Familii mai mult sau mai puţin disfuncţionale

Cele Trei etaje / Tre piani, decalat de anul trecut şi neoferit Veneţiei de italianul Nanni Moretti, a deschis ziua de vizionări cu imaginea firmei sale, care are şi cinema şi, ca simbol, o Vespa (nu rataţi bijuteria de pe Netflix pe acest subiect) şi numele prăjiturii sale preferate, austriaca sachertorte. Scenariul mi-a amintit de un românesc mai aparte, care încă n-a avut premiera şi e semnat şi creat de Ovidiu Georgescu.

Soarta unei case şi destinele celor ce o locuiesc, de-a lungul a ani de zile, şi mai ales complicata relaţie dintre mamă şi fiu (ca-n Poziţia copilului, până la un punct) cu o Margherita Buy, parcă într-un spin-off al lui Mia Madre, al aceluiaşi realizator, care se încăpăţânează să şi joace (boală grea şi molipsitoare), deşi tare fals sună ca procuror intransigent, inclusiv cu propriul băiat din ficţiune. Şi o soluţie ingenioasă pentru a comunica între lumi şi nu prin şedinţe de spiritism, ci lăsând mesaje pe robotul telefonic, unde eşti deja întâmpinat de glasul dispărutului şi nici nu poţi să te întinzi prea mult la vorbă, că se întrerupe la un moment dat. Şi încă doi taţi, unul mai mult absent pentru o soţie, care din când în când nu mai face contact cu realitatea, şi un altul care e ca o fiară, să nu fi păţit ceva dubios micuţa lui.

A urmat un chinezesc, cu secvenţe mereu surprinzătoare şi cu nume de şlagăr: Are You Lonesome Tonight, care ar fi meritat mai mult de o mână de spectatori, dar cum sunt 24 de titluri doar în competiţie, timpul nu se dilată şi nu toată lumea îşi doreşte să vadă 5-6 pe zi…  

La noul documentar JFK (2 ore pe marele ecran, dar există şi o variantă de 4), la 3 decenii după cel cu actori, a venit chiar Oliver Stone (pe 12 iulie e Sfântul Oliver, dar nu l-a felicitat nimeni). A stat până la sfârşitul proiecţiei în sală şi s-a bucurat din plin de aplauze, în picioare, şi am mai pus câteva piese în ultracomplicatul puzzle al asasinatului. 

Petrov Flu, pe care l-au tradus cu Febra lui Petrov, ca să nu se sperie nevaccinaţii, că-i cu gripă, a fost o mare dezamăgire! Kiril Serebrenikov n-a putut veni nici de astă dată, iar pelicula e una coşmărescă. S-or fi liberalizat drogurile în Rusia? Mi-a amintit ce spunea Ingmar Bergman, că iadul pentru el ar fi să-şi vadă creaţiile în buclă, adică o veşnicie. Pe mine mă speria că ai putea revedea unul ca ăsta sau chiar să intri în el. Trebuie să mai fac nişte fapte bune, să nu mă pască un asemenea blestem. Cel de faţă e cu o bibliotecară zombie, ţipete şi urlete, plus cafteli şi incoerenţă cât cuprinde.

Încântător a fost însă Traviata, fraţii mei şi cu mine, o comedie gravă cu un puşti dintr-o lume ignorată, dar care are voce de operă, nişte fraţi pasionaţi de fotbalul pe plajă, cu ocupaţii dubioase, unul e gigolo, dar are ceva din Alberto Sordi, mai măsliniu. Există şi o mamă în fază terminală, pe care o îngrijesc la ei acasă şi o profesoară de canto tânără şi cu har. Plus o poliţie extrem de brutală.

Şi, pour la bonne bouche, ca să nu rămânem cu vreun gust amar, un film eco, Cruciada de Louis Garrel şi cu soţia lui, corsicana Laetitia (ca pe mama lui Napoleon) Casta (care a întruchipat cândva imaginea Franţei, că tot vine 14 iulie). Scenariul e semnat, la final de existenţă pe Pământ (că-n arhive rămâne pentru totdeauna), de Jean-Claude Carriere, căruia îi e şi dedicat şi care nu credea că se va putea face vreodată. Şi iată că a ieşit, plin de haz, deloc didactic şi cu o idilă adolescentină, ca-n Mica romanţă, din 1979, cu Diane Lane. Nu vă pot spune mai mult, că ar fi păcat să vă stric plăcerea. Poate-l aduce Institutul Francez, e ideal de dimineţile de weekend şi prin şcoli.