Iată, astfel, sursa paginilor de azi din Jurnalul scrierii romanului cu pricina.

Aşadar, suntem la Tel Aviv – în holul elegantului Hotel Metropolitan, pe malul Mediteranei – şi ceasul arată 11 – ca şi la Bucureşti - şi este Duminică, prima zi de lucru a săptămânii, aici.

-       A venit! – exclamă confratele corespondent al postului nostru de radio – să-l numim Dragoş C.. Şi omul sare de pe sofa, repezindu-se – şi noi facem la fel -, spre uşa batantă.

-       A venit! - adică maşina cu care urmează ,,să suim’’ – cum spune traducerea românească a Bibliei -, la Ierusalim.

Dar confratele se întoarce brusc din uşă spre noi, nedumerit sau dezamăgit. Microbuzul, se vede uşor, a fost, sigur, hărtănit bine, şi se vede cum s-a ros totul în înfăţişarea lui; este ca un acordeon căruia i-a plesnit de mult burduful şi, fireşte, sunetele se aud şi răguşite şi dezacordate.

-       Am plecat! – mai zic eu şi mă reped – urmat de soţia supusă - spre uşa glisantă în faţa căreia aştepta şoferul slăbănog, uscat, ars de soare, cu o salopetă trasă pe el din mers.

-       Poftiţi!, zice el. Bună dimineaţa.

Îi întindem mâna de bun venit şi dăm să urcăm treptele ascunse, cum se zice, iar eu fireşte că nu le nimeresc, anchilozat cum sunt, nici dacă mă agăţ de o balustradă, de ceva, de un mâner care să fi fost, dar nu sunt şi mă poticnesc. Şoferul, binevoitor mă ajută şi mă saltă de cot şi de subţiori şi mă prăbuşesc pe canapeaua din faţă. Este un microbuz de 8 locuri cu şofer cu tot.

-       Cineva - zic tare, ca să audă şi confratele radiofonist – şi-a bătut joc de noi! Eu, când am apelat în Bucureşti la acest ajutor, numai la acesta - drumul până la Ierusalim -, am explicat, că altfel ar fi mai greu pentru mine care nu pot merge pe jos mai mult de cincizeci, şaizeci de metri şi nu pot să mă deplasez cu un autobuz din transportul în comun fără să încurc călătorii grăbiţi.

-       Mă mir!, îmi spune confratele radiofonist, în timp ce o ajută pe soţia mea să se aşeze pe banca din spate – şi aceasta fără nici un mâner sau cotieră de sprijin.

-       Hai să plecăm!, mai zic, gândindu-mă că pe drum mai uităm mizeria ,,surprizei’’.

Şi chiar plecăm după ce şoferul chinuindu-se să tragă uşa glisantă la loc, deşi glisarea ei ne frisonează pe toţi trei şi chiar trecătorii de pe trotuar, căci bufnitura produsă de izbitura uşii în stâlpul ei acoperă strada ca o explozie de atac terorist. Şi suntem chiar în zilele cu asemenea atacuri aici!

În sfârşit, plecăm. Sau vrem să plecăm, fiindcă schimbătorul de viteze se opune cu îndârjire să intre în viteza întâi şi când o face, ne trezim cu piepturile, fiecare, în spătarul scaunului din faţă. Dar plecăm!...

-       N-a prea fost folosită maşină, zice corespondentul radio.

-       Ba da, răspunde şoferul care acum bate în capul schimbătorului ca să intre în viteza a treia. Ba da, dar...

-       A ajuns ca mine, la 83 de ani, zic eu vesel, care păţesc la fel când trebuie să trec de pe un genunchi pe altul.

Şoferul nu mai zice nimic. Am ieşit pe ,,drumul de costişe ce duce...’’ la Ierusalim, vreau să uit mizeria, mă uit pe fereastra din faţă, pe bordul maşinii stau întinse la soare piesele unui telefon portabil demontat.

-       Mai zilele trecute, explică şoferul jurnalistului radio, mergeam pe malul mării, o şosea pe mal, şi un val de apă a intrat pe fereastra deschisă şi m-a făcut şi pe mine lac şi telefonul. Şi văd că nu mai ajunge să se usuce.

-       Era furtună?, întreabă radio-reporterul.

-       Nu cine ştie ce, însă nici geamul nu se putea închide. A fost un concurs de împrejurări.

Microbuzul urcă harnic serpentinele spre Ierusalim, se văd în stânga zidurile despărţitoare de aşezările palestiniene, în dreapta pădurile arse de soare, încenuşate, apare o curbă abruptă, şoferul se răsuceşte cu braţele peste volan, schimbătorul de viteze iese singur de la locul lui, bietul om trage de el, acesta iar nu se supune, trebuie o frână neapărat, altfel intram într-o altă curbă unde, peste trei zile, va avea loc un atac terorist cu 8 răniţi şi o fetiţă de două luni ucisă. O tragedie. Dar atunci nu ştiam. Ne trezim iar cu piepturile în spătarul scaunului din faţă. E prea mult şi e îngrozitor de cald; suntem lac de transpiraţie, soţia, în spate, este aruncată mereu dintr-o parte în alta, dar nu se plânge deocamdată. Înţelegem toţi că e o mizerie ce ni s-a făcut.

