Răzvan Suma: „De la acele visuri de săli grandioase am ajuns la răspunsul epocii de azi: sunt pregătit să cânt cu oricine şi oriunde”

Violoncelistul Răzvan Suma este unul dintre cei mai activi tineri muzicieni români, cu un repertoriu cuprinzător, realizat în sute de recitaluri şi concerte susţinute în întreaga lume, prezent pe scene ale festivalurilor internaţionale de mare prestigiu.

Iar seria de proiecte Vă place Bach? ,Vă place Brahms?, Vă place Tango?, Vă place SCHU...?, Vă place Beethoven? sau Vă plaCello? pe care le-a generat din 2012 i-au sporit notorietatea la nivel naţional.

Întotdeauna am fost un norocos şi am întâlnit persoanele potrivite la momentele potrivite

Oltea Şerban-Pârâu: Răzvan Suma, într-un mod cu totul neaşteptat, deşi finalul lunii martie trebuia să însemne desfăşurarea turneului Vă plaCello, realitatea a fost cu totul alta faţă de planurile noastre şi faţă de orice ne-am fi putut imagina. Ce impact a avut această anulare sau amânare a turneului naţional pe care îl construiţi de 9 ani, pentru a ne referi deocamdată la prezent...

Răzvan Suma : Există o tendinţă generală a muzicienilor, care după un concert îşi spun "dacă mai aveam vreo săptămână de studiu... aş fi cântat WOW!!!". Partea bună în această situaţie – nedorită de nimeni – este că acum avem timp de studiu. Şi nu încă o săptămână, ci câteva luni. Iar după experienţa pe care o am, îmi dau seama că este o şansă pe care trebuie să o fructificăm la maxim. Dacă acum acumulăm, ne adaptăm la noile condiţii, repetăm online etc., în noiembrie vom avea repertoriul mult mai bine făcut, adică aproape impecabil. Presiunea pe artist nu este neapărat relaţionată cu concertul / recitalul, ci cu ceea ce rămâne de-a lungul timpului – CD-uri, DVD-uri, videoclipuri şi orice însemană imortalizare pe alte suporturi, de care ar trebui să fii mândru şi după 20 de ani. Cu cât ai mai mult timp de pregătire, cu atât interpretările vor fi mai "aşezate" şi mai elaborate, procese care necesită timp şi mult, mult studiu. Albumul ansamblului PlaCello va fi cu siguranţă mai bun în noiembrie, decât dacă l-am fi făcut în martie.  

Cred că artiştii au misiunea de a face primul pas în relaţia cu publicul, implicit cu opinia publică

O.Ş.P. Primăvara anului 2020 este deconcertantă pentru majoritatea artiştilor din România şi din lume, închiderea sălilor de concert şi de spectacol şi avalanşa anulărilor de stagiuni, festivaluri sau mari evenimente naţionale şi internaţionale, în unele cazuri chiar până în luna august fiind efecte indirecte ale pandemiei care a blocat evenimentele publice din aproape întreaga lume. Viaţa culturală şi artistică a fost prima închisă şi, foarte probabil, va fi ultima deschisă, ca de altfel şi cea sportivă, Cum credeţi că vor parcurge actorii, muzicieni această perioadă şi cum o parcurge Răzvan Suma?

R.S. : Aş putea dramatiza situaţia, dar asta o facem cu toţii mai mult sau mai puţin. Prefer să încep prin a vedea avantajele nesperate dintr-o situaţie de genul acesta. Faptul că, dintr-un motiv sau altul, timpul petrecut cu copiii mei în ultimii 5-6 ani a fost unul extrem de limitat. Întotdeauna am fost un norocos şi am întâlnit persoanele potrivite la momentele potrivite. Eu, la 43 de ani, am nevoie să recuperez timpul pe care îl datorez copiilor mei, iar ei, la 8, respectiv 9 ani, sunt la vârstele la care au poate cea mai mare nevoie de un tată ca mine, care nu este destul de bătrân ca să nu mai poată să joace fotbal în sufragerie şi nici prea tânăr ca să nu aibă răbdare să facă violoncel sau activităţi didactice cu ei. Cu siguranţă nu sunt părintele ideal, dar încerc să recuperez în acest sens.  Pe de altă parte, poate a sosit momentul să ne reglăm, fiecare, nişte relaţionări în societate. Sunt şocat de scindările reuşite prin dezinformare.

