Ioan Holender, directorul artistic al Festivalului „Enescu“: „Am venit cu bucurie şi plec cu plăcere“
0
Preşedinte şi director artistic al Festivalului Internaţional „George Enescu“ din 2003, Ioan Holender şi-a anunţat anul acesta retragerea de la cârma Festivalului.
Ioan Holender, cel mai longeviv director de la Staatsoper din Viena (1992-2010), a reuşit din 2003 să impună Festivalul „George Enescu“ pe plan internaţional. În vârstă de 80 de ani, cu o alură aristocratică, Ioan Holender spune că nu acceptă compromisurile şi că cea mai mare greşeală pe care o poţi face în artă este să cauţi succesul. „Trebuie să faci artă din convingere. Tot ce am făcut a fost din convingere, şi nu din calcul“, subliniază el. Cea mai mare „înfrângere“ pentru Ioan Holender este că „nu avem o sală demnă, decentă şi corespunzătoare“. La Editura Operei Naţionale Bucureşti, a fost editat de curând volumul „Festivalul George Enescu“ în era Holender (Autori: Ioan Holender, Livius Ciocârlie, Emil Hurezeanu, Dan Dediu, Ioana Marghita, Sever Voinescu), din care vă prezentăm câteva fragmente.
Despre importanţa Festivalului
„Îngăduiţi-mi, vă rog, să mă abat încă din introducere de la povestirea cronologică promisă şi să aştern pe hârtie problema, preocuparea mea din ce în ce mai intensă referitoare la faptul că, într-un răstimp previzibil, măsurabil şi zilnic tot mai apropriat, mă îndrept către optzeci de ani trăiţi, fără vreo certitudine că voi atinge pragul. Niciodată până acum nu am fost obsedat de îmbătrânire, de sentimentul ori gândul că aş fi ceea ce numim un bătrân. Când mă îndreptam către şaptezeci de ani, eram în plin fuleu directoral şi ştiam că această cursă va mai continua încă cinci ani. Nu mă gândeam nicidecum la ceea ce va veni după. Când a sosit momentul, am fost copleşit de modul în care am fost sărbătorit atât în Operă, cât şi în afara ei. Mi-au fost conferite distincţii peste tot: în Franţa, Italia, Germania, chiar şi în Japonia. Mi s-au acordat decoraţii deosebite şi astfel am devenit cavaler, ofiţer şi Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi şi în diferite oraşe. Le-am luat pe toate din mers, fară a trage o linie, până când lucrurile se petreceau într-un ritm firesc, de la sine, ca să spun aşa. În aproprierea pragului de şaptezeci de ani s-au ivit, însă, două situaţii care m-au făcut să mă poticnesc pe drum. Una a fost operaţia pe cord deschis pentru repararea inimioarei mele, care părea să nu mai bată cu hărnicia de până atunci. Cealaltă, mult mai profundă decât cea legată de sănătatea mea, s-a petrecut atunci când mi-a devenit limpede că mama, ajunsă la nouăzeci de ani, îmbătrânise. Au trecut nouă ani de când mi s-au introdus bypassurile şi fac în continuare tot ce am făcut şi înainte: tenis intensiv – redevenit o preocupare cotidiană –, schi, înot şi până şi de fumat m-am reapucat, în limita câtorva ţigări pe zi. Doar controalele periodice şi câteva medicamente îmi mai amintesc de operaţia reuşită. Dar, pe măsură ce timpul trece, plecarea mamei mele devine din ce în ce mai prezentă. Gândul mă duce chiar zilnic la faptul – căci este un fapt – că îmi sunt numărate zilele. Oare până când voi avea favoarea destinului de a putea face tot ceea ce fac?”.
„Am spus mereu că am venit cu bucurie şi plec cu plăcere. Sunt conştient de faptul că tot ce are un început are şi un sfârşit. Este firesc să fie aşa şi este important să ştii când este timpul să te retragi, înainte de a deveni indezirabil, căci şi acest fapt vine negreşit, la un moment dat“.
„Festivalul Enescu a avut, încă de la prima ediţie din 1958, o importanţă deosebită pentru mine. În acele vremuri tulburi am fost exmatriculat din toate facultăţile din ţară şi aruncat astfel de pe traiectoria de până atunci. Ajunsesem o existenţă eşuată la 23 de ani, fără prezent şi fără viitor. Încercând să obţin “iertare” pentru ceea ce am spus în cantina studenţilor politehnişti de la Timişoara şi a dus la exmatricularea şi punerea mea pe lista neagră a duşmanilor de clasă şi ai societăţii socialiste, am ajuns la Bucureşti şi aşa am avut ocazia să intru pentru prima dată la Ateneu. Nici nu mai ştiu cum am reuşit să fac acest lucru, probabil cu ajutorul scriitorului Al. Mirodan, care pe vremea aceea era, încă, o vedetă literară. Dublul Concert de Bach, interpretat atunci de David Oistrah împreună cu Yehudi Menuhin şi dirijat de George Georgescu, mi-a rămas în suflet până în ziua de astăzi. Nu ştiam pe vremea aceea prea multe despre Festival, cum s-a născut şi cum a evoluat. Dar ştiam că era ceva deosebit de important pentru ţara noastră. Când bunul şi iubitul meu prieten, regretatul Ludovic Spiess, a preluat după Revoluţie conducerea artistică a acestui festival am înţeles că urma să devină un eveniment de calitate şi eminent într-o Românie de atunci liberă. Nici măcar nu visasem vreodată să-l conduc, la fel cum, în general, nu am visat nici să realizez tot ceea ce am realizat. Visurile mele au fost întotdeauna dominate de ceea ce până la urmă nu am reuşit să devin”.
