România şi provocarea „saltului înainte”

Există state care au inclus dezvoltarea tehnologică în obiectivele prioritare

Vă este limpede, sper, că în acest moment, se produc mutaţii fundamentale în toate structurile lumii contemporane şi că, din ce în ce mai mult, pe baza lor, începe să se simtă o separare accentuată între grupul ţărilor-lider şi celelalte. Trăim în ceea ce este denumit deja etapa metamorfozării numerice a planetei.

Este o mişcare nu împotriva globalizării, ci este rezultatul direct al acesteia, din momentul în care elementul principal de diferenţiere este cel al competitivităţii tehnologice. Deţinătorii de tehnologie formează acum avangarda schimbării globale, îi determină sensul, direcţiile de evoluţie. Şi, de ce nu, trebuie să acceptăm că o fac în numele propriilor lor interese naţionale sau de grup, delimitând noii zone de influenţă sau control direct. Cele care, mai departe, compun ceea ce numim „noua tablă de şah a geopoliticii mondiale”.

Fiecare dintre ţările lumii, a avut (şi mai are încă, dar nu pentru foarte mult timp) posibilitatea de a-şi alege poziţionarea pe această tablă de şah. Cum anume? Prin decizia politică naţională de a distribui prioritar resurse pentru un domeniu sau altul, în funcţie de viziunea sau de lipsa de viziune şi cultură politică a liderilor.

Au fost, spre exemplu, ţări care s-au bucurat că prima etapă a globalizării le permitea să-şi vândă mai uşor şi la preţuri mult mai mari resursele lor naturale, devenind rapid mono producătoare dar şi acoperite de blestemul acestei situaţii: dependenţa enormă de cererea momentului şi jocul burselor. Banii mulţi din prima perioadă s-au topit rapid, ţările respective fiind acum obligate să vândă oricum, la orice preţ, numai să scape de o supra-producţie care în unele cazuri se subapreciază datorită exploziei tehnologice din ţările importatoare, Cea care a dus la apariţia de soluţii care le fac din ce în ce mai puţin dependente sau le permite să importe mai puţin din materiile prime strategice. A se vedea exploatarea gazelor de şist cu noi tehnologii performante care aduce acum o independenţă aproape totală a SUA în zona energetică.

Au fost ţări, într-o a doua categorie, care s-au limitat la cumpărarea de tehnologii pentru a-şi moderniza industria, conferind astfel oarece elemente competiţionale economiilor lor naţionale. Devenind apoi, evident, dependente de sursele de import şi mentenanţă, fiind obligate să cumpere la nesfârşit orice element suplimentar de modernizare al aceleiaşi tehnologii, chiar dacă acum expirată sau pe cale să o devină.

Al treilea grup de ţări a fost cel care a investit în tehnologie ca argument strategic naţional prioritar. Folosind această tehnologie de vârf ca argument politic, parte a unui tip de viziune care este acum proprie secolului XXI.

Nu este vorba despre tehnologie pur şi simplu, ci de o gândire complexă care a vizat descoperirea modalităţilor optime de integrare a acestei tehnologii în funcţionarea statului, în rentabilizarea sa, în conducerea proceselor economice şi sociale pentru a minimaliza pierderile de sistem şi a maximiza procesele de producţie, deci beneficiile economice şi bunăstarea socială.

România a ales, conştient sau nu asta deja este o altă discuţie, un drum care, după 1989, a însemnat distrugerea aproape totală, rapidă şi violentă, acum cred fără putinţă de întoarcere, a aproape tuturor marilor sale institute de cercetare, lăsate să intre în faliment, achiziţionate pentru simpla valoare a terenurilor pe care erau aşezate. Am ales distrugerea industriei producătoare în favoarea poveştii despre „societatea serviciilor”, sigur de dorit dar dovedită la noi imposibilă din cauza absenţei infrastructurilor şi a prezenţei sufocante a unei administraţii de tip neo-fanariot, expresie imemorială a statului-bacşiş pe care-l cunoaştem atât de bine.