O.Ş.P. Mai exact despre la ce vă referiţi ?

R.S. : Acum revin la factorul personal. Sunt salariat la stat în învăţâmântul universitar de 12 ani şi solist soncertist la Radio de vreo 9 ani. Deci, bugetar de două ori ! Cu toate astea, cel puţin jumătate din câştigurile mele anuale le reprezintă iniţiativa privată – vezi turneele organizate din fonduri private, masterclass-uri (şcoli de vară), coordonare activităţi culturale, fiind director artistic la ICon Arts etc. Mă uit în jurul meu şi văd o anumită antipatie la faptul că sunt bugetar. Mă uit la televizor (rar), şi-mi cad ochii pe o campanie ruşinoasă care se numeşte “Statul la Stat”, campanie care GENERALIZEAZĂ ! Asta este problema, nu că scoate nişte anomalii şi nişte monumente de lene la iveală. Să le scoată, că de aia este presă. Mă întreb: oare eu ce-ar trebui să fac? Să-mi dau demisia de la universitatea la care am fost netitular vreo 8 ani de zile şi am câştigat nu mai mult de 350 de lei pe lună ? Da, chiar vedeţi bine ! Sau ar trebui să plec din postul de solist de la Radio unde, culmea, aduc şi proiectele mele private, umplând sălile de fiecare dată din 2006 încoace? Cum face diferenţa această campanie între medici, artişti, profesori (iar aici suntem cam toţi produse ale unui sistem de învăţămşnt de Stat gratuit), şi nepotiştii din administraţii financiare sau locale? Toţi sunt "la Stat". Toţi sunt bugetari! Acest tip de învrăjbire este cauzată de două forţe care nu ştiu să funcţioneze OK : clasa politică şi presa. Clasa politică este în majoritate de un nivel execrabil ca entitate, care este total diletantă şi nu e în stare sa creeze o lege din prima, fără să revină de atâtea ori şi, care, mai ales, când creşte nişte salarii (meritate şi necesare), nu ştie să eşaloneze lucrurile în aşa fel încât să nu creeze disfuncţii.  Presa, pe de altă parte, care îşi asumă rolul de "formator de opinie", este de fapt doar un “informator” şi acela plin de fake-news, este grăbită, rostogolindu-se spre fantastic, unic şi nemaivăzut. De exemplu, bunica mea, după ce a auzit un fake news despre familia mea la televizor, a crezut sută la sută, pe principiul “păi dac-o zis la televizor, o fi ceva adevărat”. Este o presă în marea majoritate iresponsabilă! Aş mai adăuga o forţă extrem de importantă, dar nu vreau să o bag în aceeaşi oală cu punctele mai sus menţionate. Social Media – de când "s-a dat liber la vorbit", toţi am devenit economişti, medici, manageri, critici, analişti, strategi, fără de care acest Univers nu ar mai exista. Toată lumea are opinii şi soluţii unice şi cele mai bune la tot. Problema este că tonul pe care se scrie este unul superior, un ton care crează stări foarte proaste. Accesarea tabuurilor societăţii pot ajunge la pedepse în spaţiul public (virtual), pot compromite oameni care poate au vrut doar să corecteze informaţii false. Dar, ce să vezi? Despre anumite lucruri, stimaţi concetăţeni, nu se poate vorbi. Păi asta nu se cheamă "cenzură"? Şi mă opresc aici, punându-mi câteva întrebări: 

- Oare cum va fi când totul va reveni la normal?  

- Oare cei care critică acum bugetarii, vor merge doar la spectacole private? Adică, să spunem, nu vor mai călca la Teatrul Naţional să-l vadă pe Marius Manole ?

- Oare actorii, muzicienii sau balerinii se vor adresa în sala de spectacol doar celor care suportă bugetarii?

- Oare acei patroni care critică din rărunchi tot sistemul bugetar vor refuza invitaţiile gratuite, cumpărând bilete pentru a susţine artiştii?

- Dar oare aceşti comentatori vin vreodată la concerte? 

- Cam care e nivelul de participare la spectacole al acestor analişti economici indubitabili? Şi nu vorbesc aici de spectacole Richard Clayderman sau Andre Rieu.

