Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Poate că filmele western spaghetti ale lui Sergio Leone au ajutat la resuscitarea operei La fanciulla del West, cert este că în Statele Unite a avut o viaţă şi după al Doilea Război Mondial, în timp ce în România abia dacă se ştie de ea. Câteva spectacole din anii ’30 la Opera Română din Bucureşti, cu Florica Cristoforeanu (cine mai ştie de această soprană care cânta şi la Scala?) în rolul lui Minnie şi cam asta e tot. În schimb, Ion Buzea a fost Dick Johnson la Met, iar Vasile Moldoveanu la Nisa şi la Marsilia (în regia lui Petrică Ionescu)…

Clujul s-a pregătit bine pentru această premieră. Filarmonica Transilvania a făcut opera în concert în 2019, cu Lawrence Foster la conducere muzicală, apoi au înregistrat un disc bine primit de critica muzicală internaţională. Opera Naţională Cluj nu s-a lăsat mai prejos şi a programat-o în stagiunea 2020/21, dar pandemia le-a stricat temporar planurile. După o reprezentaţie în concert la Sibiu, în Septembrie 2021, premiera unei producţii a mai durat câteva luni.

Ca să fiu sincer, după ce am văzut destule (prea multe?) spectacole la Cluj, mă aşteptam la ce-i mai rău. M-am bucurat foarte tare să constat că Rareş Trifan a făcut o treabă bună cu această operă. Viziunea a fost clasică, cu cowboy. E drept, translaţiile moderne din teatrele europene ale acestui western-operă sunt nereuşite, pedalând mereu pe un anumit comic de situaţii care există, însă Puccini a vizat mult mai mult: un limbaj muzical modern, chiar dacă influenţa lui Wagner se simte la tot pasul, suprapus peste o dramă intensă. Aici aş vrea să fac o mică paranteză, amintind că în 1910 libretul făcea referire la nişte evenimente (o parte dintre ele reale) care se petrecuseră cu nici 50 de ani în urmă, în timpul Goanei după aur. Exista acum o posibilitate de localizare a acţiunii operei la contextul românesc al rezistenţei anticomuniste din munţi. În fond, a fost vorba tocmai despre nişte oameni catalogaţi de autorităţi drept bandiţi, dar care nu făceau decât să lupte împotriva stalinizării ţării, iar un exemplu real, nu departe de Cluj, a fost grupul Şuşman. La un moment dat am şi scris un articol care dramatiza subiectul operei lui Puccini la acest context: Fata din Roşia Montană.

În orice caz, conceptul lui Rareş Trifan a funcţionat foarte bine în cea mai mare parte şi merită amintită coregrafia Ancăi Opriş Popdan, care a rezolvat multe dintre problemele de mişcare de scenă din primul act, foarte aglomerat, cu multe personaje episodice. Cârciuma Polka a fost credibil realizată, pentru o dată o scenografie a unui interior a avut şi tavan, deşi barul părea cam modern, mi-ar fi plăcut să fie şi uşi batante, dar proiecţiile video au completat foarte inteligent decorul şi recuzita, în special în actul al doilea, când dublau ninsoarea. Foarte bună şi ideea cabanei lui Minnie din actul al doilea, cu pereţi transparenţi, conturată doar de lumini. A fost o rezolvare eficientă, chiar dacă un pic cam depărtată de marginea scenei, însă soliştii s-au descurcat până la urmă.

Mai problematic a fost ultimul act, unde toată lumea a revenit între pereţii cârciumii, de data asta deprivată de bar şi cu intrarea transformată într-o diafragmă de aparat foto, dincolo de care se proiecta imaginea podului Brooklyn din New York pe post de munţi ai Californiei, în care ar fi trebuit să se piardă în asfinţit Minnie şi Dick Johnson. Şi coregrafia a devenit aici redundantă, aglomerând vizual şi sonor aria Ch’ella mi creda.

Dar mult mai important este că producţia a păstrat atmosfera muzicii, a urmărit drama şi a reuşit să fie captivantă în cele mai multe momente, compensând deseori problemele vocale ale soliştilor.

Din punct de vedere muzical, seara a avut doi câştigători: soprana Valentina Boi şi dirijorul David Crescenzi. Clujul a avut o Minnie aproape de cerinţele lui Puccini, respectiv o soprană lirică pentru un rol în care timbrul este important, având şi accentele spinto necesare pentru a trece cu bine de acutele infernale din aria primului act (Laggiù nel Soledad) sau din duetul cu Dick Johnson din actul al doilea. Sigur, uitaţi de Carol Neblett sau de Renata Tebaldi, însă Valentina Boi s-a descurcat bine.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.