Un concert al întâlnirilor de semnificație

La o anume distanță de timp îmi permit a arunca o privire în urmă rememorând momente de anume semnificație. Așa s-a dovedit a fi fost simfonicul Filarmonicii bucureștene, simfonic susținut în a doua parte a lunii noiembrie. A fost concertul pe parcursul căruia dirijorul Christian Badea a ținut a relua una dintre simfoniile de copilărie ale lui George Enescu, anume cea de a 4-a, în mi bemol major; este o lucrare scrisă înainte de anul 1900, un opus care explică drumul formației profesionale a viitorului artist.     

Pe de altă parte am avut bucuria de a o fi reîntălnit pe marea doamnă a pianisticii zilelor noastre, pe Elisabeth Leonskaja, prieten devotat al vieții noastre muzicale, personalitate care uimește în continuare dată fiind consistența spirituală a adresării sale artistice.                            

Nu în ultimul rând trebuie apreciată rigoarea profesională cu care dirijorul s-a apropiat de acest opus enescian ce aparține anilor adolescenței profesionale petrecute în mediul parizian al sfârșitului de secol, la clasa de compoziție a lui Jules Massenet. Este un opus extins pe parcursul căruia poți regăsi aspectele de bază ale simfonismului european de secol XIX, tematismul clar definit drept mijloc esențial al actului componistic și, evident, buna stăpânire a formei muzicale. Nu trebuie căutate în acest caz originalități creatoare pe care le vom regăsi doar câțiva ani mai târziu, la nici douăzeci de ani, în celebrul  Octuor pentru corzi.

Stăpânirea formelor tradiționale o regăsim pe parcursul primelor două parți, Molto vivace și Adagio ale acestei simfonii de tinerețe. Interpretarea acestora – dacă o pot numi astfel – poate fi regăsită pe parcursul părților următoare. Mă refer, spre exemplu, la polifonia de tip bachian, atent asimilată și ingenios adaptată. Este de remarcat cursivitatea și claritatea susținerii momentelor părților a treia și a patra.     

Interesant de observat, deși Enescu ținea la lucrările sale de tinerețe, această simfonie a fost cântată de această dată, la Filarmonica bucureșteană, în primă audiție.                           

Opus de importanță secundată în ansamblul creației enesciene, cu jumătate de secol în urmă, lucrarea a fost imprimată de una dintre formațiile muzicale Radio București; ...așa cum ne informează avizatul prezentator al programului de sală, d-ul Mihai Cojocaru.                                                               

Cum era firesc, punctul de specială atracțiozitate al programului l-a reprezentat prezența solistică datorată d-nei Elisabeth Leonskaja, personalitate de referință a artei pianistice a zilelor noastre. Nu spectaculozitatea jocului pianistic, mai puțin emoția comunicării ci consistența spirituală cu care este investită fiecare frază, fiecare moment al acțiunii domniei sale, constituie marca de distincție a adresării.                                        

Demn de remarcat, în realizarea domniei sale Concertul în la  minor de Edvard Grieg a preluat datele pianisticii romantice specifice concertului schumanian mai puțin pitorescul intonațiilor proprii melosului norvegian; am în vedere consistența, maleabilitatea timbrală, valoarea comunicativă a acesteia, concepția dramatică atent susținută în relația cu orchestra, cu dirijorul.                                                           

Nu pot să nu remarc, momentul de referință, de cumul energetic iradiant, l-a reprezentat – în perspectiva întregului – cadența solistică a primei părți a lucrării, un moment de specială greutate, moment crucial  privind direcționarea sensului muzical-dramatic al întregului concert.                 

Indiscutabil, întreaga concepție asupra lucrării ar fi fost greu de împlinit înafara relației funcționale atât de eficiente dintre solist, ansamblul orchestral al Filarmonicii și dirijor.           

Revenind la primul moment al programului, mărturisesc că personal am audiat pentru prima oară această lucrare enesciană ce aparține adolescenței autorului. Am facut-o de această dată cu vădit interes profesional și nu aș avea motive temeinice pentru a reveni asupra acesteia; cu atât mai mult cu cât celelalte cinci simfonii ale autorului reprezintă veritabile capodopere ale simfonismului primei jumătăți a secolului trecut.              

Trebuie să recunosc, întreaga seară a fost marcată de prezența discretă a geniului enescian; iar aceasta luând în considerație faptul că solista serii de muzică – cu aproape șase decenii în urmă - a cucerit laurii celei de a treia ediții a concursului internațional dedicat personalității maestrului. Din acel moment revine periodic cu specială considerație, cu reală cordialitate, în contextul vieții noastre muzicale.                                                                    

Este firesc, pornind de la acest opus enescian de tinerețe, ca dirijorul Chrisitan Badea să se apropie și de celelalte mari opusuri simfonice ale maestrului. O ediție integrală a celor cinci  simfonii enesciene realizate sub bagheta domniei sale – concerte extinse la Filarmonică pe durata a două sau trei stagiuni, spre exemplu – ar fi bine venită.

Articolul a apărut anterior în publicația Actualitatea Muzicală.