Ucraina, Rusia, UE şi SUA: miza nescrisă a bătăliei

Totuşi, de ce există atîtea îngrijorări grave, tensiuni extreme şi nelinişti de securitate privind Ucraina? Este oare în joc numai şi numai destinul democraţiei în Ucraina şi miza este o integrare într-un orizont mediu de timp în UE? Sau, dincolo de ceea ce se petrece pe acestă scenă extrem de vizibilă, se desfăşoară o încleştare majoră de forţe, poate cea mai importantă de după căderea Cortinei de Fier?

Din punctul de vedere al Occidentului, inclusiv al SUA, tema implică securizarea accesului la două culoare strategice, unul conducând direct înspre inima Federaţiei Ruse, al doilea asigurând controlul asupra Mării Negre şi asupra liniei de inserţie spre zonele energetice din zona Mării Caspice şi, în acelaşi timp, permiţând accesul spre Orientul Apropiat evitând sau minimizând importanţa Turciei, singurul cap de pod major existent acum. De cealaltă parte, interesele istorice ale Rusiei în zona Mării Negre sunt cunoscute şi confirmate de nenumărate episoade violente, iar pierderea controloului asupra acestui areal ar presupune interzicerea accesului înspre aria strategică a Mediteranei şi vulnerabilizarea prezenţei economice masive pe care ruşii o au în fostele republici sovietice din zona Mării Caspice.

În acest context, întrebarea esenţială priveşte viitorul Crimeii şi, implicit, al unuia dintre cele două mari porturi militare ruse din Marea Neagră: Sevastopol.

Crimeea este o peninsulă în sudul Ucrainei cu 2.5 milioane de locuitori, dintre care 60% ruşi, 23% ucraineni şi 10% tătari. A fost parte a Imperiului Otoman, apoi a Imperiului rus, apartenenţa sa oficială la Ucraina fiind decisă în 1954 de Nikita Hruşciov (el însuşi de origine ucraineană). După dispariţia URSS, a rămas singura regiune autonomă din Ucraina (cu acelaşi statut pe care, spre exemplu, Osetia de Sud îl are în raport cu Georgia, cu consecinţele nefaste pe care le cunoaştem pentru independenţa şi suveranitatea statului georgian). În 1997, este semnat tratatul „Pace şi Prietenie” în termenii căruia Ucraina şi Rusia sunt de acord ca, pentru o perioadă de 20 de ani, flota militară rusă din Marea Neagră să aibă baza în Sevastopol. Aceasta a presupus o divizare a forţei militare maritime existente la acea dată în două elemente separate, una rusă şi celalaltă ucraineană, Sevastopolul fiind acum baza pentru ambele flote militare. Urmează o dispută niciodată clar finalizată asupra controlului resurselor hidrografice ale Sevastopopului precum şi a farurilor aliniate de-alungul coastei Crimeii.  

Strategic vorbind, baza militară rusă este extrem de importantă fiind, aşa cum declara în mai 2010 Dimitri Medvedev, preşedintele Federaţiei Ruse în acel moment, o garanţie împotriva oricărei tentative de a diviza securitatea europeană, după semnarea, la Harkov, în luna aprilie, a unui acord în termenii căruia Rusia avea controlul instalaţiiilor militare din Crimeea până în 2042, cu posibilitatea prelungirii acordului pe o perioadă suplimentară de cinci ani.

După părerea mea, baza noastră militară din Crimeea va permite cel puţin menţinerea repartiţiei de forţe care s-a format în acest moment...şi reprezintă o garanţie împotriva tentativelor de redistribuire în cadrul sferei de securitate europene...Atunci când se formează un vid, există tentaţia de a-l umple. Iar istoria Europei oferă multe dovezi în acest sens. 

O frază interesantă dacă o recitim în contextul evenimentelor de acum din Ucraina...Căci, între timp, lucru ignorat de foarte mulţi,  pe 17 decembrie 2013, preşedinţii Putin şi Ianukovici semnau la Moscova un nou acord, extrem de sensibil şi care ar fi trebuit să înceapă să-şi producă efectele exact în acest prim trimestru din 2014. Este vorba despre chestiunea fundamentală a înlocuirii elementelor navale vechi fie în bloc (cum îşi doreşte Rusia), fie respectând principiul din vechile înţelegeri (tip de navă pentru alt tip de navă).

Astfel, în articolul II-24 al Acordului se stipulează că părţile urmează ca la începutul lui 2014 să „înceapă negocieri în vederea pregătirii unui acord bilateral privind înlocuirea armamentelor şi echipamentelor militare ale flotei ruse din Marea Neagră bazate pe teritoriul ucrainean”. Aceasta deschidea calea spre trimiterea la Sevastopol a unor unităţi militare navale ruseşti noi, cele prevăzute să intre în serviciu până la finele lui 2020. Acestea s-ar adăuga flotei existente compusă din nave mari de debarcare, crucişătoare şi fregate lansatoare de rachete (nava amiral fiind crucişătorul Moskva ), nave de luptă antisubmarin precum şi două submarine diesel.

Şi nu e totul. Conform sursei RusNavyIntelligence, înainte de semnarea acordului, o sursă militară de nivel înalt de la Moscova ar fi evocat posibilitatea ca orice ajutor financiar rusesc pentru Ucraina să fie condiţionat de posibilitatea ca Federaţia Rusă să primească accesul la capacităţile industriale militare strategice din Ucraina (situate toate în zona de sud-est a ţării), pentru producţia de echipamente miltare necesare armatei ruse).

De asemeni, mai era prevăzută şi semnarea unui memorandum de intenţii privind cooperarea în materie de construcţii navale. Asta în condiţiile în care, aşa cum aminteşte sursa citată, în acest moment Rusia nu mai dispune de şantiere de construcţii navale în Marea Neagră şi este nevoită să efectueze reparaţii la şantierele din Bulgaria sau la cele din Baltica (Kaliningrad, Sankt Petersburg), sau în nord (Severodinsk).

Dacă dispare sau se restrânge accesul la Marea Neagră, Rusia va avea mari probleme în a-şi îndeplini visul de a avea, începând de anul viitor, o escadră permanentă în Mediterana compusă din cinci sau şase nave provenind şi din flota Mării Negre....

Fără Ucraina, Rusia nu mai este un ImperiuZbigniew Brzezinski

  Despre asta e vorba. Asta e ecuaţia din adâncuri care provoacă tensiuni şi nelinişti majore deoarece sunt foarte clare atât miza, cât şi perspectivele pe care le presupun diversele scenarii aflate acum în cancelariile diplomatice şi nu numai. Ce va decide Ucraina? Va rezilia acordurile? Cu ce preţ? Le va păstra şi va permite un status quo extrem de fragil? În cazul unei opţiuni de forţă, cine va finanţa datoria externă ucraineană către Rusia, peste 10 miliarde de dolari SUA, dintre care 2 miliarde de dolari SUA creanţe către GAZPROM?

Este posibil un angajament comun UE-SUA şi FMI pentru susţinerea în urgenţă a unei ţări care se îndreaptă către faliment economic?

Nimeni nu pare să aibă un răspuns cert şi acest lucru nu face decât să amplifice nivelul de tensiune existent. Dar există şi ceva sigur: nu se poate imagina, cel puţin în condiţiile date, un joc de tip win-win. Iar cine va pierde, o va face pe toate planurile şi pe termen lung.