Din punctul meu de vedere, cu sau fără criză, gratuităţile sunt foarte periculoase pentru mentalitatea oricărui popor

O.Ş.P. Artiştii reprezintă un număr restrâns, proporţional, oriunde în lume, în cadrul populaţiei active. Cum credeţi că ar trebui să se poziţioneze opinia publică în relaţia cu artiştii în această perioadă atipică pe care o parcurgem ?

R.S. : Cred că artiştii au misiunea de a face primul pas în relaţia cu publicul, implicit cu opinia publică. Îmi amintesc momentul blocării posturilor în orchestre după anul 2008, relaţionat tot cu o criză, de data aceea doar financiară. Iniţiativa privată a fost foarte “activată”. Generaţii întregi de absolvenţi ai universităţilor din România nu se puteau angaja nicăieri. Din câte îmi amintesc, posturile au fost blocate cel puţin patru ani. În acea perioadă, au răsărit orchestre private autoguvernate de cei care le înfiinţaseră, aceştia fiind interpreţi în acele grupuri. Câteva exemple de iniţiative de succes au fost Camerata Kronstadt, Camerata Regală, Orchestra Română Tineret, Orchestra Simfonică Bucureşti şi multe altele. Deja vedem că internetul este plin de muzică de cameră online, primul pas fiind făcut din partea artiştilor, deci speranţă există. Personal am o problemă cu această atitudine – cea a gratuităţilor. Chiar şi “pe net”, muzicienii nu mănâncă note muzicale, arcuşe, nuanţe sau sforzande. Facturile lor de curent, gaz, chirii, mâncare, presupun tot bani. Aşadar, din punctul meu de vedere, cu sau fără criză, gratuităţile sunt foarte periculoase pentru mentalitatea oricărui popor. Recapitulaţi, vă rog, de câte ori aţi văzut politicieni în sălile de spectacol în afara concertelor aniversare de Ziua Naţională sau alte evenimente de genul acesta. Eu cântam în timul studenţiei, şi după aceasta, în Philharmonie der Nationen – una dintre cele mai bune orchestre internaţionale din lume, cu baza în Germania, iar prezenţa Angelei Merkel la concerte era una constată, mult înainte să fie Cancelar. Eu, în România, am oprit un concert din cauza unui politician, actualmente ministru (scriu intenţionat fără majusculă) acum în functie, din cauza comportamentului extrem de gălăgios al ei şi al echipei de inculţi cu care venise, evident, cu întârziere, la concert, deranjând nu numai spectatorii, dar şi interpreţii. Din păcate, noi depindem de nişte decizii politice, iar ideea de gratuitate, pentru anumiţi decidenţi poate fi foarte periculoasă. Este foarte important să spunem şi să se înţeleagă că arta nu este profitabilă, nicăieri în lume! Avem două-trei orchestre care sunt “pe plus” în toată lumea şi mă refer la perioada dinaintea acestei primăveri. Cred că ar trebui să ştie mai multă lume că există două sisteme după care orchestrele şi, prin extensie, lumea culturală, de spectacol şi nu numai, funcţionează: sistemul european, care se bazează pe o mentalitate politică socială, adică arta este subvenţionată în proporţie foarte mare şi sistemul american, în care nu există subvenţii în proporţie mare, ci mai mică, totuşi există. Cele două sisteme nu se pot compara dintr-un singur motiv : legea sponsorizării în Statele Unite permite un procent mult mai mare al donaţiilor / sponsorizărilor, fără ca sponsorul să mai platească impozite pe acei bani donaţi, către statul american. Cu alte cuvinte, impozitul se redirecţionează ! La noi, procentul legal era mult mai mic şi chiar dacă în ultimul timp a mai crescut, foarte puţină lume ştie aceste lucruri. Sponsorul are de optat către cine redirecţionează un procent semnificativ din profit în SUA (aşa funcţionau toate, când trăiam acolo), către stat sau către o orchestră sau eveniment cultural. Deci, atunci când analizăm subvenţiile către teatre, muzee, orchestre sau opere, în România sau Europa, ar trebui să luăm ăîn consideraţie şi legea sponsorizării, dar şi nivelul de cultură al societăţii. 