-       E cald, nu este aşa?, întreabă îndatoritor şoferul.

-       Foarte cald!, zic eu, iar el, tot îndatoritor: Să încercăm cu aerul condiţionat... Răsuceşte nu ştiu ce butoane. Nu merge niciun aer, iar ferestrele nu se deschid.

Din nou sare schimbătorul de viteze. Din nou lupta cu el să fie adus la loc, în plină curbă.

Nu ne mai arde să ne uităm pe ferestre, deşi, după patruzeci de minute a început să se vadă Cetatea Sfântă a celor trei mari religii ale lumii.

-       Am luat-o pe drumul ăsta , zice corespondetul radio, fiindcă este mai puţin aglomerat.

-       Asta ne mai lipsea! - zic -, îmi pierdusem orice urmă de umor – aglomeraţia obişnuită pe acest drum.

Dar am intrat în Oraşul Sfânt, pe poarta care ne duce spre Zidul Plângerii. S-a întunecat brusc. La o răscruce, la câteva sute de metri de zid, ne oprim; microbuzul nu mai are voie să meargă mai departe.

Şoferul se chinuieşte să gliseze iar uşa şi, culmea, aşa cum era maşina aşezată în pantă, uşa se deschide mai uşor şi ieşim, eu primul, care şi ajung în braţele colegului de jurnalistică. N-avem nevoie să înaintăm mult nici noi, fiindcă brusc, prima ploaie la Ierusalim după o jumătate de an, se năpusteşte pe noi cu stropi cât buricele degetelor.

Renunţăm la Zidul plângerii şi ne hotărâm să ajungem cât mai curând la celebrul hotel ,,King David’’, unul din cele mai luxoase hoteluri din lume, de care se leagă atâtea evenimente politice internaţionale, economice şi culturale de asemenea, şi numele unor mari personalităţi ale veacului XX şi, până acum, ale veacului XXI, unde eu ţin să se petreacă, fiindcă s-a şi petrecut, o întâmplare cu ciocoii cu bodyguard de la noi, cei abia arestaţi zilele astea de către DNA şi alţii care, sigur, vor fi arestaţi curând, cum sper, ca să nu-mi se strice lovitura de teatru din finalul romanului.

Microbuzul, aşa cum arăta, nu putea să ne aştepte unde ne lăsase şi îl sunăm pe şofer la telefonul pe care îl refăcuse într-o pauză pe drum, când după o clipă de odihnă aşteptam intrarea schimbătorului de viteze la locul lui,

Până vine microbuzul se opreşte şi ploaia; era, iată şi prea târziu, faţa noastră comercială de vizitatori ai nobilului hotel ,,King David’’  îşi pierduse aplombul. Aşadar, ne grăbim să urcăm, ţinându-ne unul de altul şi ne instalăm în băncile pe care stătusem şi privim ambiţioşi spre marele ţel al călătoriei noastre.

Urcăm strada în pantă, ajungând în sfârşit în faţa peronului. Ofiţerul de protocol se îndreaptă spre uşa pe care ar urma să ieşim. Nici una dintre maşinile dinaintea noastră şi din urma noastră nu seamănă cu microbuzul nostru, Mercedesuri Impala, Audi Imperial, şi iar Impala, şi iar Audi, şi alte mărci necunoscute, şi noi ne pregătim să coborâm netezindu-ne hainele plouate, jilave, şifonate, eu îmi potrivesc orgolios pălăria Borsalino şi îmi netezesc reverul costumului de culoarea fildeşului şi batista de la buzunarul de sus şi cravata şi aştept proţăpit în faţa acelei uşi nefericite. Soţia mă ţine de cot să nu mă clatin, dar când şoferul sare de la locul lui să vină să deschidă de afară uşa, microbuzul se clatină ca la cutremur – ofiţerii de protocol ai ,,Regelui David’’ se apropie impacientaţi, şoferul se repede la mânerul uşii ca să o facă să gliseze spre deschidere, dar aceasta rezistă, omul se umple de sudoare pe frunte, pe obraji, pe tot chipul, uşa rezistă, îl cheamă în ajutor pe radioreporter, acesta ca un luptător de greco-romane se apucă şi el cu amândouă mâinile de mâner, trag amândoi cu disperare; suspicioşi, ofiţerii de protocol care se înmulţesc se apropie şi mai mult de uşă, amărâţii trag disperaţi de ea şi un bubuit îngrozitor acoperă tot peronul, uşa se deschide, ca în urma detonării unei bombe teroriste, iar eu, în cadrul ei, cu bastonul meu de argint, cu pălărie Borsalino, cu batista de la buzunarul de sus zburând ca un fluture alb, rămas fără nici un sprijin, mă prăbuşesc în braţele şoferului şi ale colegului de gazetărie şi, deci, ale ofiţerului de protocol.

