Versiunea (mult) extinsă a acestui articol a fost publicată pe blogul Despre Opera.

Pentru acest articol am apelat la arhivele revistei britanice Opera (cea mai extinsă ca acoperire în timp şi spaţiu, graţie unei redutabile reţele de corespondenţi), Opera News (oficiosul Met-ului), Gramophone (acoperind întreaga industrie fonografică de la început şi până astăzi, în peste 1000 de apariţii lunare), New York Times, precum şi la bazele de date ale Wiener Staatsoper, Metropolitan Opera of New York şi Royal Opera House.

Numele lui Christian Badea este menţionat în arhiva Opera de peste 180 de ori, din care 50 sunt cronici de spectacole (pentru o comparaţie cantitativă, cam cât toţi ceilalţi dirijori români de operă la un loc: Ionel Perlea are 60 de menţionări, Ion Marin – 59, Sergiu Comissiona – 50, Cristian Mandeal – 15, Mihai Brediceanu – 5, Jean Bobescu – 1, Egizio Massini – 1, Horia Andreescu – 1). Situaţie similară şi la Metropolitan Opera of New York, unde, cu cele 167 de prezenţe, Christian Badea este recordmanul absolut al prezenţelor româneşti pe scena din New York (ceilalţi dirijori români sunt: Ionel Perlea – 35, Ion Marin – 21). La Covent Garden e practic singurul dirijor român care a evoluat la acest teatru, cu 32 de apariţii, Constantin Silvestri fiind următorul, cu doar o singură prezenţă.

Christian Badea îşi împarte în mod egal timpul între podiumul sălii de concert simfonic şi fosa teatrului de operă, dar cele mai multe informaţii provin din zona teatrului liric, pentru simplul fapt că despre operă se scrie mai mult. O analiză, chiar şi succintă, a unei cariere atât de dense, la un nivel foarte înalt, cu un repertoriu eclectic – în sensul bun al cuvântului –, mergând de la baroc (Alceste) până la operă contemporană (Menotti), face ca articolul de faţă să alunece inevitabil înspre hagiografie. E un risc pe care mi-l asum, pentru a completa şi, acolo unde este cazul, a corecta precaritatea şi imprecizia informaţiilor din presa românească legate de activitatea unui dirijor pe care avem ocazia să-l vedem totuşi frecvent la Ateneu în ultimii ani.

Director muzical al „Festivalului celor două lumi” de la Spoleto

Christian Badea a studiat vioara la Conservatorul bucureştean, primind ulterior o bursă la Bruxelles, continuată cu studii la Juilliard, pentru a deveni în cele din urmă dirijor. Leonard Bernstein a fost unul dintre mentorii săi, având ocazia să urmeze şi un masterclass cu Herbert von Karajan la Salzburg, însă începutul carierei sale este marcat de colaborarea cu un mare compozitor contemporan, Gian Carlo Menotti. Acesta, împreună cu Thomas Schippers, a fondat în 1958 Festival of The Two Worlds at Spoleto, un loc important pe harta muzicală a lumii în anii ’70-’90. Festivalul avea o ediţie italiană (care atrăgea jumătate de milion de spectatori în trei săptămâni la Spoleto, un orăşel cam cât Câmpina) şi una americană, la Charleston, în Carolina de Sud.

Leonard Bernstein, unul dintre primii mentori ai lui Christian Badea

Prima menţiune a lui Christian Badea în revista Opera este un mic anunţ în numărul pe luna Iunie 1977, al programării sale ca dirijor al operei lui Menotti Maria Golovin, la ediţia americană a Festivalului Spoleto.