Livius Ciocârlie: „N-a uitat nimic, păstrează totul în suflet“
Prieteniile din prima vârstă, când dispar, dispar definitiv. În cazul celei cu Holi, despărţirea forţată a conservat-o ca într-un frigider. Îi făcusem un portret literar, pe care avea să-l citească (“De unde ai scos tu că am un nas ca ciocul de porumbel, şi asta n-ar fi nimic, da’ şi că mă băteai la tenis!?”), dar altfel nu mă mai gândeam la el. Până într-o zi, la începutul anilor ’90, când a sunat la poartă şi, văzând deschisă fereastra camerei mele, a strigat: „Ieşi afară, Ciocus, că-s io, Holi“, de parcă nu trecuseră treizeci şi cinci de ani. De atunci, am reluat partida noastră de tenis, acum doar în vorbe, de jucat mai joacă numai el. “- Şi zici că aşa, mă băteai cu 6-2, 6-3... Ia, hai să facem noi un simplu, să vedem cum stăm! - Nu pot. Tu eşti orgolios şi mi-ar părea rău să te bat”.
(…) Astăzi, Ioan Holender este o personalitate de talie europeană – e redundant s-o spun. Ce uimeşte este faptul că premisele – anii lui din ţară şi prima perioadă vieneză – nu promiteau aşa ceva. Măsurând distanţa, nu se poate să nu te întrebi care a fost secretul lui. Nu am pretenţia de a-l desluşi aici, încerc numai să pun cap la cap câteva aspecte ale naturii lui Holender care pot oferi un început de răspuns.
(…) Fiindcă ascensiunea lui Ioan Holender n-a însemnat satisfacerea unei ambiţii, ci rodul unei pasiuni, ea nu l-a făcut să se schimbe. A rămas cel pe care l-am cunoscut acum mai bine de cincizeci de ani. Onorurile şi frecventarea unor mari personalităţi nu l-au ameţit. A rămas acelaşi cu prietenii de demult (de curând, s-a dus să-l caute pe unul tocmai la Oţelu Roşu). N-a uitat nimic, păstrează totul în suflet. Faptul că şi-a păstrat umorul şi naturaleţea nu-i strică defel.
Emil Hurezeanu: „L-am cunoscut, filmându-l ore în şir“
De Holender te apropii, inevitabil, cu anumite prejudecăţi social-culturale, mai ales atunci când eşti familiar oarecum cu lumea germană şi austriacă şi altfel decât din literatură şi muzică. Dar fără să te îndepărtezi de ele, pentru că nu poţi.
Ioan Holender, în această dimineaţă cenuşiu-spalată de februarie, conversând jovial cu prietenii în vârstă din Timişoara, îşi şterge tacticos raglanul de zahărul pudră fluturat de pe langoşă, îşi priveşte mama cu tandră admiraţie, cu ochii lui atât de vii şi albaştri, care sunt şi ochii ei. Aşa l-am cunoscut, filmându-l ore în şir.
Dan Dediu: „Un om dintr-o bucată“
Există oameni construiţi din mai multe bucăţi: din trunchiuri diverse, din rădăcini, din coajă, din şipci, din vreascuri sau chiar din prefabricate. Mulţi contemporani sunt construiţi din bucăţi prefabricate, înăuntrul cărora nu e decât rumeguş, ascuns de un placaj subţire. Dar există, mai rar, şi oameni făcuţi dintr-o singură bucată. Ei bine, Ioan Holender este un om dintr-o bucată.
Dar când spui despre un om că e “dintr-o bucată”? Un răspuns posibil ar fi: atunci când comportamentul său este unul clar, neambiguu, generos, dar totodată hotărât, dând seama de un om întreg, realizat pe toate planurile, fără frustrări şi complexe. Un om liber, care ştie ce vrea şi ştie unde vrea să ajungă. În acest sens, Ioan Holender este un om “dintr-o bucată”, dar este şi ceva mai mult, pentru că posedă o viziune unică a fenomenelor pe care le coordonează. Se poate spune, aşadar, că este şi un om talentat la ce face, adică talentat la a conduce.
(…) Pentru a conduce foarte bine îţi trebuie şi mai multe calităţi: în primul rând inventivitate. Apoi, pe rând, maleabilitate, răbdare, tenacitate, ambiţie, putere de convingere, şarm şi multă capacitate de a îndura, precum şi rapiditate de decizie. Pe toate acestea le-a dovedit Ioan Holender în organizarea Festivalului “George Enescu”. Fără el, acest mirabil festival nu ar fi ajuns fenomenul cultural care este în contemporaneitate. Viaţa culturală românească trebuie să-i fie recunoscătoare pentru momentele pe care le-a făcut posibile, le-a intermediat asemenea unui mesager generos şi binevoitor. Festivalul “George Enescu” în era Holender, Autori: Ioan Holender, Livius Ciocârlie, Emil Hurezeanu, Dan Dediu, Ioana Marghita, Sever Voinescu, Editura Operei Naţionale Bucureşti, 2015)
CV
Numele: Ioan Holender
Data şi locul naşterii: 18 iulie 1935, Timişoara, România
Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera:
În perioada 1953-1956, a studiat la Politehnica din Timişoara.
S-a mutat în 1959 la Viena împreună cu tatăl său, unde mama lui se afla deja. Odată ajuns în capitala Austriei, s-a înscris la Conservatorul de Stat din Viena, unde a studiat muzica clasică între 1960 şi 1962. A fost director al Operei de Stat din Viena între 1 aprilie 1992 şi 30 august 2010 – a deţinut această funcţie pentru cea mai lungă perioadă din istoria instituţiei. Din 2003, este preşedintele şi directorul artistic al Festivalului Internaţional „George Enescu“ de la Bucureşti.
Locuieşte în: Viena, Austria
Se încarcă comentariile...