Din spate se iuţesc claxoanele scurte ale automobilelor Impala, iar eu mă trezesc scuipat, căzut în mijlocul peronului, ca Ioda de către Hit, pe ţărmul Mediteranei, la Tel Aviv, acolo unde acum se desfăşoară, la etajul doi, terasa Catedralei Ortodoxe Greceşti pe care cu doi ani înainte luasem un prânz bogat, alături de colegul compatriot Timotei, fugit de la Putna, mirat  de belşugul de pe masă: ,,Ne nevoim şi noi aici în străini’’ se justifică amărât Timotei.

Am reuşit să intrăm în celebrul hol al hotelului ,,Regele David’’, descifrând în clar-obscurul unei  luminaţii savante pe fâşia de marmură albă care traversa istoricul spaţiu, numele mari ale lumii mari: Adenauer, Churchill, Bush, Putin, Nicole Kidman, Kissinger, Gorbaciov... toate acele nume a căror rezonanţă în politică, în film, în muzică, în ştiinţă, în religie, în arte plastice, în cărţile de vizită ale monarhilor, ale savanţilor, ale celor care de un veac – al XX-lea – şi acum al XXI-lea - au schimbat faţa şi sufletul lumii.

Colegul Dragoş C. mă susţinea, ameţit cum eram şi, ieşind pe lângă această fâşie albă, citind, mereu mă gândeam, recunosc, nu atât la măreţia numelor, cât la clipa întoarcerii pe orgoliosul peron pe care urma să vină să mă ia microbuzul pus cu atâta generozitate duşmănoasă la îndemână. Nu pe mine mă umilea această mizerie, ci capitala ţării şi ţara erau umilite, căci numerele maşinii mele erau numerele capitalei acestei ţări.

Iată ce vreau eu cu tot dinadinsul să se înţeleagă – şi sper ca eu măcar să nu mai recidivez cerând ceva.

Un parfum alcătuit din toate aromele Orientului avea să ne îmbete fericit în clipele când sorbeam băutura răcoritoare care şi ea părea făcută din tămâie şi smirnă. Pe uşile terasei larg deschise spre turnul lui David, milenarul, venea spre noi prospeţimea ploii, la fel de înmiresmată.

-       A ce mirosea în maşina noastră?, -întreb eu -, un miros dulceag, alatfel foarte plăcut, miros de bucătărie oltenească şi ardelenească, de ciorbă înmiresmată cu toate ierburile noastre.

A păstârnac!, cred eu că descopăr leguma noastră de la porţile Orientului,  ea stăruia în microbuzul spre care trebuia să ne îndreptăm.

-       Culmea – zic – păstârnacul e plin de vitamine, de miresme afrodisiace şi de săruri care ajută şi la dezintoxicarea organismului. Dacă ne-ar dezintoxica şi de mentalitatea nefericită, de atâtea ori primitivă în relaţiile dintre noi, încărcându-ne cu vitaminele triumfătoare ale solidarităţii lumii civilizate.

-       Plecăm?!, mă întreabă colegul Dragoş C., văzând că mi-am încheiat însemnările.

-       Plecăm!, zic eu, ne aşteaptă... păstârnacul băştinaş!

P.S. Arşinel diversifică repertoriul Teatrului său de revistă, apelând piesa „Sosesc deseară”, scrisă de Tudor Muşatescu, păstrătoare, chiar dacă minoră, a farmecului scrisului care l-a făcut atât de iubit de autor. Actorilor „specializaţi” în texte – scheciuri, cuplete, momente, schiţe, duete muzicale comice, anecdote, răvaşe, etc, etc, fondantele oricărei reviste – descoperă şi rolul de trei acte, sau de două, sau de unu într-o piesă clasică în care, cum se întâmplă la Muşatescu, rolul principal îl joacă şi literatura propriu-zis teatrală. Nu trebuie să ne speriem nici dacă vom întâlni la Tănase şi o piesă întreagă, mai solidă decât cea care se joacă azi, într-o distribuţie cu Vaile Muraru în frunte, în care se afirmă şi doi tineri cu şcoală mai puţină, dintr-o generaţie care n-a prea dat cine ştie ce talente. Aceştia sunt, însă, demni de toată atenţia. Aşadar, şi în cazul acesta, ca şi în genul revistă sută la sută, succesul depinde la fel şi de text şi de talent. Aflu că spectacolele de până acum binedispun spectatorii.