Tenorul Ștefan Pop, vedetă în „Faust” la Opera Regală Covent Garden din Londra
0Este cea de-a șaptea stagiune în care Ștefan Pop apare în spectacolele celebrei scene, care acum este parte a Royal Ballet and Opera, noua denumire a instituției londoneze.
Covent Garden a dispărut din titulatura oficială, dar l-am notat întrucât publicul și cititorii sunt familiarizați cu faima lui. Prezența repetată a tenorului pe ilustra scenă, ca și pe altele de renume mondial din Paris, München, Berlin, Roma, Napoli, Veneția, Viena, Salzburg etc. sunt datorate reputației clădite după spectaculoasa câștigare a Premiului I la marele concurs Operalia-Plácido Domingo, alături de Premiul Rolex al publicului, în 2010.
De data aceasta rolul oferit a fost Faust din opera omonimă a lui Gounod, la reluarea producției istorice semnate de reputatul regizor David McVicar, alături de colaboratorii Charles Edwards (decoruri), Brigitte Reiffenstuel (costume), Paula Constable (lumini), Michael Keegan-Dolan (coregrafie). Pentru repriza de acum, a șasea după premiera din 2004, au lucrat regizorul Peter Relton și coregraful Emmanuel Obeya, care au repetat intens cu soliștii. Au fost în total șapte spectacole derulate între 21 mai și 10 iunie. Un efort. O coproducție cu Opéra de Monte Carlo, Opéra de Lille și Fondazione Teatro Lirico Giuseppe Verdi, Trieste.
Calitatea glasului lui Ștefan Pop este cunoscută pentru timbralitatea frumoasă lirică având inserții spinte, cu sunetul strălucind de prospețime, pătrunzător, amplu, pe ambitus extins și omogen peste toate registrele, remarcat pentru știința cântului expresiv.
Așa s-a prezentat de la prima formulare melodică când a început construcția minuțioasă a rolului, ca Faust bătrân și, după disperarea produsă de eșecul filosofiei proprii „Je ne sais rien”, încercând imaginarea unei naturi ipotetic salvatoare „Le ciel pâlit” concret observate, hotărârea sinuciderii a fost eroic luată, solemn chiar prin zicerile „Salut! ȏ mon dernier matin!” sau prin libațiunea adusă cupei cu otravă, „Pourquoi trembles tu dans ma main?”. În staza plină de revoltă în care se afla, Faust cântă accentuat, în forță, aruncând imprecația „Maudites soyez vous, ȏ voluptés humaines!”. Am simțit nevoia să detaliez aceste avalanșe de trăiri diverse, pe care Ștefan Pop le-a expus din străfundurile sufletului. Au fost răscolitoare.
A intrat Mefisto (Adam Palka) căruia i-a cerut febril și pătimaș „Je veux la jeunesse!”. Pactul s-a semnat și Faust a ieșit întinerit din lada miracolelor cu un trident diavolesc în mână. Simbolică reflectare datorată lui McVicar.
Actul secund, scena chermezei, îi prilejuiește lui Ștefan Pop la apariția Margaretei (Carolina López-Moreno), prima frază de lirism dulce seducător finalizată de un imperial Si natural acut „Je t'aime!”, spectaculos în sală. În aceeași manieră avea să continue emoționantul act III, cu cavatina „Salut! demeure chaste et pure” și marele duet cu Margareta, în care a comunicat gradul de înălțare spirituală a celui ce-și recăpătase tinerețea, poetic, evocator, subtil în exprimări de sentimente venite din adâncul inimii, totul redat prin fraze moi, mătăsoase, unduitoare și încoronate cu un Do natural acut strălucitor și infinit („La présence d'une âme innocente et divine!”), cu încheiere rafinată. Măiestrie... deși ambientul nu era inspirator, vom vedea imediat.
Duetul cu Margareta. Tenorul a adus plutiri senine de frazare cu legato sublimat în esențe, pentru pasaje ca „Laisse-moi, laisse-moi contempler ton visage”, „O nuit d'amour!,,, ciel radieux!” sau „Divine pureté!... chaste innocence...” Atmosferă de iubire iradiantă, de seducție totală. Trebuie să notez că în cântul liric sau dramatic al lui Ștefan Pop. se simte o așa-numită „lacrimă”, dar nu în sens propriu, ci în cel al unei intenții de expresie, de trăire emoțională. Sorginte italiană rară în ziua de azi.
Terțetele Faust, Mefisto, Valentin (Boris Pinkhasovich) din actul al IV-lea și Faust, Margareta, Mefisto din ultima scenă a operei l-au avut tot pe Ștefan Pop în prim plan care, per ansamblu, a realizat în „Faust” o creație deosebită, de merit, pe o scenă celebră.
