Şi dacă turbulentul Trump chiar merită un Nobel pentru procesul de pace arabo-israelian?

Proiectul politic Trump a fost un eşec şi înfrângerea sa clară în alegeri o demonstrează. Narativul privind „frauda electorală” reprezintă, desigur, un rit de trecere, de alinare şi, pe cât se poate, de conservare a influenţei în ultimele săptămâni de mandat, când pot fi încă luate măsuri importante.

În mod paradoxal, însă, acest preşedinte turbulent, cu multe erori şi gafe la activ, lasă în urmă cea mai bună politică americană în Orientul Mijlociu din ultima jumătate de secol. Spre deosebire de Jimmy Carter, şi el un preşedinte cu un singur mandat, afectat grav de criza ostaticilor din Iran şi de eşecul operaţiunii Eagle Claw, Trump poate prezenta istoricilor un dosar iranian cu rezultate neaşteptat de bune. Astăzi, regimul de la Teheran e mult mai smerit şi mai tăcut decât în urmă cu patru ani. Sancţiunile economice au funcţionat. Alegerea lui Trump de a-l lichida pe Qassem Soleimani, care părea intangibil prin popularitate şi importanţa pe care o avea pentru ayatollahi, s-a dovedit, din nou, una eficientă, domolind semnificativ pasiunile ofensive iraniene pe coridorul şiit Irak-Siria-Liban. Faptul că Iranul a reacţionat haotic, distrugând din greşeală un avion ucrainian de linie, plin de iranieni – l-a compromis moral inclusiv în interiorul ţării. Iar faptul că pandemia Covid-19 a făcut ravagii în Iran, forţând din toate încheieturile un sistem medical precar, a slăbit şi mai mult regimul. Care va ieşi din epoca Trump epuizat şi dispus să negocieze de pe poziţii slabe un acord cu echipa Biden. (E firesc, trebuie spus, să existe o alternanţă între politicile de presiune şi cele de negociere. Nici soluţia republicană – sancţiuni – nu e una magică, nici cea democrată – un acord – nu funcţionează garantat. Nu poţi nici sancţiona, dar nici ierta la nesfârşit).

Totuşi, marele rezultat pe care Trump îl lasă în urmă în Orientul Mijlociu este procesul de pace arabo-israelian, în cadrul căruia implicarea Washingtonului a marcat deja patru acorduri spectaculoase: Israel-Emiratele Arabe Unite; Israel-Bahrain; Israel-Sudan şi, recent, Israel-Maroc. În toate aceste acorduri, SUA au fost parte activă şi au pus lucruri concrete pe masă în cadrul negocierilor.

O comparaţie cu acelaşi Jimmy Carter, care a primit Nobelul pentru Pace, alături de Anwar Sadat şi Menachem Begin, pentru înţelegerea diplomatică israeliano-egipteană din 1979, e inevitabilă. Meritul lui Carter, trebuie spus, are o greutate cu totul aparte, pentru că acordul dintre Cairo şi Tel Aviv reprezenta o premieră absolută, doborârea unei bariere psihologice uriaşe între un stat arab şi Israel. Cu atât mai mult cu cât cele două state fuseseră angajate, cu şase ani înainte, în dramaticul război de Yom Kippur. Şocul în lumea arabo-islamică a fost atunci atât de mare, încât statele din cadrul acesteia au suspendat relaţiile diplomatice cu regimul de la Cairo. Mai mult, în numai doi ani de la semnarea păcii pe peluza de la Casa Albă, Anwar Sadat era mort – ucis de islamişti pentru mâna întinsă Israelului.    

Din acest punct de vedere, contribuţia lui Trump din anul 2020 e una mai lejeră, mai puţin dramatică. Despre relaţiile discrete dintre Israel şi Maroc ştim, de pildă, din anii 1970; Marocul a şi avut, de altfel, în mod constant o politică decentă faţă de comunităţile sale de evrei şi, în plus, a avut regi cu sentimente filo-israeliene autentice (regele Hassan al II-lea, alături de Ceauşescu, a jucat un rol important în pacea arabo-israeliană din 1979). Despre trilaterala anti-Iran formată din Riad, Abu Dhabi şi Tel Aviv ştim, de asemenea, de câţiva ani – deşi e limpede că Arabia Saudită e mai puţin pregătită decât EAU să îşi anunţe amiciţia cu Israelul, având în vedere că ea reprezintă în islam Ţara Sfântă a Profetului, unde se află atât Mecca, cât şi Medina, adică cele mai sacre două oraşe musulmane. Or, în condiţiile în care Ierusalimul este al treilea pe această listă, e limpede că pentru Casa de Saud un acord cu Israelul are implicaţii simbolice mult mai complicate. (În plus, e posibil ca un anunţ privind un tratat saudito-israelian să fie întâmpinat în Regat atât cu atentate grave ale fundamentaliştilor sunniţi care vin dinspre Yemen, cât şi ale minoriţăţii şiite protejate de Iran şi Qatar. Arabia Saudită a avut şi are probleme serioase de securitate, care provin parţial din propria sa alianţă cu fundamentalismul wahhabit, alianţă care a făcut posibil un prinţişor bogat şi fanatic precum bin Laden).   

Totuşi, chiar şi în condiţiile în care rivalitatea arabo-israeliană devenise de la o vreme doar un ritual menţinut de liderii arabi din teama (în general nejustificată) faţă de propriii cetăţeni, reuşita lui Trump nu trebuie subestimată. Fie şi pentru că pune în joc un număr suficient de mare de state (patru, deocamdată) încât să vorbim despre un proces amplu şi accelerat. Până în 2020, înţelegerile Israelului erau sporadice: după pacea din 1979 cu Egiptul venise, abia în 1994, pacea cu Iordania (uluitor de târziu pentru un stat care colaborase bine prin tradiţie cu Tel Avivul); am mai putea adăuga la listă, cu generozitate, acordurile de la Oslo, din 1993, cu palestinienii. În rest, un lung şir de eşecuri diplomatice – cu Libanul, în 1982-1983, cu Siria, în ultimii ai lui Hafez al-Assad, cu Iranul în perioada relaţiei bune cu şahul Mohammad Reza Pahlavi.

În aceste condiţii, suita de acorduri schiţate în ritm accelerat în acest an e una remarcabilă la scara istoriei. Indiferent ce credem despre Donald Trump, prestaţia diplomaţiei americane în Orientul Mijlociu în mandatul său, în problema arabo-israeliană, e demnă de un Nobel pentru pace. E greu de crezut că acest lucru se va întâmpla, punând în balanţă erorile lui Trump în alte domenii. Dar adevărul istoric obiectiv trebuie admis.