VIDEO EXCLUSIV Balerina Alina Cojocaru: „În copilărie, număram zilele până să mă întorc acasă“

Interviu cu Alina Cojocaru, balerina care a cucerit Occidentul

Alina Cojocaru (32 de ani), care va dansa, pe 7 decembrie, la Opera Naţională Bucureşti, în spectacolul „La Sylphide”,  în coregrafia lui Johan Kobborg, partenerului ei de viaţă şi de scenă de la Covent Garden, spune că i-a fost dificil să plece din ţară, la Kiev, la 9 ani.

Ştiri pe aceeaşi temă

Celebritatea are preţul ei. Balerina Alina Cojocaru, cea care a fost o stea timp de 13 ani la Covent Garden, nu a avut copilărie. A exersat continuu, trăind un permanent cantonament. A plecat la 9 ani la Kiev, iar la 16 ani a ajuns să danseze la Covent Garden. „Ţin minte că în perioada sărbătorilor de Moş Nicolae şi Moş Crăciun nu am fost acasă, aceasta fiind probabil cea mai frumoasă perioadă a copilăriei. Acum găsesc scrisori de când eram mică, în care număram: 100 de zile şi vin acasă, 90 de zile şi vin acasă, 60 de zile şi vine mama. Sunt foarte multe amintiri pe care probabil le-am uitat, dar le-am trăit şi m-au făcut mai matură la o vârstă foarte mică. Am devenit mai independentă, a trebuit să am grijă de mine”, mărturiseşte balerina, într-un interviu, pentru „Adevărul”.
 
Artista a povestit că baza în succesul său este “şcoala rusă“ şi că, fiind româncă, a trebuit să muncească mai mult ca să convingă lumea de valoarea ei. Din septembrie 2013, Alina Cojocaru face parte din echipa de la English National Ballet, după 13 ani petrecuţi la Royal Ballet (Covent Garden). 
În luna iunie a acestui an, balerina a luat hotărârea să plece de la Royal Ballet, împreună cu partenerul de scenă şi logodnicul ei, Johan Kobborg, cel care semnează coregrafia spectacolului „La Sylphide”, care va fi reprezentat sâmbătă şi duminică la Bucureşti. Alina Cojocaru va dansa doar în spectacolul de sâmbătă seară de la Opera Naţională Bucureşti.
 
 
Ce înseamnă pentru dumneavoastră să dansaţi în România, după ce aţi dansat pe marile scene ale lumii? 
 
Pentru mine, este o mare plăcere şi bucurie să mă reîntorc în ţară şi să dansez pentru publicul român, pentru familie, pentru ţară. Este o trupă foarte tânără de balet aici (n.r. - la Opera Naţională) şi foarte entuziasmată şi e o mare bucurie să găsesc atât de multă pasiune la noi în teatru. 
 
Cum este pasiunea de aici faţă de cea a dansatorilor din străinătate?
 
O sală de balet este o sală de balet în orice teatru, în orice ţară. Rutina noastră de zi cu zi este foarte simplă, pentru că o facem toţi. De la stetele baletului la ansamblu, este o muncă foarte grea şi toţi suntem la fel. Cel mai important pentru mine este să văd în sala de balet pasiunea colegilor pentru muncă, energia pe care o au profesorii, studenţii şi balerinii. 
 
Talentul răzbate
 
Ar fi fost la fel de celebră Alina Cojocaru dacă ar fi rămas în România? 
 
Nu ştim. Mi-ar plăcea să cred că pasiunea mea pentru balet ar fi fost pusă în valoare şi în România. Asta sper pentru colegii mei de aici. După cum observ, totul se schimbă aşa de repede în ziua de astăzi în lume, în general, şi sper ca baletul, cultura baletului să crească, să se dezvolte ca şi alte domenii. 
 
Ca în străinătate...
Da. Avem de lucru ca să ajungem acolo, dar îmi place să cred că talentul o să răzbată.
 
Aţi plecat să faceţi şcoala de balet la Kiev şi apoi aţi studiat şi la Londra. Cum vedeţi şcoala de balet din străinătate faţă de cea românească? 
 
Din păcate, nu pot să vă răspund la această întrebare, fiindcă nu am făcut şcoala aici. Am făcut numai o săptămână, când eram mică, după care am plecat la Kiev, apoi la Londra. În drumul meu m-am întâlnit cu foarte mulţi profesori din Rusia, cu şcoala tradiţională rusă şi mă socotesc o norocoasă, fiindcă a fost o pregătire foarte bună. După-aceea, am întâlnit profesori englezi, americani, însă baza a fost şcoala rusă. 
 
Alina Cojocaru, alături de Johan Kobborg FOTO Site-ul personal al artistei
 
Aţi plecat de mică din România. Nu v-a fost greu să vă desprindeţi de familie la o vârstă atât de fragedă?
 
Cum să nu? Sincer, am foarte puţine amintiri despre cum am simţit perioada respectivă. Ţin minte că în perioada sărbătorilor de Moş Nicolae şi Moş Crăciun nu am fost acasă, aceasta fiind probabil cea mai frumoasă perioadă a copilăriei. Dar ne adaptăm când suntem copii. Nu ştim altceva, nu ştim ce fac alţi copii, pentru că cei care ne sunt colegi fac exact acelaşi lucru. Nu punem întrebări, nu ne aşteptăm la ceva mai bine. Ceea ce ni se întâmplă ni se pare firesc şi, de aceea, ni se pare a fi frumos. Acum, găsesc scrisori de când eram mică, în care număram: 100 de zile şi vin acasă, 90 de zile şi vin acasă, 60 de zile şi vine mama. Sunt foarte multe amintiri pe care probabil le-am uitat, dar le-am trăit şi m-au făcut mai matură la o vârstă foarte mică, am devenit mai independentă, a trebuit să am grijă de mine. Eu am o soră cu un an mai mare şi vă daţi seama că ea a fost mereu în viaţa mea, fiind copil. Cred că legătura aceea mi-a lipsit cel mai mult. 
Un prieten de familie ne-a spus „Are prea multă energie să rupă fotoliile prin casă, trebuie să facă ceva. Să facă balet“.
Performanţa se începe de mic copil, iar asta înseamnă să nu mai ai, practic, copilărie. Aşa s-a întâmplat şi la dumneavoastră?
 
