Un Davos de criză, tirania algoritmilor şi marea provocarea a elitei globale

Pun pariu pe un bitcoin că anul acesta vom auzi din ce în ce mai des termeni ca „pieţe internaţionale“, „războaie comerciale între marile puteri“, „încetinirea creşterii în zona euro“, „grup politic populist european“. Aşa că merită să ne uităm un pic peste gard — nu, nu peste gardul lui Trump, pentru că acela încă nu este gata — şi să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat la Davos anul acesta şi ce înseamnă asta pentru viitorul nostru.

Pentru cei care nu ştiu, Forumul Economic Mondial de la Davos este locul unde se întâlneşte „elita globală“, de la şefi de stat şi de guvern la mari finanţişti şi antreprenori, vedete şi influenceri, pentru a schimba idei şi a da direcţia pentru perioada următoare. Dacă în alţi ani Davos era un fel de gala premiilor Oscar a mai-marilor lumii, cu covor roşu, diamante şi şampanie, anul acesta reuniunea a semănat mai degrabă cu o reuniune de criză, caracterizată de o discreţie necaracteristică dar firească, date fiind vremurile de reflux pe care le traversează liberal-internaţionalismul. 

George Soros, bau-baul noului val protecţionist, a fost prezent, confirmând multe teorii ale conspiraţiei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Emmanuel Macron, prea ocupat cu gestionarea protestelor gilets jaunes şi evitând în mod înţelept să toarne, prin prezenţa sa la Davos, gaz peste focul protestelor. Lista marilor absenţi a fost completată de Theresa May, care are de gestionat criza Brexit, şi bineînţeles Donald Trump, care se zbătea să facă rost de bani pentru zidul de care pomeneam mai devreme. 

Singurul lider marcant occidental prezent la Davos a fost Angela Merkel, iar discursul ei, deşi cantonat în nota de predictibilitate tipică, ne-a dat un capăt de aţă de unde să putem înţelege cauzele crizei fără precedent pe care o traversează statele lumii occidentale. Merkel şi-a axat discursul pe nevoia de a apăra ordinea internaţională în faţa ameninţării izolaţionismului, fragmentării şi naţionalismului, ceea ce era de aşteptat. Cu toate acestea, Cancelarul nu a evitat elefantul din încăpere, avertizând ca e nevoie de o reformă a sistemului global pentru a-l face din nou credibil în faţa categoriilor sociale care îmbrăţişează azi discursul populist şi noul radicalism — fie că este vorba de foştii lucrători industriali, lăsaţi în urmă de transformări pentru care nu i-a pregătit nimeni sau de fiii şi fiicele imigranţilor, a căror derută identitară îi face susceptibili la discursurile fundamentaliştilor religioşi. 

Sunt sigur că Angela Merkel, ca şi ceilalţi lideri occidentali, au înţeles până acum care este problema. Globalizarea, un fenomen eminamente benign în schema mare a lucrurilor, a produs dizlocări sociale greu de suportat pentru state relativ fixate într-o logică a prosperităţii ca cele vest-europene. Cei lăsaţi în urmă, provenind din vechea clasă muncitoare, au fost abandonaţi atât de apostolii liberali ai globalizării, cât şi de social-democraţi. Aceştia din urmă, profund zguduiţi de frământările din anii 70, au renunţat la lupta de clasă şi s-au concentrat în schimb pe apărarea drepturilor universale ale minorităţilor dezavantajate, găsind o vocaţie postmodernă dincolo de linia de sosire a istoriei, anunţată cu pompă de Francis Fukuyama acum aproape 30 de ani.

Germania este statul cel mai puţin afectat de acest sindrom, graţie structurii economice tradiţionale care se sprijină pe un complex industrial performant susţinut de o piaţă unică europeană în ale cărei vene curge moneda euro, garantând atât cererea cât şi competitivitatea produselor ingineriei germane. În schimb, Berlinul a resimţit pe deplin şocul celei de-a doua manifestări a crizei globalizării, reprezentate de fluxurile migratoare care generează instabilitate, adâncesc tensiuni sociale şi creează riscul radicalizării şi implicit a şocurilor teroriste.

Nu contează că globalizarea a dus o creştere fără precedent a bunăstării în termeni absoluţi la nivel global. Nu contează că orice asistat social în Belgia o duce mai bine azi decât o duceau bunicii lui aflaţi în câmpul muncii. Puţin relevant că un emigrant algerian aflat la generaţia a doua în Franţa sau un proaspăt venit din Siria au un grad de securitate şi de prosperitate incomparabil mai mare decât ar fi avut acolo de unde au plecat.