Online-ul nu poate să suplinească atmosfera sălii de concert, precum nici transmisiunea TV nu suplineşte nici măcar într-o proporţie infimă participarea la meciuri pe stadion

O.Ş.P. Cât de important va fi, în opinia lui Răzvan Suma, impactul acestei perioade exclusiv on line a istoriei recente a artelor spectacolului în Europa şi America ? Se va instala o mutaţie a modului de percepţie, se va trece majoritar în on line, sau forţa lui împreună, specifică artei spectacolului şi divertismentului, ca de altfel şi sportului, va triumfa atunci când va fi posibil ?

R.S. Cred că am răspuns mai sus, fără să mă uit la întrebarea următoare. Online-ul nu poate să suplinească atmosfera sălii de concert, precum nici transmisiunea TV nu suplineşte nici măcar într-o proporţie infimă participarea la meciuri pe stadion. 

O.Ş.P. Pe ce repere ne-am putea sprijini acum ? Cum crede Răzvan Suma că ar trebui să ne raportăm la ceea ce ne înconjoară, ca personalităţi artistice, în aceste vremuri ?

R.S. : O personalitate artistică este sau nu este şi înainte de vremuri atât de grele şi după. Un artist cu personalitate şi charisma, când va păşi pe scenă va avea acelaşi impact. Cred că misiunea unei personalităţi artisitice este şi de a influenţa în bine şi mai ales de a echilibra pe cât poate, conflictele sociale. Dacă nici ei nu vorbesc, atunci categorii sociale şi profesionale importante vor fi pur şi simplu tocate şi, ulterior, dizolvate. În vremuri normale nu ducem lipsă de asemenea voci pregnante. Ce facem acum? Asemenea personalităţi, care au funcţionat o viaţă întreagă plătiţi de statul român şi mai mult decât atât, au avut acces înainte de anii 90 la o piaţă de concerte în zona de influenţă a Uniunii Sovietice, la care astăzi nici nu se poate visa, astăzi se uită ca la televizor sau din tribună la meciul aproape shakespearian "a fi sau a nu fi bugetar". Cu siguranţă, vorbesc despre categoria care a activat în acea perioadă. Dar chiar dacă stau acasă, sunt sigur că nu au uitat să scrie şi este momentul să o facă, mulţi dintre aceştia "exersând" această meteahnă culturală sub pseudonim la diferite oficii dinainte de 90.  Cred că toată lumea a ajuns să facă grădinărit balconier sau chiar pervazier, problema este că unii vor muri de foame, fără o susţinere măcar morală. Guverne din Spania, Franţa sau Germania au anticipat şi ajutat cultura şi mai ales uniunile de liber profesionişti înainte de criză şi se gândesc în continuare la acest domeniu. La noi, se tinde spre zero. Noi stăm chiar în această perioadă a Paştilor, în care clişeele de educaţie, respect şi iubire a aproapelui izbucnesc precum petrolul în Kuwait, dar cu coada ochiului tragem la televizor unde mai urmărim cum e capra vecinului şi dacă a mai intrat careva în şomaj tehnic sau nu. După care, mai facem nişte mătănii, un "Doamne feri !" şi ne culcăm liniştiţi că încă nouă nu ni s-a tăiat venitul. 

Simt solidaritate din partea studenţilor cu profesorii, susţinându-i în demersul lor pedagogic

O.Ş.P. In calitate de profesor la Universitatea de Muzică Bucureşti Răzvan Suma dezvoltă o intensă activitate pedagogică. Este invitat să predea la cursuri de măiestrie organizate în ţări ca Spania, Italia, Argentina, Bulgria, Lituania, Ucraina sau Coreea, iar în România, Masterclass-ul anual Muzica la Altitudine realizat alaturi de violonistul Ştefan Horvath a devenit un reper. Cum abordează profesorul universitar Răzvan Suma această perioadă ?

