Sărăcia şi săracii - scurt eseu pe o temă nepopulară

România se află la coada clasamentului în rândul ţărilor europene în ceea ce priveşte nivelul de trai, sărăcia e o temă puţin discutată în spaţiul public

Deşi România se află la coada clasamentului în rândul ţărilor europene în ceea ce priveşte nivelul de trai, sărăcia e o temă puţin discutată în spaţiul public. Unul dintre raportorii ONU pe problema sărăciei spunea că românii, în general, şi, în special, elitele intelectuale sunt „in denial” când vine vorba despre sărăcie. Cu alte cuvinte, cei chemaţi să discute şi să analizeze sunt într-o „stare de negare” a sărăciei. Sunt câteva cauze importante ale acestei atitudini dominate de autosuficienţă şi rea-voinţă pe care îmi propun să le analizez.

Comoditatea sentinţelor morale

Prima dintre ele îşi are originea în politicile de austeritate impuse în 2012 de Guvernul Boc. Pentru a justifica nişte măsuri foarte nepopulare, guvernanţii au optat pentru antagonizarea categoriilor sociale. Astfel, a apărut metafora omului foarte gras – aparatul statal şi toţi cei care beneficiau de ajutoare sociale – în spatele omului foarte slab – reprezentat de cele câteva milioane de angajaţi în companiile private care produc profit şi plătesc taxe. Poate nicio metaforă rostită vreodată în spaţiul public românesc n-a fost de natură să producă atâta rău la nivel social. Deodată, toţi cei care beneficiau de o formă de retribuţie – fie că era vorba de pensionari care contribuiseră decenii întregi la sistemul de pensii, fie că era vorba despre mame care contribuiseră la rândul lor la bugetul public – ei bine, toţi, dar absolut toţi aceştia, erau asimilaţi cu omul mare şi gras care stă în spatele omului mic şi slab. Deodată, o metaforă bine plasată rezolva şi problema sărăciei: săraci sunt aceia care stau în spatele omului mic şi harnic şi aşteaptă ajutor! Ceva mai toxic la nivelul reprezentărilor sociale e greu de imaginat. România era scindată în două. Problema sărăciei era problema individuală, responsabilitatea individuală, a celor care refuză să muncească! Sărăcia era o alegere. Economişti importanţi angajaţi la stat, pe bani publici deci, fie la Academia de Studii Economice, fie la Academia Română, susţin în continuare cu tărie că sărăcia e o problemă culturală. Cu alte cuvinte, să crăpi de foame e o chestie de cultură. Aşa ai fost tu educat, să nu ai de mâncare şi să mori de tânăr. Fireşte, există aici un sâmbure de adevăr: sărăcia e un concept relativ. Un om afectat de foamete care are acces la o baltă cu peşti este bogat în raport cu unul care nu se poate bucura de acest tip de avuţie. Dar una este să defineşti sărăcia în termeni relativi şi alta este să explici simplist si comod cauzele sărăciei. În acest sens, să plasezi întreaga responsabilitate a sărăciei pe umerii săracilor este echivalent cu a blama exclusiv victima.

Tot cu prilejul măsurilor nepopulare s-a inventat şi termenul de „asistat social”, adică cineva incapabil care aşteaptă „pomana” publică. S-a lansat ideea că România are milioane de asistaţi social. Orice student de anul I de la asistenţă socială îţi poate spune că, prin definiţie, asistenţa socială e necontributorie. Adică ea se referă la tipul de venituri pe care statul le oferă celor care nu au contribuit plătind taxe şi impozite la buget. Numărul real al acestor persoane este de aproximativ 200 de mii de beneficiari de venit minim garantat! În rest, este vorba despre oameni care au muncit şi au plătit taxe şi impozite.

Ficţiunea sistemului privat inovator şi harnic îngrădit de statul cel mare şi rău

A vinde ideea că statul este duşmanul oamenilor care muncesc în privat este cel mult o fantezie libertariană care nu încetează să îi bântuie, curios lucru, în special pe cei cu lefurile asigurate tocmai de… stat. Acest tip de antagonizare a cetăţenilor nu este însă de dată recentă şi are la bază percepţii foarte simpliste despre realitate. Fanteziile anti-statale aparţin, de regulă, unor forţe afectate de o îndelungă suferinţă. Ele regretă că au pierdut Revoluţia, dar, vorba unui drag prieten, nu pe cea română din 1989, ci pe cea franceză, cea din 1789! De aceea e bine să ne reeducăm puţin în spiritul ideilor de societate, echitate şi progres.

