după ea la Londra, la Milano sau la Viena. Sau chiar la New York. A fost un debut. Unul triumfal. Nu vrem decât să continue.

Câteva generaţii de melomani şi-au format gusturile şi şi-au hrănit imaginaţia cu spectacolele de la Bucureşti ale unei alte soprane legendare, Virginia Zeani. În mintea spectatorilor în vârstă, vocea acelei Violetta Valéry încă mai răsună, de parcă ar fi fost ieri. Alţii nu-l vor uita niciodată pe Nicolae Herlea. Azi, asistăm la un zenit, al unei alte legende, care nu s-a sfârşit, cea a Angelei Gheorghiu. O operă întreagă în care să joace rolul pricipal ar hrăni spiritele unor noi generaţii de iubitori de operă. Şi cred că o asemenea prezenţă a ei, într-o operă, în România, e cel puţin la fel de importantă pentru ea, pe cât ar putea fi pentru noi. Restul sunt detalii, cum ar fi repertoriul Angelei care nu se regăseşte la noi (Adriana, Magda)  sau lipsa unei producţii pe măsura unui star (ToscaLa bohème) restrângând opţiunile la Faust (unde Bucureştiul dispune de producţia lui Alexandru Tocilescu) şi, de ce nu?, la Manon Lescaut, o coproducţie cu teatrul cel mai drag Angelei Gheorghiu, Covent Garden. Am văzut ce înseamnă o premieră majoră, a unui regizor important (Lucia de la Iaşi, La traviata sau Falstaff în capitală), dar pare inimaginabil de frumos să te gândeşti cum ar fi dacă rolul principal ar aparţine unui superstar.

Paradoxal, acolo unde directori de operă şi impresari, agenţi de imagine sau consilieri ai ambelor părţi au eşuat s-o aducă înapoi pe soprana naţională, a reuşit un simplu om: Mihnea Lamatic. Un bas cu o carieră locală. Dar cu o inimă mare, care a găsit calea s-o înduplece pe marea soprană să se oprească din a ne răni pe toţi şi din a se răni şi pe ea odată cu noi. A reuşit, tocmai pentru că nu şi-a făcut un scop în sine din a o face pe Angela Gheoghiu să debuteze la ONB, după un sfert de secol. Ci pentru că felul său de-a fi, sincer şi generos, a adus-o pe soprană lângă umanitatea lui. Numai şi pentru atâta lucru Mihnea Lamatic merită un omagiu şi tot respectul nostru.

Caseta tehnică:

Sâmbătă, 4 aprilie 2015, Opera Naţională Bucureşti
Gala Aniversară Mihnea Lamatic
Invitaţi: Angela Gheorghiu (soprană), Gladiola Niţulescu Lamatic (soprană), Teodor Ilincăi (tenor), Alexandru Badea (tenor), Dorin Mara (bariton), Ştefan Lamatic (bas)
Program: arii şi duete din Faust de C. Gounod, MacbethFalstaffDon CarlosSimon Boccanegra de Giuseppe Verdi, TurandotToscaGianni Schicchi de Giacomo Puccini, Don Pasquale şi L’elisir d’amore de Gaetano Donizetti, Il barbiere di Siviglia de Gioachino Rossini, Don Giovanni de W.A. Mozart, Evgheni Oneghin de P.I. Ceaikovski, Contesa Maritza şi Silvia de Emmerich Kálmán.