Sau Evanghelia după Fraţii Wachowski, ar putea fi subintitulat „Atlasul norilor“, film pe care creatorii lui „Matrix“ l-au realizat împreună cu germanul Tom Tykwer, grandioasă ecranizare a romanului scris de David Mitchell.

Atât cartea scrisă de David Mitchell, cât şi filmul celor trei coregizori pleacă de la o străveche dorinţă a omului: aceea de a da sens lucrurilor, de a crede că tot ceea ce se întâmplă posedă un sens ascuns, dar pe care cu un oarecare efort am putea să-l percepem. „Totul este conectat“, sună sloganul filmului, şi cam asta ar vrea să arate cele şase poveşti (inter-conectate) care-l compun. Nu e atât vorba de răsuflata idee a reîncarnării şi a vieţilor anterioare, nici de ideea că lucrurile decurg unul din celălalt (legături între episoade există, dar ele sunt relativ minore), ci mai degrabă de o similaritate a acţiunilor dincolo de spaţii şi timp, de un pattern comun care se tot repetă.

Doona Bae şi Xun Zhou, în „Cloud Atlas“ (2012)

Lucrul bun: era momentul pentru un film de public cu conţinut ideatic şi miză intelectuală. Precedentul de acest gen ar fi „Avatar“ al lui James Cameron (pentru că „Inception“ este, după părerea mea, semiratat). Atenţie, nu vorbim de filme de artă sau de festival, cu un circuit mai restrâns, ci de un blockbuster care se adresează publicului cel mai larg. Fraţii Wachowski s-au mai exprimat în acest sens, în trilogia „Matrix“ şi producând „V de la Vendetta“, aşa că ştiu foarte bine despre ce este vorba (fără legătură, dar între timp Larry şi-a schimbat sexul şi a devenit Lana Wachowski).

Nici germanul Tom Tykwer nu-i de ici, colo: după marele succes din anii ’90 cu filmul independent „Aleargă, Lola, aleargă“ (care a marcat o dată în cinematografia germană) a realizat şi filme mai de artă, dar şi superproducţii cu distribuţie internaţională, turnate în limba engleză, cum ar fi ecranizarea romanului „Parfumul“. Recent, Tykwer s-a întors la limba germană, pentru a turna „3“ / „Drei“, un excepţional film despre sentimente şi identitatea de gen în postmodernitatea pe care (unii din noi) o trăim.

Montaj paralel

Poveştile spuse în „Atlasul norilor“ şi alertul lor montaj paralel te prind treptat şi le urmăreşti cu interes, încercând să umpli golurile şi să înţelegi cât mai bine ce se întâmplă. Filmul reuşeşte mai mereu să dea impresia că are ceva important de spus, că o revelaţie este iminentă. Problema este frustrarea care apare imediat după încheierea proiecţiei, când îţi dai seama că, de fapt, nu ţi s-a spus nimic esenţial, autorii nici nu aveau cum. Dar filmul este important mai ales prin ceea ce nu-ţi arată pe ecran, prin ceea ce nu vezi, prin felul în care te face să visezi în interiorul sălii de cinema. Astfel procedau, la vremea lor, ciclul „Star Wars“, „Matrix“ sau „Avatar“, aşa ceva încearcă să fie şi „Cloud Atlas“.

„Old Georgie“ (Hugo Weaving), demonul care-i de fapt „agentul motrice” al Istoriei, vector al neantului

Sunt şase poveşti care se întind de la mijlocul secolului XIX până într-un viitor postapocaliptic neprecizat, trecând prin prezent şi prin Neo Seul (metropolă coreeană a secolului XXII), iar totul se încheie pe un alt corp ceresc, de unde descendenţii noştri privesc minuscula „planetă albastră“. După o secţiune iniţială în care se prezintă cele şase unităţi spaţiu-timp, pentru a ne da seama despre ce este vorba, acţiunile sunt montate în secvenţe scurte, într-un alert montaj paralel. Nu este procedeul pe care l-a creat Griffith în „Intoleranţă“, prin care se montează acţiuni desfăşurate simultan în timp; aici ne sunt arătate acţiuni care au loc în epoci cu totul diferite, parcă pentru a ne convinge că ele sunt similare, că istoria repetă acelaşi scenariu la nesfârşit.

Istoria ca emancipare a sclavului

Deşi pe la început se face referire la senzaţia de „déjà vu“ şi la sentimentul vieţilor anterioare, nu pe aceste lucruri pune accentul „Atlasul norilor“ (nu avem o ficţiune gen „Adam şi Eva“, mai degrabă ne gândim la „Fântâna“ lui Aronofsky). Legăturile între episoade, cum spuneam, există, dar ele nu marchează esenţial acţiunea. Ceea ce ar da aerul comun celor şase episoade este că ele vorbesc despre libertate şi lupta împotriva sclaviei, de la cea a negrilor, în secolul XIX, până la cea din lumea extrem-distopică a Seulului secolului XXII (a cărei ideologie se cheamă corpo-cratism şi duce la maximele consecinţe actualul fascism al corporaţiilor).

Sonmi, personajul central al acestui penultim segment, parcurge statutul de la sclavă robotizată la profetesă ale cărei cuvinte vor schimba lumea. Peste ani, ea ajunge zeiţa lumii care a supravieţuit unei catastrofe neprecizate, dar care, ni se spune, a survenit din cauza bolii noastre de a ne dori tot mai mult. Deşi textul lui Sonmi se cheamă Revelaţia, el este de fapt o Evanghelie, pentru că toate citatele sentenţioase care circulă pe parcursul peliculei sunt luate de aici.

Doona Bae (Sonmi), în „Cloud Atlas“ (2012)

Într-adevăr, Istoria este o permanentă emancipare a sclavului, o luptă pentru dezrobire şi câştigare a demnităţii, dar tot istoria ne arată că orice tiranie este înlocuită de una mult mai mare. Acest lucru nu ni-l mai spune, însă, „Atlasul norilor“.

O particularitate a filmului este că toţi actorii principali joacă mai multe roluri, de obicei câte unul în fiecare poveste; machiajul e atât de reuşit încât, practic, e foarte greu să-i recunoşti în toate ipostazele lor.

(text scris în decembrie 2012)

Info

Atlasul norilor / Cloud Atlas (coproducţie, 2012)
Regia: Tom Tykwer, Andy Wachowski, Lana Wachowski
Cu: Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent, Jim Sturgess, Hugo Weaving, Doona Bae, Ben Whishaw, Susan Sarandon, Hugh Grant
4 stele