Un început atât de promiţător, încât, în Decembrie, Badea este anunţat ca director muzical al Festivalului Spoleto, o funcţie pe care o va ocupa timp de un deceniu în Italia şi şapte ani pentru ediţia americană, o experienţă fundamentală. O parte dintre multele opere pe care le-a dirijat sunt anunţate în calendarul revistei Opera, unele devenind chiar momente memorabile ale festivalului: La sonnambula (1979), operele lui Menotti: The Hero (la Liège , Bruxelles şi la Juilliard în New York), The Last Savage, The Medium (1981) sau The Saint of Bleecker Street (1982, 1986), Olandezul lui Wagner (1982), La fanciulla del West a lui Puccini (1985), Ariadna la Naxos a lui Strauss (1984), dar mai ales Lady Macbeth din Mtsensk de Şostakovici (1980 la Spoleto şi 1982 la Charleston) şi Antony and Cleopatra de Samuel Barber (1983), asupra ultimelor două merită să ne oprim preţ de câteva cuvinte.

Samuel Barber şi Christian Badea la Festivalul de la Spoleto

În 1936, pe lângă personajele din operă, pe lista victimelor Katerinei Ismailova era cât pe-aci să fie înscris şi autorul, la un pas de Gulag când oficiosul Pravda a titrat anonim: „Haos în loc de muzică” după ce Stalin a asistat la un spectacol cu Lady Macbeth. În plin război rece, Christian Badea dirijează memorabil la Spoleto şi la Charleston în producţia unui mare regizor de teatru aflat la debut în operă, la fel de stimulat şi el de muzica lui Şostakovici: Liviu Ciulei. O punere în scenă sumbră, cu decoruri din lemn (create de soţii Boruzescu), care trosneau la rotirile turnantei, în care cadavrul lui Zinovei apare nud pentru a fi spălat ritualic, iar în scena din lagărul siberian, la apelul de seară, gardianul  latră numele membrilor sovietului suprem, pe post de nume de deţinuţi. Dar despre aventura lui Liviu Ciulei în lumea operei (la fel de interesantă ca cea a lui Lucian Pintilie) într-un articol viitor. Spectacolul are mare succes şi, în cronica publicată în numărul pe luna Noiembrie al revistei Opera, intitulată „Cealaltă «Lady»”, Christian Badea e remarcat la superlativ.

Antony and Cleopatra e o altă poveste memorabilă de la Spoleto, ale cărei detalii le puteţi citi în interviul pe care mi l-a acordat Christian Badea acum doi ani. Compusă de Samuel Barber pentru inaugurarea noii clădiri a Met-ului din Lincoln Center, premiera a fost un fiasco în ciuda tuturor circumstanţelor favorabile: Franco Zeffirelli asigura regia, decorul şi costumele, dar şi libretul, ce se limita la replici din piesa lui Shakespeare, şi nici măcar distribuirea lui Leontyne Price în rolul Cleopatrei nu a putut împiedica dezastrul. Iar Barber a fost atât de afectat, încât a abandonat compoziţia vreme de cinci ani. Menotti a insistat şi a revizuit opera împreună cu Barber, iar Festivalul de la Spoleto a produs reparaţia morală când a reluat-o. Înregistrarea a fost publicată pe disc şi a primit premiul Grammy pentru muzică contemporană în 1985. Recenziile discului din Opera Magazine şi Gramophone remarcă aceeaşi determinare a orchestrei, propulsându-l definitiv pe Christian Badea în lumea marilor teatre de operă.

La vârf: Metropolitan Opera of New York, Wiener Staatsoper, The Royal Opera House of Covent Garden, London

În Mai 1986 debutează la Metropolitan, în turneu la Boston: Grace Bumbry e Floria Tosca într-o operă pe care Badea o va mai dirija „concis şi controlat” – după cum vor remarca criticii de la Opera – de încă patruzeci de ori la New York, în deceniul pe care-l va petrece aici (dar lista divelor romane continuă la fel de spectaculos după aceea, cu Eva Marton, Hildegard Behrens, Ghena Dimitrova, Carol Neblett, Anna Tomowa-Sintow, Carol Vaness – un vis!, în timp ce rolul cavalerului Cavaradossi va fi încrediţat unor tenori precum Luciano Pavarotti sau Giuseppe Giacomini, iar înfiorătorul Scarpia va fi impersonat de baritoni americani iconici precum Cornell MacNeil sau Sherrill Milnes, dublaţi de James Morris).

