Era de urmărit ce va propune pentru noul său film turnat în ţara natală reputatul regizor danez Thomas Vinterberg, cel care a lansat manifestul Dogma în anii ’90 şi unul dintre cei care au plasat, din acei ani şi până azi, cinematografia daneză în prim-planul vieţii intelectuale internaţionale. Spun asta pentru că acest film vine după formidabilul „Vânătoarea“, din 2012, titlu care putea fi socotit aproape (sau probabil) o capodoperă, prin intensitatea şi actualitatea dramei evocate.

Vinterberg a realizat în 2015 un film de limbă engleză, o nouă ecranizare după hardyanul „Departe de lumea dezlănţuită“, iar acum se întoarce în Danemarca natală, cu această poveste care afirmă că este inspirată din copilăria sa într-o „comună“ în anii ’70. Filmul rezultat, „Kollektivet“ / „Comunitatea“, îţi pune din nou „creierul pe bigudiuri“, chiar dacă nu tocmai la intensitatea din „The Hunt“.

Casă, dulce casă

Fiecare din noi a avut fantezia să aibă o casă destul de mare pentru a-şi aduce şi caza acolo o perioadă mai lungă toţi prietenii şi oamenii importanţi din viaţă, făcându-i în felul acesta să interacţioneze, pe principiul Gatsby (avându-l ca prototip, de fapt, pe Trimalchio din „Satyricon“-ul lui Petronius). În anii ’70, Erik (Ulrich Thomsen) şi Anna (Trine Dyrholm), un cuplu middle-class trecut de prima tinereţe, se procopsesc cu o casă imensă şi au ideea s-o transforme permanent într-o „comună“, la modă în Danemarca acelor ani.

Pentru a evita rutina şi previzibilitatea unui trai exclusiv în doi (în trei, de fapt, pentru că au şi o fiică adolescentă, Freja – interpretată excelent de strania Martha Sofie Wallstrøm Hansen), aduc acolo câţiva prieteni şi indivizi aleşi cu această ocazie, cupluri sau oameni singuri, care împart în comun casa cu drepturi egale. Premisele sunt generoase şi optimiste, se discută teoretic despre anarhism şi alte constructe abstracte, iar situaţia mărturiseşte elanul utopic al acelei perioade istorice (în societatea occidentală, pentru că cea estică trăia experimentul mult mai dur al „comunismului de stat“).

„Pasiunea“ (patimile) Annei

Problemele încep însă să apară imediat, şi nu din cauza relaţiilor jemenfichiste şi exhibiţioniste ale celor din casă. Aflat în criza vârstei de mijloc, Erik comite adulter cu mult mai tânăra Emma, studenta sa (Helene Reingaard Neumann, 24 de ani), şi continuă să dorească să trăiască cu ea. Decizia de a o aduce pe Emma să locuiască în „comunitate“, deşi la început sugerată de Anna, va afecta echilibrul de fapt precar al acesteia, care nu se va putea apăra decât prin indiferenţă. Anna este complet distrusă (Trine Dyrholm se dovedeşte o mare actriţă în acest rol, pentru care-a primit şi premiul de interpretare la Berlin în acest an) de acest nici măcar „ménage à trois“ (pentru că Erik nu se mai atinge de ea şi devine total egoist şi indiferent) şi va trebui să părăsească „falansterul“, tocmai ea care fusese cu ideea iniţial.

Chiar dacă actorul Lars Ranthe spunea după proiecţia de la Bucureşti că e cazul să redescoperim în prezent „comunele“ şi chiar dacă filmul lui Vinterberg se încheie cu nişte imagini idilice, în care oamenii par a fi cu adevărat împreună, nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi: răul a fost produs. Nimeni nu a putut-o ajuta pe Anna în cel mai greu moment al existenţei ei, şi atunci care mai este rostul „comunităţii“, de a ne exhiba sexele şi de a bea cât mai multă bere? Dacă Vinterberg ar fi dorit să facă un film idilic despre amintiri din copilăria sa, nu ar fi tratat cea mai mare parte din naraţiune atât de intens un subiect atât de dur, precum adulterul egoist al lui Erik şi prăbuşirea mentală a Annei.

„The Age of Love“

Trecând acum la aspectele politico-culturale, există un precedent major în tematica pe care-o tratează filmul scris împreună de Thomas Vinterberg & Tobias Lindholm (cu care-a coscris şi scenariul de la „The Hunt“; de data aceasta, cuplul s-a inspirat dintr-o piesă de teatru semnată împreună de Vinterberg şi de Mogens Rukov, „eminenţa cenuşie“ a mişcării Dogma şi a înfloririi cinemaului danez din ultimele decenii, decedat pe 18 decembrie anul trecut). Este vorba despre filmul „The Beach“ / „Plaja“ (2000), regizat de englezul Danny Boyle după romanul lui Alex Garland, din păcate fără realizarea artistică de aici, film care se ocupa de remanenţele spiritului hippie-comunitar în anii ’90, prezentul de la acea vreme.

Un aspect politic esenţial este şi aici că, deşi vorbim de fapt despre anii ’60 (contracultură, hippie, flower power etc.; sunt anii care lansează germenii schimbării), acţiunea este plasată în anii ’70, când au înflorit aceste „falanstere“ şi „comunităţi“ hippie, în Danemarca şi în restul lumii. Anii ’70 sunt anii, cum îmi place să le spun, „after the revolution“, când revoluţia s-a încheiat şi încep să se culeagă, într-o relativă linişte şi stabilitate, roadele acesteia. Sunt anii de sfârşit, cum se spune spre finalul filmului, ai ceea ce personajele (şi autorul odată cu ele) numesc „The Age of Love“ / „Epoca dragostei“.

