Beethoven 250

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Elisabeth Leonskaja Horia Andreescu

Sigur, este o coincidenţă faptul că Ludwig van Beethoven şi Georg Wilhelm Friedrich Hegel sunt născuţi în acelaşi an, cu două secole si jumătate în urmă; unul la Bonn, celălalt la Stuttgart.

Constituie însă o certitudine faptul că amândoi au respirat atmosfera unui climat unic atât în plan spiritual, artistic, cât şi filosofic, climat care le-a marcat traectoria. Consideraţia conform căreia dinamica fenomenelor petrecute în plan social, artistic dar şi al gândirii filosofice, se realizează în baza opoziţiei laturilor contrarii, această idee traverseaza epocile, de la Heraclit şi până în zilele noastre; de la dialectica naturii la dialectica socială.  Hegel o formulează în planul gândirii filosofice; Beethoven o realizează de o manieră proprie gândirii muzicale.            

Desigur nu Beethoven este cel care formulează structura sonatei bitematice. Haydn şi Mozart au imaginat-o drept un aspect esenţial al evoluţiei discursului muzical. Beethoven o dezvoltă în baza unui principiu urmărit cu specială consecvenţă, anume simfonismul muzical; căci idei muzicale de o deosebită valoare spirituală, ideatică, expresivă, sunt prezentate şi dezvoltate în baza unor mijloace coplexe; inclusiv cele oferite de orchestra simfonică. Este un principiu viabil, înbrăţişat ulterior atât de Brahms, cât şi de Bruckner, de marii artişti romantici dar şi de cei de orientare neoclasică, în secolul XX.                                     

La Filarmonica bucureşteană, două dintre concertele începutului de an, au fost dedicate integral aniversării naşterii acestei dominante personalităţi a clasicismului muzical vienez. Cum era de aştempat, momentul te invită la o firească meditaţie; ...privind abordarea actuală a simfonismului beethovenian petrecut în faptul însuşi al performanţei în sala de concert. Faţă de versiunile de orientare academică promovate de marii maeştri ai baghetei până spre mijlocul secolului trecut, se poate vorbi, în ultimele decenii, de versiuni dintre cele mai captivante care revitalizează evoluţia discursului muzical beethovenian; ...păstrând proporţiile, animând relaţiile dintre personajele tematice, conferind prospeţime structurilor lucrării.   

O asemenea versiune a fost cea propusă relativ recent de maestrul Horia Andreescu, la Ateneul Român, în compania muzicienilor Filarmonicii bucureştene; mă refer la concertul de vineri. Întreaga seară de muzică a fost aşezată sub semnul revitalizării interesului marelui public faţă de unele dintre creaţiile beethoveniene mai puţin oferite la noi, în salile de concert; ...anume Simfonia a IV-a şi cel de al II-lea Concert pentru pian şi orchestră, ambele în tonalitatea si bemol major.

Cum era de aşteptat, momentul de specială atracţiozitate l-a reprezentat evoluţia solistică a pianistei Elisabeth Leonskaya, un prieten devotat, de mai bine de o jumătate de secol, al publicului bucureştean. Este artistul care revine la Bucureşti începând cu anul 1964, anul în care a obţinut distincţia supremă a Concursului George Enescu. De atunci a început ascensiunea tinerei pianiste în peisajul vieţii muzicale internaţionale; a colaborat intens şi a cântat împreună cu marele Sviatoslav Richter în ultimii ani de activitate ai acestuia; sub influenţa domniei sale Leonskaya dezvoltă acea acurateţe a cântului pianistic ataşată sensului lăuntric al muzicii; la care dobândeşte un acces firesc, direct, nesofisticat. Nu se poate vorbi la Leonskaya de un spectacol prioritar pianistic ci de unul de certă revelaţie privind valorile de bază ale muzicii. Stilul pianistic instituit de sonatele haydniene şi dezvoltat de Beethoven în prima sa perioadă de creaţie, este unul pozitiv, stenic, aşa cum îl definesc primele două concerte de pian, inclusiv cel de al doilea în si bemol major; lucrare pretenţios configurată între pianistica vieneză de sfârşit de secol XVIII, fermă, distinsă, elegantă, şi cea pe care compozitorul o instituie după anul 1800, în perioada de maturitate artistică. Sunt aspecte pe care Leonskaya le deţine la cotele unei implicări necondiţionate; o face cu francheţe şi inteligenţă, cu o muzicalitate firească pe coordonatele căreia se întâlneşte cu un vechi prieten, cu vechiul ei partener de concert, cu maestrul Horia Andreescu.