Gala Met New York: Prinţul Albert şi Prinţul Rainier de Monaco, Mirella Freni, Placido Domingo, Barbara Bush – prima doamnă a Americii şi Christian Badea

Când Joseph Volpe devine managerul Met-ului, gala de deschidere a stagiunii 1990-91 îi e încredinţată lui. La bohème, cu Plácido Domingo şi o legendară Mimì: Mirella Freni. În sala plină de mondeni sunt prinţii de Monaco, Rainier şi Albert, şi prima doamnă a Americii, Barbara Bush. De-a lungul carierei sale la Met, Badea va dirija 14 spectacole cu La bohème.

Repertoriul, împreună cu numărul de spectacole şi cele mai strălucitoare vedete ale planetei lirice, este impresionant. Va dirija Aida de 38 de ori cu distribuţii din care făceau parte: Leona Mitchell, Aprille Millo, Fiorenza Cossotto, Stefania Toczyska, Dolora Zajick, Nicola Martinucci, Michael Sylvester, Sherrill Milnes, Juan Pons, Paata Burchuladze sau Robert Lloyd, în cele şase seri cu La Traviata îi va avea pe scenă pe Alfredo Kraus şi Sherrill Milnes. Boris Godunov, operă grea şi destul de rară, îi revine în trei rânduri, cu Paul Plishka şi Nicola Ghiuselev în teribilele roluri de bas din opera lui Mussorgsky. Vor fi 9 spectacole cu Don Giovanni, Thomas Hampson şi Samuel Ramey alternând în rolul titular. La Fanciulla del West, cu Ghena Dimitrova şi Nicola Martinucci, va fi dirijată de 8 ori, la fel ca Madama Butterfly (cu Yoko Watanabe şi Richard Leech). Rigoletto – 21  de spectacole cu Juan Pons şi Paolo Gavanelli în rolul tragicului bufon, în timp ce Sumi Jo era Gilda, iar Ducele de Mantua era un rol ce trecea de la Alfredo Kraus, aflat la ultimele apariţii la Met, către Ramón Vargas, iar Sparafucile era vechiul prieten de la Spoleto, Eric Halfvarson (care apare şi pe discul cu Antony and Cleopatra). În fine, de 18 ori Christian Badea va dirija nucleul verismului, Cavalleria rusticana/Pagliacci, în care defilau soprane precum Maria Guleghina sau Stefka Estatieva în rolul Santuzzei, Turridu era Kristián Jóhannsson sau Fabio Armiliato, în timp ce Canio era cântat de Vladimir Atlantov şi Nicola Martinucci, iar Diana Soviero şi Daniela Dessi (la debut) împărţeau scena în rolul Neddei, pentru ca rolul lui Tonio să primească baritoni de lux: Leo Nucci şi Sherrill Milnes.

Acesta este rezumatul celor 167 de spectacole, cele mai multe ale unui român la New York, o duzină de titluri în care pe scenă erau toate starurile lumii operatice din epocă. E departe de a fi un acompaniator al cântăreţilor de pe scenă, orchestra e provocată să participe la spunerea poveştii, în toate detaliile ei. Spectacolele dirijate de el vor fi transmise la radio în zece rânduri.

În Viena, la Staatsoper, debutează în 1992, cu Tosca, urmată de Aida, Povestirile lui Hoffmann, Otello şi Boema,  într-un total de 19 reprezentaţii.

