Călătorind spre Poznan

Spectacolul de dans „Block Bach, cu Răzvan Mazilu şi Monica Petrică

De ce Poznan? Pentru că acolo a avut loc, între 20 şi 24 octombrie, Festivalul Culturii Române în Polonia. Evenimentul a reprezentat a treia etapă din cadrul programului „Anul României în Polonia“, organizat de ICR Varşovia.

Eram după concertul cvartetului Bălănescu de la Estrada, o sală de spectacole cu vreo 200 de locuri. Toate ocupate. Am plecat de la mioriţa nervoasă din Bucureşti şi am dat peste o oaie calmă, care nu vorbeşte, ci doar merge, creşte şi se înmulţeşte. Toate astea pe un ecran în spatele scenei. Da, o oaie care se plimbă. A fost un concert din care spectatorii, ale căror telefoane nu sună în timpul manifestării, au aflat că vinul bun e cel băut în compania unui om frumos. „Project Maria", un spectacol adaptat de Bălănescu, inspirat fiind de muzica Mariei Tănase. Şi puţin Piazzolla, îl întreb pe muzician în faţa unui vin bun, foarte bun, ca după un spectacol reuşit, cu două bisuri. Mă bucur de întrebare, spune Alexandru Bălănescu, îl ador pe Piazzolla.

Şi s-a făcut noapte şi a fost apoi dimineaţă. Mai spre prânz, la Facultatea de Arte, curatorul Oana Tănase de la MNAC îi familiarizează pe studenţii de la arte vizuale cu proiectele româneşti din domeniu. Sala e micuţă, dar tinerii nu se sfiesc să stea şi pe jos. Au urmat întrebările. Dacă în Polonia autorităţile îi încurajează pe tinerii artişti să rămână şi să creeze, nu acelaşi lucru se poate spune despre România. Sunt foarte interesaţi de raportul dintre documentar şi ficţiune. Oana explică, iar Radek traduce. Presară vorbele cu glume pentru că se râde. Pariul e câştigat, tinerii nu dau semne că ar vrea să plece, deşi afară e soare şi frumos, moment rar pentru Poznan, care nu vede prea des soarele.

De ce ar citi polonezii literatură română?

Câteva ore mai târziu, după mai multe cafele şi discuţii la care s-au alăturat şi scriitorii Cecilia Ştefănescu şi Răzvan Ţupa, mergem la librăria Bookarest din cadrul unui mall construit pe locul unei foste fabrici de bere. Urmează discuţii despre literatura română. De ce ar citi polonezii literatură română? întreabă moderatorul. Ceciliei şi lui Răzvan le traduce Zdrislaw Hryhorowicz, traducătorul în poloneză al cărţii „Legături bolnăvicioase", romanul de debut al Ceciliei. De ce ar citi literatură americană, germană, etc., răspunde cu o întrebare Cecilia, care adaugă faptul că „Legăturile" sunt mai mult o sumă a lecturilor poetice decât un roman.

Suntem la porţile Orientului, dar avem de-a face cu o literatură care ar veni să contrazică balcanismul, o literatură care să fie pentru literatură, pentru valorile universale, şi atunci vorbim de interesul pentru cuvinte frumoase, că sunt scrise în română, polonă sau engleză, chiar nu mai contează, precizează Hryhorowicz, totodată şeful Catedrei de Română din Poznan. 20 de studenţi care învaţă limba lui Dosoftei, Miron Costin, cărturari care au scris însă şi în polonă, avem legături mult mai profunde, vine să întărească interesul pentru literatura română poetul Răzvan Ţupa. Discuţia se încinge, cei prezenţi vor să ştie mai multe despre autorii români, alţii decât Cioran sau Ionesco, pe care îi ştiu din şcoală. Din păcate, îmi şopteşte Radek, mulţi polonezi ştiu că cei doi sunt scriitori... francezi.

Bach şi Shukar Collective

Concertul cvartetului Bălănescu de la Sala Estrada, din Poznan

De la librăria Bookarest, fără legătură cu Bucureşti, ne grăbim să ajungem la teatru. Nu e departe şi intrăm la timp în sala unde Teatrul Odeon din Bucureşti pune în scenă o poveste de viaţă pe muzica lui Bach. „Block Bach". Dansul şi muzica sunt universale, nu e nevoie de cuvinte pentru a comunica. Răspunsul sălii e pe măsură, se vede la sfârşit, la aplauze. Fără cuvinte, doar oameni care se bucură de ceea ce văd.

Şi a fost din nou noapte şi a venit dimineaţa. Ne pregătim de film şi de un alt spectacol. „Picnic" al lui Adrian Sitaru, o poveste care se poate întâmpla şi în Polonia şi în România. Apoi din nou concert, un concert... „şucar", îmi spune Radek, care ştie ce înseamnă cuvântul în română. E Shukar Collective, iar cei din sală, încălziţi de DJ Disco Partizanti, aplaudă îndelung după fiecare melodie. Urmează un vin bun, băut în compania unor oameni frumoşi. La masă, mirat, Răzvan Ţupa se întreabă de ce oare românii se înţeleg aşa bine, râd şi se bucură în afara graniţelor, dar în România li se aşterne pe chip mohoreala. Tristeţe, tristeţe, pleacă de la fruntea mea, căci „bun e vinul ghiurghiuliu", cântă încet Radek, căruia îi e dor de un bulz făcut la o stână, în ţara moţilor. Radek Biniarz este unul dintre traducătorii polonezi care vorbeşte atât de bine româneşte, încât ne păcăleşte cu accentul ardelenesc.

Îl parafrazez pe Răzvan şi mă întreb de ce oare românii ştiu să facă atâtea lucruri frumoase în afara graniţelor, dar în România parcă încremenesc în intenţii. Apoi a fost iar noapte şi s-a făcut dimineaţă şi noi invitaţii la filme. E vorba de „Winda" lui George Dorobanţu şi „Cea mai fericită fată din lume" a lui Radu Jude. Poate fi fericită şi în Polonia, şi în România. Următoarea etapă, ultima din cadrul manifestărilor dedicate României, în decembrie, la Bialystok.