Simfonia a IV-a, în si bemol major, este ultima lucrare de acest fel care păstrează strucura modelului haydnian; Adagio-ul introductiv este majestuos, este generos ca expresie, prefigurând - în prima parte – un Allegro extins, de alură stenică, o evoluţie simfonică în formă de sonată temeinic construită; absolut monumental, de un autentic spirit beethovenian a fost realizat acest Adagio susţinut cu autentică implicare de întregul ansamblu; claritatea sunetului violonistic a accentuat acea nobleţe a comunicării pe care dirijorul ştie a o hrăni, a o susţine; relaţia cu mişcarea animată a accentuat grandoarea acestei monumentale construcţii. Trebuie să observ, există un cumul de factori profesionali care mă fac să apreciez la Andreescu apropierea spirituală faţă da marele tezaur al valorilor clasicismului vienez, experienţă acumulată pe parcursul ultimelor decenii începând cu concertele absolut memorabile ale orchestrei camerale ”Virtuozii...”. Am retrăit bucuria întâlnirii cu acel spirit viu, constructiv, care hrăneşte marile construcţii simfonice beethoveniene. Raportul tempo-urilor în partea lentă în mi bemol major, relaţia de cauzalitate cu mişcarea ternară animată a aşa-numitului menuet pe care compozitorul nu-l numeşte scherzo, culminaţia finalului cu acel ”aşezat” Allegro susţinut în doi timpi, denotă în acest caz experienţă, ştiinţă, o preţioasă comunicare cu muzicienii ansamblului.                                                      

Pe aceeaşi direcţie privind familiarizarea publicului nostru cu creaţiile beethoveniene mai puţin cunoscute, menţionez prezentarea - îndrăznesc să remarc – în primă audiţie bucureşteană a versiunii integrale privind muzica de scenă pentru piesa de teatru, Ruinele Athenei, text mediocru datorat unui autor cvasi anonim; ...desfăşurare amplă susţinută cu participarea  basului Marius Boloş, a sopranei Ana Stănescu, baritonului Mihai Raicea, a orchestrei conduse de dirijorul Jin Wang, a Corului Academic condus de maestrul de cor Iosif Ion Prunner.            

Un alt moment de interes aparte a fost prilejuit de prezentarea pe scena Ateneului, sub conducerea dirijorului Marc Tardue, a acestui special opus beethovenian care este Triplul concert în do major pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră; este un opus de tinereţe al autorului, concert scris la peste treizeci de ani, o lucrare care reuneşte colaborarea solistică de mare virtuozitate cu anume aspecte ale relaţiei camerale potenţate în zona construcţiei ample. Ineditul momentului a fost prilejuit de vârsta – aş numi-o – fragedă a soliştilor. A fost cel mai tânăr grup solistic care a evoluat la noi, în această lucrare, pe scena Ateneului! Este de remarcat generozitatea expresiei şi susţinerea amplă a arcului melodic în cazul violoncelistului Ştefan Cazacu, în mod special în debutul părţii lente; de asemenea susţinerea fermă, clară, a sunetului, în cazul violonistului rus Andrei Baranov; în ce priveşte prezenţa pianistului Daniel Ciobanu, evoluţia domniei sale – aşteptată cu îndreptăţit interes -  s-a dovedit de această dată a fi mai puţin semnificativă, mai puţin pregnantă. O limitată cunoaştere reciprocă privind relaţia dintre tinerii muzicieni solişti, s-a dovedit a fost evidentă. Cu mai bine de cinci decenii în urmă, ne aducem aminte, echipa soliştilor acestei spectaculoase creaţii beethoveniene era alcătuită din pianistul Valentin Gheorghiu, violonistul Ştefan Gheorghiu, violoncelistul Radu Aldulescu; iar mai târziu Cătălin Ilea. Ani de-a rândul au constituit trioul solistic - l-aş numi - oficial al Filarmonicii bucureştene. Nu-i putem uita!

P.S.

Fără a încerca o trimitere directă la unul sau la altul dintre concertele amintite, îmi permit a face o remarcă pe care nu o pot evita; am avut cu toţii fericitul prilej de a fi audiat, toamna trecută - pe parcursul Festivalului enescian al muzicii – câteva dintre marile ansambluri simfonice care acţionează actualmente în lumea muzicală internaţională. In plus, în ultima jumătate de an, personal am putut audia ”pe viu”, la sediu, alte câteva importante orchestre ale vieţii muzicale actuale, anume Los Angeles Philharmonic Orchestra, Boston Symphony Orchestra, Israel Philharmonic Orchestra; ...pe unele dintre acestea chiar cu acelaşi program, în zile consecutive. Greu de imaginat pentru noi, pentru cei care ajungem aproape săptămână de săptămână la concertele Filarmonicii bucureştene, inclusiv în zile consecutive... ; dar în cazul marilor colective simfonice, indicaţiile stabilite în compania dirijorului, la nivelul repetiţiei generale, rămân - cum se spune pe la noi - ”bătute în cuie”!

Materialul a apărut anterior în revista  România Literară

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite