Slătioara „văzută” prin amintiri

Am părăsit luni dimineața universul Slătioarei pentru a mă întoarce în „infernul” bucureștean. Am avut o lună de zile și fericite și triste, dar și cu bucuria nevăzătorului, obligat să-și trăiască zilele prin amintiri.

Așa am fost cucerit seri la rând de parfumul teilor înfloriți de Sfântul Ilie, tei care mi-au transformat spațiul conacului într-un adevărat ceainic cu aromele copilăriei.

Mi s-au povestit apoi de soția mea și de fiica mea Alexandra trapul țapului împreună cu căprioara lui și cei doi pui de căprioară, obișnuiți, în lipsa noastră, să cotropească grădina fără frică de Florică, dragul nostru cățel, care seamănă cu un ursuleț Panda și care ne-a așteptat, emoționându-ne, cu atașamentul și neuitarea lui.

Au fost zile când m-am bucurat de gustul acrișor al murelor altoite, strecurate între frunzele de viță de vie și struguri.

Am intrat, recunosc, cu teamă, deoarece au trecut trei ani, așezându-mă la masa de lucru la care am bătut la mașină mii de pagini ale romanelor mele și m-am așezat la fereastra prin care nu mai puteam vedea, dar ghiceam trandafirii care-mi băteau în geam și, în depărtare, Măgura mea slătioreană.

Cu degetele am mângâiat, apoi, în fiecare zi, obrazul cât un cap de copil al trandafirilor și m-am lăsat îmbătat de parfumul leandrilor.

Am coborât scările cu leii lor de piatră care invitau oaspeții să intre în conac și am retrăit cu primul boboc al magnoliei mele, hărăzită să înflorească de două ori pe an, bucuria amintirii magnoliei cotropite de flori.

N-am mai văzut ca altădată stelele căzătoare, dar mi s-a povestit că au căzut și anul acesta, în noaptea de 13 spre 14 august, și ne-am amintit cum urmăream în tinerețe cerul de deasupra Măgurii spuzit de strălucirea Perseidelor.

În sfârșit, a fost o vacanță plină de amintiri pe care nu o voi uita și aerul îmbătător de munte m-a întărit și m-a încurajat să privesc în viitor.

A fost o vară frumoasă la Slătioara, cu nopțile ei stăpânite de o liniște adâncă, ocrotind și somnul și visele mele.