În 1993, sezonul vienez începe cu un eşec neaşteptat al producţiei lui István Szabó pentru Il trovatore. Tensiunea atinge cote paroxistice înaintea următoarei premiere, cea a operei lui Offenbach. Andrei Şerban e regizor, Nicky Wolcz e scenograf, dirijor e Christian Badea. În afară de Plácido Domingo, restul distribuţiei e formată din tineri foarte talentaţi la acea vreme, dar departe încă de statutul de vedetă: Natalie Dessay, Barbara Frittoli, Bryn Terfel. E un triumf. Ioan Holender trece de acest hop şi va fi reconfirmat ca director al Operei din Viena, iar producţia lui Andrei Şerban a rămas în repertoriu, adunând, până azi, 88 de reprezentaţii, premiera şi încă alte zece fiind dirijate de Christian Badea.

Nu a fost prima colaborare între Andrei Şerban şi Christian Badea. După debutul lui Şerban în lumea operei, la Cardiff, prima producţie pe care a prezentat-o în Statele Unite a fost la Juilliard, La traviata, dirijor fiind… Badea.

În 1996 e invitat la Royal Opera House din Londra. Se pregătea o serie lungă (15 de spectacole) cu La bohème, marea atracţie fiind cuplul Gheorghiu-Alagna, care anulează, iar direcţia lui Badea este unul dintre cele mai comentate subiecte, chiar şi atunci când nu era rândul său în fosă. Puccini e deja o specialitate.

Copley însuşi revenise pentru a revitaliza profilul acţiunii şi personajele, pentru a înviora detaliile şi pentru a da până şi celor mai cunoscute detalii din propria producţie o imagine nouă şi îngrijită, special pentru centenarul operei. Un „condiment” suplimentar a fost reprezentat de mai multe nume care au debutat cu succes la Royal Opera. Printre ele, dirijorul de origine română stabilit în SUA, Christian Badea, a cărui direcţie grafică, după un început puţin agitat şi prea insistent, s-a aşezat într-o linie plină de implicare vitală în drama de pe scenă, care a ţinut ascultătorul într-o stare permanentă de alertă şi atenţie şi a convins orchestra de la Covent Garden să cânte cu o sensibilitate egală faţă de sentimentul Puccinian din operă, dar şi faţă de puterea şi energia lucrării.

Secolul XXI începe la Covent Garden, Londra

E invitat la noul Royal Opera în 2001, pentru Turandot (producţia lui Andrei Şerban). Dirijează, „viguros” în opinia criticilor, versiunea terminată de Luciano Berio, în premieră la Londra, în locul tradiţionalului, dar mult contestatului final al lui Alfano. Jane Eaglen şi Simon O’Neill sunt doi (prea) impozanţi Turandot şi Calaf, în timp ce Liù e Cristina Gallardo-Domâs, o soprană lirică în plină ascensiune în acei ani.

Apoi, în Iulie 2004, pentru un alt adio: sunt ultimele spectacole ale producţiei istorice realizate de Zeffirelli pentru Tosca şi Maria Callas, cu Maria Guleghina şi Nelly Miricioiu alternând în rolul principal. E un show: Badea „acordă toată consideraţia soliştilor”, iar Nelly Miricioiu profită de o distribuţie mai bună (Carl Tanner era Cavaradossi) şi rămâne în memoria acestei producţii.

În 2008, din nou La bohème, cu Cristina Gallardo-Domâs şi Roberto Aronica în Iulie şi Octombrie (cu Alexia Voulgaridou), pentru un total de şapte spectacole.

Anii 2000 sunt consistenţi, Christian Badea dirijând operă pe patru continente, un moment important, cel puţin pentru publicul românesc, fiind revenirea la Ateneu şi la Orchestra Radio începând cu anul 2006. Dar să trecem în revistă reperele acestor ani, în afară de spectacolele de la Covent Garden.