Parteneră în rolul Margareta i-a fost tânăra soprană Carolina López-Moreno, cu glas de lirism pur, juvenil, cald timbrat și cu frazare frumoasă. Notele acute sunt sigure și intens colorate, la nivelul întregului. Debutantă în rol, îi rămân de analizat, de studiat și de expus în spectacol profunzimile personajului îndeosebi în elegiaca „Baladă a regelui din Thulé” și în aria bijuteriilor, apoi să știe să recepteze chimismul sentimentului lui Faust în duet. Pianissimele aproape imponderabile au plăcut. Zbaterile Margaretei în scena din biserică (actul IV, „Seigneur, daignez permettre”) și finalul operei au fost cele mai bune momente ale sopranei ce vădește o bună perspectivă artistică de carieră.
Mefisto conturat de Adam Palka a fost vocalist cu intens colorizată voce de bas și reflexii baritonale. Rondo-ul „Le veau d'or est toujours debout” dar și scena din biserică plină de sarcasm și ironie, l-au servit cel mai mult și i-au reliefat spiritul demonic, da, mai mult decât esențialul prim act sau Serenada. În schimb umorul din scena cu Martha Schwertlein a fost gustat și a stârnit chicoteli în sală din partea unui public ușor disponibil la glume.
Un glas de bariton liric de anvergură a înfățișat Boris Pinkhasovich (Valentin) al cărui recitativ „Ȏ sainte médaille” și arie „Avant de quitter ces lieux” au avut o impecabilă cursivitate a liniei vocale, ca o rugă. La pasiv, i-aș reproșa lipsa unor nuanțe mai amănunțit scoase în evidență în scena morții.
Mezzosoprana Hongni Wu a fost Siebel în travesti, dezinvoltă, cu emisie lejeră diferențiată spre notele înalte unde se simte plasată „în spate” și, cu toate acestea, capătă unele asprimi. Cântecul „Faites-lui mes aveux” din actul al treilea.
Rolurile rămase, Martha și Wagner, au revenit mezzosopranei Monika-Evelin Liiv și basului Ossian Huskinson, buni comprimari.
Dirijorul seratei din 2 iunie, ca și al celorlalte, a fost Maurizio Benini la pupitrul Orchestrei Operei Regale, Corul Operei Regale având pregătirea datorată lui William Spaulding. Ca de obicei, instrumentiștii au ieșit în evidență prin calitatea sonoră a tuturor partidelor, prin atacuri simultane precise, prin omogenitate. Benini este un experimentat care a știut să dăruiască ansamblurilor dinamică, tensiune, maiestuozitate, dar și subtilitate, cu tempi potriviți. Regretul a venit totuși din direcția unor elongări ale discursului muzical în actul al III-lea, la locuința Margaretei, locul de desfășurare al întâlnirii de dragoste.
Corul a avut marile realizări în scena chermezei, la întoarcerea soldaților de la luptă („Gloire immortelle de nos aieux”) și prin murmurul funebru ce însoțește moartea lui Valentin. Remarcabile momente.
În fine, montarea. Echipa regizorală a conceput mizanscena destul de eclectic, chiar dacă o mută la Paris în perioada anilor 1870-90, la început de Belle Époque.. Ba ne aflăm în sala Operei Garnier (două etaje de loji rămân permanent în lateral pe scenă), ba în Cabaret L'Enfer în finalul chermezei de la porțile orașului, ba într-o periferie burgheză care înlocuiește grădinile Margaretei. Cum notam, actul al III-lea n-a avut atmosfera unei nopți de iubire în mijlocul naturii, ci printre clădiri cu pereți cenușii și seci. Scena din biserică mi s-a părut de o simbolistică puternică, Mefisto deghizat în Christ și înconjurat de ciracii lui o chinuie pe Margareta în sunetele orgii la care cânta... Faust. Alături de ultimul tablou, al închisorii pline de viziunile siluetelor eroinei principale, mi-au făcut impresia celor mai reușite momente ale regiei. În final, Faust își „recapătă” bătrânețea.
Costumele sunt desenate detalist și spectaculos, mai ales în scenele dansante.
Noaptea Walpurgiei este în principal un balet defășurat în Infern. S-a dansat, să-i spun, „îndrăcit”, debordant, cu Mefisto travestit și cu scene de sex nebun la sfârșit.
Una peste alta, publicul londonez l-a văzut și aplaudat pe Ștefan Pop în „Faust” în mai și iunie, dar și cel bucureștean va avea această șansă chiar duminică 15 iunie, la Opera Națională, alături de partenerii săi de notorietate internațională, Anita Hartig (Margareta) și Erwin Schrott (Mefisto), în revival-ul montării din 1998 a lui Alexandru Tocilescu.
Se încarcă comentariile...