Visul lui Fourier

Să nu uităm că Danemarca (în general ţările scandinave) au fost şi sunt printre cele mai avansate societăţi de pe glob, în ce priveşte „deschiderea minţii“, toleranţa la excentric şi libertatea moravurilor. Dar, cu toate că Lars Ranthe spunea că o parte dintre aceste „comune“ daneze, înfiinţate atunci, au supravieţuit până astăzi, există o diferenţă majoră între ceea ce ni se arată pe ecran şi proiectul utopic din alte comunităţi hippie, de fapt din cele reale: locatarii casei nu fac şi sex în comun, limitându-se doar la un nudism moderat.

Idealul utopic este astfel trunchiat şi visul fourierist (de la Charles Fourier, părintele intelectual al oricărui proiect de trai în comun – gen „Falansterul de la Scăieni“, 1835-36, al lui Theodor Diamant (subiect tratat în filmul său din 1979 şi de regizorul român Savel Ştiopul) –, cel căruia André Breton îi dedica în 1947 o memorabilă Odă; fără a neglija aici nici contribuţia, mai degrabă de teorie economică însă, a saint-simonismului) rămâne încă să fie adus la îndeplinire de generaţiile viitoare (sau încă prezente, dacă vor putea să se smulgă de sub dominaţia Maşinii şi a capitalismului, ceea ce-i foarte puţin probabil), aşa cum sugera Lars Ranthe la Bucureşti. Oricum, a se remarca doar cât de departe, scenaristic şi artistic vorbind, este acest excepţional film „european“ de o inepţie, o tâmpenie „open-minded“ cum era, la noi, recentul „Ilegitim“.

Info

Kollektivet / The Commune / Comunitatea (Danemarca-Suedia-Olanda, 2016)
Regia: Thomas Vinterberg
Cu: Ulrich Thomsen, Trine Dyrholm, Lars Ranthe, Helene Reingaard Neumann, Martha Sofie Wallstrøm Hansen

5 stele

Citeşte şi: „Un oraş îşi caută victima“ cronica mea la „The Hunt“, filmul mai vechi, din 2012, al lui Thomas Vinterberg

PORTRET DE REGIZOR

Thomas Vinterberg – unul din cei doi părinţi ai Dogmei cinematografice


„Kollektivet“ este cel de-al treilea film scris de regizorul danez Thomas Vinterberg (născut la Copenhaga pe 19 mai 1969, aşadar 47 de ani joia viitoare) împreună cu scenaristul Tobias Lindholm (după „Submarino“ şi „The Hunt“) – între timp, şi acesta a trecut la regie de film, cu „Deturnarea“ (2012) şi „A War“ (2015). În spatele celor doi, însă, şi al întregii şcoli de film daneze din ultimele decenii, se află profesorul lui Vinterberg de la şcoala de film din Copenhaga, Mogens Rukov (decedat pe 18 decembrie anul trecut, la 72 de ani), care a scris scenariile sau a fost consultant de scenariu la mai toate filmele daneze importante din această perioadă. El poate fi considerat „eminenţa cenuşie“ a mişcării Dogma 95, manifest lansat în 1995, cu intenţia declarată de a reintroduce „elementul de risc“ în realizarea de filme. Manifestul a fost semnat de Thomas Vinterberg şi de mai vârstnicul său coleg Lars von Trier (născut în 1956), iar prin el cei doi au revoluţionat cinematograful de artă mondial.

L-a impus „Festen“

Se consideră în mod greşit că cinemaul de artă iranian, care-a luat cele mai multe premii festivaliere în acea perioadă, este cel mai important al anilor ’90, de fapt, după părerea mea, este cel danez (la fel după cum, în anii 2000, nu este cel românesc, care-a împuşcat premiile, ci cel spaniol). Totul a început cu manifestul Dogma 95 şi continuă până în ziua de azi la un nivel foarte ridicat. Filmul cu care Thomas Vinterberg a spart atunci „gura târgului“ cinematografic şi care este unul dintre cele (doar) două realizate strict după regulile impuse în manifestul Dogma (celălalt fiind, în 1998, „Idioţii“ lui Lars von Trier) este celebrul „Festen“ / „The Celebration“ (foto) (1998, la scenariu contribuind, bineînţeles, Mogens Rukov), o tipică dramă familială de moravuri protestantă, plasată într-un decor de „grande bourgeoisie“ şi realizată în manieră Dogma.

„Festen“ nu era un film de debut, dar avea prospeţimea şi impactul considerate specifice acestui tip de film. După aceea, Vinterberg a continuat să facă filme într-un stil destul de mainstream, dar a revenit spectaculos în ultimii ani cu aceste intense drame de sorginte protestantă, cum sunt „Vânătoarea“, din 2012, şi actualul „Comunitatea“.

Top 5 filme importante

1. Festen / The Celebration / Sărbătoarea (Danemarca-Suedia, 1998)
2. Jagten / The Hunt / Vânătoarea (Danemarca-Suedia, 2012)
3. Kollektivet / The Commune / Comunitatea (Danemarca-Suedia-Olanda, 2016)
4. Submarino (Danemarca-Suedia, 2010)
5. It’s All About Love / Numai dragostea (coproducţie, 2003)

Thomas Vinterberg împlineşte 47 de ani anul acesta pe 19 mai