Nu contează, aşa cum nu contează că România traversează cea mai prosperă perioadă din istoria sa şi că românii au azi la oportunităţi la care cei din generaţia anterioară nici nu visau. 

Toate cele de sus nu mai contează din mai multe motive. În primul rând pentru că problema se pune în termeni relativi, nu absoluţi. Cu alte cuvinte, degeaba ai garsonieră subvenţionată de stat şi asigurare medicală gratuită dacă vecinul conduce un Mercedes. Distribuţia din ce în ce mai inegală a bunăstării în societăţile occidentale este una dintre cauzele principale ale problemelor actuale. A doua cauză o constituie aparentul consens al elitelor mainstream care frustrează alegătorul, dând impresia că este prins într-o capcană din care doar populiştii îl pot salva. A treia şi a patra cauză au ambele legătură cu imigraţia. În primul rând, idealul unei societăţi multiculturale nu poate fi livrat de către Europa după modelul american pentru că ADN-ul societăţilor este esenţial diferit şi nu poate suporta mutaţii atât de puternice. Iar asta generează frustrare: atât în rândul imigranţilor, care simt că sunt prinşi la mijloc între integrare efectivă şi recunoaşterea unei identităţi fundamental distincte, cât şi în rândul localnicilor, care simt că eforturile de a integra imigranţii au de multe ori precedenţă în faţă propriilor probleme, de multe ori la fel de grave. 

Văd cum în România se vorbeşte, reciclând fraze vechi de un deceniu (dar ar putea fi la fel de bine vorba de un secol) despre nevoia de a întări STATUL. M-aş bucura să fim mai preocupaţi de cum putem întări SOCIETATEA.

În tot acest timp, elitele tradiţionale fac greşeala tipică a generalilor confruntaţi cu un nou inamic: au tendinţa să aplice aceleaşi strategii ca în războiul care tocmai s-a încheiat. Or dogma neoliberală a anti-intervenţionismului şi dereglementării este la fel de utilă astăzi ca delimitarea în funcţie de distincţia dintre stânga şi dreapta. Adică deloc. 

Noul război nu mai este pentru buzunarele oamenilor, ci pentru sufletele lor. În această epocă post-industrială, nu mai are sens să vorbim de lupta dintre clase, în condiţiile în care mijloacele de producţie trec din ce în ce mai mult în zona digitală iar forţa de muncă va fi încet-încet „externalizată“ spre roboţi şi inteligenţa artificială. Şi pentru fiecare şofer de taxi care o să spună că ce am scris mai sus este Star Trek, îl rog să nu se mire dacă, peste 10 ani va ieşi să protesteze nu împotriva şoferilor de Uber ci împotriva unui inamic mult mai insidios: maşinile fără şofer. 

Noul război, care a început deja, este între tirania cifrelor şi a algoritmilor şi nevoia de a proteja demnitatea umană. Globalizarea nu poate fi oprită, oricât de dure ar fi contrele din războaiele comerciale între Trump, Xi sau Trudeau. Oricât de mult ar încerca, statul-naţiune nu se va putea extrage din şuvoiul digital — iar dacă acest lucru se va putea, el va fi doar apanajul hiper-puterilor capabile să-şi creeze propriul ecosistem virtual — vezi China. 

Însă greşit gestionată, globalizarea ar putea avea efecte catastrofale asupra omenirii, generând traume la nivel social şi politic pe care nu văd cum le-am putea surmonta. 

Văd cum în România se vorbeşte, reciclând fraze vechi de un deceniu (dar ar putea fi la fel de bine vorba de un secol) despre nevoia de a întări STATUL. M-aş bucura să fim mai preocupaţi de cum putem întări SOCIETATEA. Rezilienţa socială, protejarea demnităţii umane în faţa fluxului nivelator al algoritmilor constituie provocarea numărul unu a viitorului. Liderul politic care va înţelege să vorbească despre oameni şi nu despre algoritmi ar putea avea şansa de a contura o cale de ieşire din criza în care ne aflăm. 

Din păcate, la nivel global nu avem încă un astfel de lider. În mod paradoxal, agitaţia extremă în care se află azi România ar putea fi terenul fertil pentru a trezi o astfel de scânteie. Să urmărim ce se întâmplă.