O să mă repet spunând că nu am simţit lipsa a ceva ce nu am ştiut. Nu pot să zic că am fost la distracţii cu colegii şi apoi mi-a lipsit asta. Ceea ce mi s-a oferit la şcoală mi s-a părut de ajuns pentru a-mi satisface curiozităţile de copil. Dorinţa mea era să iau o notă bună la examen. Probabil că aceea devenise cea mai mare bucurie: să ştim că ceea ce facem este bine, neavând-o pe mama care să ne spună că facem un lucru bine. În balet, cel mai uşor mi-a fost când mi s-a spus că fac bine. Probabil că a început să îmi placă mai mult din acest motiv, ţinând cont că nu am ştiut ce înseamnă baletul. 
 
Aţi început cu gimnastica. Modelul Nadiei Comăneci v-a atras către gimnastică?
 
Nu neapărat. Dacă ţin bine minte, mulţi elevi din România făceau gimnastică înainte de Revoluţie. Aveam prea multă energie şi trebuia să fac ceva – aşa a început pentru mine gimnastica şi baletul. 
 
Cum aţi trecut de la gimnastică la balet?
 
A fost o perioadă în care nu făceam nimic. Un prieten de familie ne-a spus „Are prea multă energie să rupă fotoliile prin casă, trebuie să facă ceva. Să facă balet“.  
 
Balerina Alina Cojocaru, alături de jurnalistul Cezar Paul-Bădescu FOTO Alex Varninschi
 
V-aţi simţit vreodată privită altfel pentru că sunteţi româncă?
 
Da, mai ales în perioada în care am început să călătoresc în alte ţări, când în România erau probleme, iar imaginea ţării era defavorabilă, atunci plăteam şi eu pentru că sunt româncă. Încercam să spun că în orice ţară sunt oameni buni şi oameni răi şi că nu e drept să fii privit în felul acela. Putem numai prin exemplul personal să demonstrăm acest lucru. Câteodată, cuvintele nu sunt de ajuns să ne facem înţeleşi. Uneori am spus că sunt româncă şi a trebuit să lupt mult mai de jos ca să mă afirm în locul respectiv, ca balerină şi ca om. 
 
Trăiţi în Marea Britanie, unde sunt tot felul de discuţii că ar putea emigra mulţi români acolo şi ar face mult rău. Ce părere aveţi despre această isterie din Marea Britanie faţă de români? 
 
Dacă este de vreun ajutor, vă spun că atitudinea asta nu este numai împotriva românilor. Cred că fiecare ţară încearcă să îşi dezvolte propriile talente, propriile resurse. Nu numai în Anglia este situaţia asta, peste tot e la fel. În cariera mea, intru într-o sală şi văd că se vorbeşte engleză, spaniolă, japoneză, toate limbile. În cultură, talentul este acceptat indiferent de ţara din care provine. Când vezi un om talentat, eşti bucuros că face parte din trupa ta, pentru că o să ajute trupa să fie mai frumoasă şi mai bună, o să ridice nivelul trupei. De aceea, câteodată mă lovesc mai mult de asta atunci când ies din lumea baletului. Din cauză că în ultimii ani s-au deschis graniţele atât de mult, toată lumea vrea să exploreze, să cerceteze, să descopere, e o dorinţă de a învăţa care, pentru noi este bine, dar ţara trebuie să-şi păstreze tradiţia, să păstreze ce e al ei. Eu încerc să văd acest lucru mai mult nu pe plan politic, ci pe plan personal. Am fost la Royal Ballet atâţia ani, am învăţat, am făcut ce mi s-a spus, am dezvoltat un anumit stil, o anumită cultură, dar apoi m-am întrebat: mie ce îmi place, ce vreau să fac? Am impresia că aşa se întâmplă cu fiecare ţară: la început toată lumea este bucuroasă să aibă un fel de trafic între ţări, dar, la un moment dat, ne retragem să vedem cine suntem noi ca ţară, ca om, ca artist. Când mă duc într-o ţară, nu mă gândesc că trebuie să schimb ceea ce fac ei. Dacă eu, ca exemplu, prin ceea ce fac, pot să aduc un zâmbet, să inspir sau să fiu inspirată, e deja un beneficiu uman general. 
 

O stea a baletului 

Alina Cojocaru este una dintre cele mai apreciate balerine la nivel internaţional. S-a născut la Bucureşti, a studiat la Kiev timp de şapte ani, perfecţionându-se apoi, din 1997, la Şcoala Regală de Balet din Londra, în urma câştigării unei burse în cadrul Concursului Internaţional de Balet de la Lausanne. A dansat vreme de 13 ani împreună cu Johan Kobborg în cadrul Royal Ballet House din Londra (Covent Garden). Din iunie 2013, cei doi artişti au părăsit instituţia – Alina face parte acum din echipa English National Ballet, iar Kobborg este coregraf independent. 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: