Nu cred că spiritul românesc e de vină, cum s-a spus, pentru incapacitatea de a continua ceva odată început, după cum nu cred că noi ne plictisim mai repede şi răbdarea noastră se epuizează o dată cu prima salvă ori  cel mult  cu a doua...

Proiect iniţiat în Iaşi

Cauza pe care eu o găsesc, aici, este instabilitatea politic-instituţională, cu atâtea şi atâtea schimbări care antrenează, de sus în jos, blocaje şi întreruperi, scurtcircuite reparabile şi stingeri definitive. Fiindcă proiectele culturale independente, alternative depind de bunăvoinţa unor sponsori privaţi, iar cele cu susţinere prin bugetul de stat, de politici ce-şi schimbă culoarea ideologică de la un guvern la altul, rareori se întâmplă ca organizatorii unui eveniment aflat la prima ediţie să aibă garanţia şi celei de-a doua.

Acesta fiind contextul, ceea ce s-a întâmplat cu Oamenii Timpului, proiectul iniţiat anul trecut la Iaşi, reprezintă deja o excepţie. În 2014, declinasem o invitaţie foarte onorantă de a participa la un Târg Internaţional de Carte pentru că se suprapunea primei ediţii a Premiilor Oamenii Timpului, la care făceam parte din juriu. Cum să nu fiu alături de Daniel Şandru şi ceilalţi oameni entuziaşti care se confruntau cu problemele şi emoţiile inerente oricărui început? Azi observ, cu satisfacţie, că opţiunea mea a fost bună (nu totdeauna e aşa). Nu numai că proiectul Oamenii Timpului a continuat, dar ediţia a doua a fost şi mai puternică, şi mai spectaculoasă decât prima.

Recunoaşterea valorii

O prejudecată, ca atâtea altele, a „rezervat“ evenimentelor noastre culturale o culoare cenuşie şi o desfăşurare anostă. Se afirmă, pe un ton rezolut, că prin cultură nu se face rating, publicul nefiind interesat de ea. Dar şi emisiunea lui Dan C. Mihăilescu „Omul care aduce cartea“, care strângea peste 400.000 de telespectatori pe minut la Pro TV, şi Gala Oamenii Timpului desfăşurată la Teatrul „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, în transmisie directă pe Realitatea TV, demonstrează exact contrariul. Când sunt făcute cu pasiune, cu inteligenţă şi cu minima siguranţă a unei continuităţi, evenimentele culturale (fie ele premii, emisiuni, festivaluri, colocvii) pot stârni un interes real. Sala Teatrului din Iaşi a fost arhiplină, iar moderarea Galei de către Adrian Păduraru a fost un eveniment în sine, one-man show.

Şi ideea unui juriu naţional format din specialişti ai diferitelor discipline şi domenii îmi pare una fericită. Fiindcă există tentaţia irepresibilă a „părerismului“, cu „experţi“ dându-şi cu părerea la televiziuni despre orice, e binevenită delimitarea ariilor de competenţă şi marcarea lor prin voci autorizate ale fiecărui domeniu. Palmaresul unor premii este indisolubil legat de recunoaşterea valorii, iar valoarea nu poate fi receptată şi omologată ca atare decât de oameni calificaţi şi competenţi pe „culoarul“ ei.

Voturi online

În fine, dar nu în ultimul rând, succesul Galei Oamenii Timpului s-a datorat şi feedback-ului public, pe care organizatorii au mizat şi în a cărui obţinere au crezut. Peste 200.000 de voturi au fost exprimate, pe o platformă online, în favoarea unuia sau altuia dintre nominalizaţi – iar cifra, oricum foarte bună, trebuie evaluată şi prin aria de selecţie (şase judeţe din nord-estul României plus zonele Chişinău şi Cernăuţi). E probabil că la a treia ediţie, pe care organizatorii o vor extinsă la scară naţională, cifra va creşte exponenţial.

Sunt bucuros că în România lucrurile se pot închega şi dezvolta nu numai în ceea ce priveşte corupţia şi potlogăriile naţionale, jefuirea fondului forestier şi mita unor politicieni ce capătă zerouri desprinse parcă din filmele americane cu gangsteri – ci şi în spaţiul literaturii, al artelor, al educaţiei şi cercetării, al societăţii civile, al diplomaţiei publice, al memoriei şi istoriei, al jurnalismului: categorii care, alături de altele, precum Tinere valori, Sănătate ori Antreprenoriat, configurează scara de valori a unei societăţi multifaţetate. Iar faptul că un asemenea proiect s-a născut şi continuă la Iaşi mă bucură suplimentar, având eu o slăbiciune mărturisită pentru oraşul Junimii şi al „Convorbirilor literare“.

La întoarcerea cu avionul la Bucureşti, la prima oră a dimineţii, l-am regăsit în aeroportul din Iaşi pe Solomon Marcus, savantul nonagenar aplaudat cu o seară înainte pe scena Teatrului „Vasile Alecsandri“, de o prospeţime intelectuală tonică şi contagioasă.

Aşa-i că e frumos, poate fi aşa în România?