Să facem cel mai banal exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că o rasă de extratereştri mult superiori ca putere, îndureraţi la văzul acestor îndelungate suferinţe ale „omului mic şi harnic” şi ale apostolilor săi, se decid brusc să răpească pe toţi aceia care stau în spatele său. Vă daţi seama cum s-ar ridica el deodată şi ar începe să prospere?! Hotărât lucru, statul e duşmanul! Doar că, nu-i aşa, diavolul stă în detalii. Să ne gândim că în această Castalie a hărniciei se strecoară şi elemente mai puţin cooperante şi, ce să vezi, ele ajung să bată oamenii sârguincioşi care lucrează cu drag şi spor în privat. Să ne amintim că nu avem poliţie – poliţia e de stat şi ea îngroaşă rândurile pomanagiilor –, nu avem judecători, nu avem psihologi, nu avem inspecţia muncii, nu avem profesori, nu avem închisori, într-un cuvânt, nu mai avem stat! De ce să optăm pentru stat minimal? Să mergem până la capăt, să-l desfiinţăm cu totul! El e duşmanul, cum bine ştim. Cum s-ar rezolva conflictul de muncă în aceste condiţii rămâne un mister. Ce e mai puţin misterios e oportunitatea unor asemenea exerciţii de imaginaţie. Cu ajutorul lor putem să înţelegem că lucrul pe care îl propunem, în fond, este să ne tăiem efectiv craca de sub picioare. În loc să optăm pentru un stat cât mai puternic şi eficient, ne întrecem în a-l demoniza, fără să înţelegem că vrem să distrugem esenţa însăşi a societăţii. Imaginea mai potrivită ar fi accea a unor inşi care îşi trag gloanţe în picioare fericiţi că scapă de ceea ce îi ţine pe loc, de „povară”. Or, departe de a fi o povară mare şi „grasă”, statul e, de fapt, ceea ce ne susţine şi ne ajută să avansăm. În absenţa mecanismelor statale putem liniştiţi să ne întoarcem în comuna primitivă, perfect liberi şi independenţi! Doar că determinismul social atât de hulit de libertarieni va fi înlocuit de determinismul biologic, jocurile de putere restrângând libertatea la un nivel mult mai rudimentar.

Sărăcia ca alegere

După o campanie foarte bine susţinută în presă, după anul 2012, sărăcia a devenit foarte uşor de explicat: nu se munceşte! Nu se mai pune problema că pentru a munci trebuie să ai şi unde. Problema şomajului a fost de asemenea expediată simplu: există sărăcie pentru că oamenii nu vor să muncească. Aşteaptă ajutoare de la stat! Se repetă obsesiv această idee. O cercetare recentă cu privire la imaginea beneficiarului de venit minim garantat în spaţiul audiovizual mi-a arătat faptul că sărăcia este rasializată şi aproape criminalizată. Ni se arată sistematic imagini cu romi, sau, în genere, persoane cu pielea mai închisă la culoare, imagini cu oameni de la cârciuma satului şi se incriminează obiceiurile lor. E un constant asasinat caracterial al „asistatului” ceea ce vedem în emisiunile TV din România. E aproape imposibil de contracarat această mitologie media în care imaginea omului negru, leneş şi beţiv ţine loc de orice analiză serioasă cu privire la cauzele reale ale sărăciei. Nu s-a gândit nimeni să incrimineze, de pildă, ajutoarele de stat oferite marilor companii cu aceeaşi mânie justiţiară. La fel, nu ştiu dacă cineva s-a gândit vreodată, dar nu am văzut niciun reportaj televizat în care să fie incriminaţi  bucureştenii, de pildă, că a venit iarna şi n-au ieşit să cureţe străzile! Elita este firesc să fie servită de stat şi de instituţiile ei. Ba chiar se cuvine să se revolte plină de indignare că „statul nu-şi face treaba” şi întârzie să le cureţe strada. Dacă jandarmii ajung la sat lucrurile se schimbă dramatic. Acei oameni sunt vânaţi pentru a se arăta ţării întregi cum nu participă ei la acţiunea de deszăpezire! Dublu standard şi indignare selectivă din partea unei clase privilegiate care aşteaptă ca statul s-o servească pe ea pentru că ea plăteşte mai multe taxe! Însăşi ideea de stat este „privatizată”. Adică nu mai e vorba de instituţii şi organizaţii care primesc bani de la buget tocmai pentru a acţiona la fel pentru toţi cetăţenii în ideea asigurării egalităţii de şanse. Nu, statul e al meu, că eu plătesc mai mult! Poate mulţi nu realizează, dar suntem într-un moment periculos în care ideile de criminalizare a sărăciei şi privatizare a statului riscă să distrugă bruma de contract social care ne mai ţine laolaltă.

Sărăcia – cine ar trebui să o explice, dar nu o face

Presa noastră senzaţionalistă se scaldă în stereotipuri simpliste pe care le promovează cu obstinaţie. O ediţie a emisiunii „Asta-i România” din data de 17.03.2018 arăta, printre altele, mame rome cu mulţi copii care, venite la bursa locurilor de muncă organizată de primărie şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Târgovişte, refuzau ofertele de job-uri. Dincolo de derapajele de ordin deontologic care o făceau pe jurnalistă să chestioneze inchizitorial o mamă a şapte copii care aşteptase cu un bebebuş în braţe vreme de trei ore la această bursă, reportajul viza ceea ce părea a fi rezultatul, efectul unor politici sociale defectuoase. România deţine un trist record în Uniunea Europeană fiind pe primul loc la numărul de mame adolescente. Lipsa unui program de educaţie sexuală, mariajele aranjate, cote îngrijorătoare ale violenţei domestice conturează un tablou alarmant, care face din cele pe care jurnalista le chestiona mai degrabă victime decât profitoare ale sistemului de stat. Cum spuneam însă, statisticile şi analizele plictisesc. Televiziunea are nevoie de poveşti clare cu eroi pozitivi sau negativi, cu explicaţii simpliste, cu multă emoţie. În acest malaxor al naraţiunilor media cât mai senzaţionaliste şi vandabile se pierde orice şansă de a discuta real despre sărăcie şi cauzele ei. Cum se pierde, de altfel, şi şansa de a discuta despre muncă şi natura ei.

Închei cu o întrebare: ce oare considerăm muncă şi de ce suntem dispuşi să remunerăm doar o activitate desfăşurată în baza unui contract? De ce oricine nu munceşte în aceste condiţii e leneş şi, de aceea, sărac? Cine crede că mama celor şapte copii stătea pur şi simplu degeaba ar trebui să se ofere voluntar să îi ia locul cel puţin o săptămână.

Articol apărut iniţial pe Laudatio.ro