Christian Badea pare să se simtă cel mai bine în teatrele anglo-saxone, iar Opera Australia devine una dintre destinaţiile frecvente ale dirijorului, începând cu 2011, când deschide stagiunea la Sydney cu La bohème şi continuă cu Lucia di Lammermoor, în anul următor.  Însă unul dintre cele mai spectaculoase momente este în 2012, când Opera din Sydney propune publicului Die tote Stadt (Oraşul mort), în regia lui Bruce Beresford, opera unui compozitor modern austric, Korngold, cunoscut mai mult pentru muzica de film (clasicul Robin Hood cu Errol Flynn e cel mai reprezentativ exemplu), cariera hollywoodiană umbrind însă creaţia sa de la începutul secolului XX, perfect comparabilă cu cea a lui Alban Berg sau George Enescu. Partitura lui Korngold cere o orchestră de mari dimensiuni ce nu încăpea, pur şi simplu, în fosa celebrei Opere din Sydney, aşa că Lyndon Terracini, împreună cu Christian Badea demonstrează o gândire outside the box, decizând să mute orchestra într-un studio, de unde sunetul va fi transmis prin fibră optică într-un sistem sonor de mare fidelitate plasat în teatru, o soluţie ingenioasă despre care presa a scris, delectată.

La Ateneul Român

La bohème, din nou, în 2013 („spirited”, vor scrie criticii) şi Tosca (cu Yonghoon Lee) pusă în scenă de John Bell, care mută acţiunea în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, „captivantă”, îi confirmă reputaţia de mare interpret al lui Puccini. Vor urma Otello, Falstaff şi Don Pasquale (toate în 2014), pentru ca Puccini să revină în dreptul dirijorului român în 2015, cu un Turandot care „înnebuneşte publicul”. O serie de spectacole cu Lise Lindstrom, una dintre cele mai bune Turandot ale momentului, şi Yonghoon Lee, un tenor spinto invitat şi la Met, care sunt puşi în valoare de Badea „menţinând tempi agitaţi, în timp ce sprijinea creşterea şi curgerea acţiunii”. Anul 2016 se încheie cu o nouă serie de Tosca, în care un „vibrant” Badea conducea un ansamblu de solişti de primă clasă, din care Ainhoa Arteta o înlocuia pe Angela Gheorghiu, la un nou forfait, Teodor Ilincăi era Cavaradossi şi Lucio Gallo cânta rolul lui Scarpia.

Parsifal la Ateneu

La Filarmonică sau la Orchestra Radio, Christian Badea, revenit în România, face orchestrele să se depăşească. Am comentat aici multe dintre concertele simfonice dirijate de el şi pot spune că nu i-am auzit niciodată pe Beethoven, Ceaikovski, Şostakovici (memorabilă Simfonia nr. 5) sau Stravinsky (Sacre du printemps electrizant) mai bine decât sub direcţia lui cu aceste falange.

Christian Badea – Parsifal, Ateneul Român, 2016

Însă cel mai remarcabil proiect a fost Parsifal. Mai întâi, în 2015, Actul III, apoi, încă şi mai impresionant, Actul I în 2016, într-un concept regizoral imaginat tot de el, cu o distribuţie cu nimic mai prejos decât cele de la Bayreuth (Stefan Vinke, Petra Lang, Eric Halfvarson, Béla Perencz). Pe lângă excelenţa artistică, aceste seri cu Parsifal au meritul extraordinar de a-l face pe Wagner nu doar prezent în România, ci mai ales să-i demonstreze accesibilitatea şi capacitatea de a provoca pasiuni nebănuite în rândul melomanilor români cărora rar li se oferă ceva în afara repertoriului romantic italian.

Repetând Andrea Chénier la Teatro Colón (2017)

Între două zboruri, de la Sydney la Bucureşti, în drum spre Buenos Aires (unde debutează la Teatro Colón cu Andrea Chénier), Badea propune proiecte: un centru cultural Brâncuşi, similar lui Lincoln Center din New York, sau o stagiune centenară pentru Ateneu, o experienţă ce merită să fie utilizată.

Povestea continuă.