Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Un prim detaliu notabil este acela că în programele de concert începe să-şi facă apariţia şi repertoriul modern: dodecafonicii Schöenberg şi Webern, rar întâlniţi pe la noi (compozitori ce au stârnit polemici şi în stabilirea strategiilor Festivalului Enescu la un moment dat), dar prezenţi în stagiune cu compoziţiile lor tonale. Săptămâna trecută a fost Simfonia de cameră nr. 2, considerată de conservatori drept ultima compoziţie ascultabilă a lui Schöenberg, iar acum Webern, cu Im Sommerwind. O cheie de lectură simplistă pentru această lucrare ar fi Amintiri din copilărie, dar intenţiile lui Webern depăşesc ideea de nostalgie serenă. Faţă de săptămâna trecută, orchestra a fost evident mai nuanţată dinamic şi muzica a curs pur şi simplu, de la agitaţia primelor măsuri, temperându-se treptat, până la emoţie. Mi-ar plăcea ca acest experiment să continue, pentru că a fost unul dintre cele mai bune momente ale serii.

Dacă săptămâna trecută a fost Imperialul lui Beethoven, acum am avut Elvira Madigan de Mozart, celebrissimul Concert Nr. 21 pentru pian. Însă în ceea ce priveşte evoluţia orchestrei, comparaţia mai potrivită ar fi cu simfonia de Haydn de acum o săptămână. Din nou, aceeaşi diferenţă de dinamică la fel ca la Webern a arătat că Badea cunoaşte mai bine posibilităţile FGE, reuşind să obţină mai multă expresivitate, în ciuda unor alămuri care au rămas dure pe ici pe colo (chiar şi pierzând câte un tempo), dar în limite acceptabile. În fine, totul părea perfect echilibrat, numai că Josu de Solaun a fost cel care a galvanizat concertul de pian, polarizând impresiile publicului. Parafrazând, frumuseţea stă în urechea ascultătorului, cu toţii avem o idee mai mult sau mai puţin comună despre ceea ce ar însemna o interpretare mozartiană, de care pianistul spaniol s-a îndepărtat cu bună ştiinţă.

Continuarea articolului pe blogul Despre Opera.