Modernizarea statului a fost lăsată la urmă, în favoarea unor procese secundare, aparent doar spectaculoase, dar nefinalizate vreodată. S-au investit sume enorme pentru programe de computere şcolare, fără să existe reţele de contectare. Între timp, computerele s-au învechit, softurile lor sunt complet depăşite şi sculele sunt acum atât de vechi încât degeaba ai 4G şi viteză de transmisie pe reţele dacă ele nu mai pot fi aduse la zi şi nu sunt, în majoritatea lor, legate la un sistem naţional de date. S-au investit sume enorme, inclusiv din banii europeni, în programe ca e-România şi e-Guvernare. Accesaţi-le şi vedeţi ce iese...

Ce lipseşte? Simplu: gândirea integratoare de sistem, cea care să se bazeze pe existenţa „identităţii individuale electronice unice”, semnătura unică a unui individ în spaţiul virtual, elementul cu care să se opereze instantaneu în toate sistemele, în primul rând în cele ale administraţiei naţionale.

Avem, spre exemplu, aproximativ 3000 de primării în România care nu sunt legate între ele şi nici la o bază comună de date şi proceduri unice, cea care să garanteze fiecărui cetăţean accesul egal la servicii similare, completând formulare similare şi obţinând un răspuns codificat în acelaşi algoritm.

Vorbeam ieri despre un program de detecţie a fraudelor. Implementat desigur de mari companii, dar posibil de aplicat la nivelul oricărei structuri administrative. Mi s-a dat exemplul domeniului marilor proiecte de infrastructură în care existenţa unei asemenea gândiri de sistem însoţită de un program similar de detecţie a fraudelor, ar putea să implementeze senzori de alertă pe parcursul întregului proces, pornind de la licitaţia de oferte până la momentul recepţiei finale a lucării....Asta se face în aşa numitele ţări-lider, de ce nu se poate şi la noi?

Simplă teorie? Nu, mi s-a răspuns. Iată, foarte pe scurt, filozofia jocului: fiecare primărie, asemenea unei companii, achiziţionează în principiu un număr finit şi uşor de nominalizat de elemente standard, fiind agreată o listă cu 10.000 de poziţii. Fiecare cu un cost minimal şi maximal, actualizat în raport cu oferta principalilor retaileri de pe pieţele naţionale. Cele mai vulnerabile sunt poziţiile care desemnează articole de consum larg, cele care se achiziţionează des şi în cantităţi mari. Pare complet neelegant să vorbim despre hârtia igienică, dar aici se pare că este o zonă privilegiată de fraude...

Sigur că se fac încercări sectoriale (vezi noul card electronic de sănătate) dar problema rămâne la nivelul integrării de sistem. Mai precis, a existenţei unui sistem gîndit din start ca integrator, nu a unui sistem vechi şi obosit la care se lipesc la nesfârşit elemente noi, unele chiar bune în sine, dar lipsite de eficienţă atâta timp cât nu sunt recunoscute ca atare de celelalte părţi componente.

Societatea informaţională nu înseamnă un număr cât mai mare de computere, tablete, laptopuri sau telefoane de ultimă generaţie pe cap de locuitor. Înseamnă capacitatea oamenilor de a le folosit la modul cel mai performant, adică integrate într-un sistem de competitivitate.

Altfel, doamnelor şi domnilor, râmînem în afara jocurilor de putere şi asta va costa cumplit de mult. În acest sens, îmi aduc aminte de o poveste auzită într-o seară în Africa. Un tip se întorcea dintr-un sat Massai, stupefiat de ce văzuse. Luptătorii Massai, cei care vânează şi acum cu arcuri şi sulţie, aveau toţi tablete. Neconectate, alimentate la satul turistic (deoarece nu aveau curent electric în propria lor aşezare), dar oferind posibilitatea de a se juca ore întregi, programul preferat fiind lupta cu tancuri. De ce nu, este şi asta o formulă a realităţii lumii globale.

Dar nu înseamnă nicidecum putere, ci împrumut de tehnologie folosită la nivel sub-minimal.

Noi ce vrem să fim? În ce categorie vrem să jucăm? Răspunsurile trebuie date foarte repede pentru că ceilalţi se grupează demult într-o nouă categorie de putere reală. Dacă singura fericire este să ştim că ne apără alţii, că aceiaşi alţii ne dau garanţiile necesare de supravieţuire, atunci s-ar putea să avem problema viitoare de existenţă ca stat-dependent. Poate să fie bine şi aşa, dar dumneavoastră ce părere aveţi?