R.S. : Trebuie să recunosc că sunt surprins de eficienţa cursurilor online. Deşi nu sunt un fan al acestui tip de predat, ci, dimpotrivă, sunt în continuare un oponent al învăţământului vocaţional "la distanţă" - şi am precizat asta pentru că cele două forme de învăţământ nu au multe lucruri în comun. Sunt impresionat de rezultatele predatului online, pentru că vad rezultate la unii studenţi care nu erau cei mai harnici în sistemul normal, iar în sistemul digitalizat sunt mult mai productivi. Nu cred că un instrument acustic se poate preda doar aşa ! Vorbim de o calitate a sunetului mult afectată de cabluri, 3/4/5 G-uri etc. Dar, cumva, simt solidaritate din partea studenţilor cu profesorii, susţinându-i în demersul lor pedagogic, iar din partea profesorilor un efort foarte mare în încercarea de a-şi ajuta studenţii, nu doar pentru a le împărtăşi din cunoştinţe, ci mai ales pentru a nu îngheţa acest an universitar, ceea ce ar avea repercusiuni în primul rând asupra vieţii studenţilor. 

Turneele "Vă place ...?" şi PlaCello sunt cele care m-au maturizat cel mai mult

O.Ş.P. Prezentul este deconcertant, sunt momente în care suntem tentaţi să ne uităm mai atenţi la trecut. Ceea ce am făcut până în acest moment poate reprezenta un sprijin. Este un pretext potrivit pentru o privire retrospectivă. Să nu merge prea mult înapoi ci să vorbim despre faptul că în afară şi înainte de celebrele Vă place... Răzvan Suma a realizat din 2006 până în prezent şase turnee în formulă de Trio – „Romanian Piano Trio” sau „Trio Strad” - alături de Alexandru Tomescu, Horia Mihail, respectiv Toma Popovici. De asemenea, alături de Marin Cazacu, Alexandra Guţu şi Octavian Lup, în componenţa cvartetului de violoncele „Cellissimo”, Răzvan Suma a fost prezent pe scene din  Italia, Portugalia, Macao sau Maroc. Reprezintă fiecare dintre acestea o etapă în maturizarea artistică ?

R.S. : Vorbeam la început de importanţa întâlnirii persoanei potrivite în momentul potrivit. Să faci parte dintr-un cvartet de violoncele cântând alături de cei mai buni violoncelişti români, la momentul în care eu eram student, este fără îndoială un privilegiu. Au fost trepte imense pe care am urcat alături de Marin Cazacu şi Alexandra Guţu. Apoi a fost epoca Romanian Piano Trio, perioada în care am învăţat pe lângă muzică de cameră la cel mai înalt nivel, management, organizare, promovare, PR, mecanică, reparat pedale de pian pe scenă cu publicul în sală, cum e să cânţi când sunt 5 grade în sală şi alte nebunii care mi-au făcut mult bine profesional. Cu siguranţă, turneele "Vă place ...?" şi PlaCello sunt cele care m-au maturizat cel mai mult, fiind cele pe care le-am muncit de la A la Z. Sunt adeptul progresului pas cu pas, şi nu cred în miracole în muzică. 

O.Ş.P. Răzvan Suma a generat şi organizat turnee naţionale începând cu anul 2012 suita de proiecte Vă place Bach? ,Vă place Brahms?, Vă place Tango?, Vă place SCHU...?, Vă place Beethoven? sau Vă plaCello? care l-au plasat pe Răzvan în topul celor mai activi violonceliştilor români. La acestea se adaugă turneele grupului ArgEnTango,  cu proiectele Piazzolla, o poveste autentică, Tango Tradiţional şi Tango LA CETATE. S-a creat o ierarhie personală între acestea ? Care a fost cel mai de succes din punctul de vedere al publicului, care a fost cel mai important pe planul propriei evoluţii artistice ?

R.S. : "Vă place Bach?" a fost de departe cel mai important. Pregătirea pentru acel proiect a durat în jur de cinci ani. Experimente acustice, stilistice, tehnice, mult citit şi multă bucurie la final. Acum l-aş face altfel. Dar nu cred că mai am energia pentru un asemenea efort. Acel proiect a generat toată scara de proiecte menţionată în întrebare şi multe altele. Pe de altă parte, procesul de învăţare a unui stil de interpretare complet diferit de formarea mea de bază a fost generat de apropiere de muzica de Tango. Noi avem impresia că le ştim pe toate, după ce aprofundăm clasicul. Am realizat că nu ştiu nimic în Tango, atunci când i-am cântat unui coleg argentinian. Am decis să iau lecţii de stilistică a acestui gen de muzică extrem de complex. Am luat şi lecţii de dans, ca să înţeleg mai bine totul. ArgEnTango este un proiect de care sunt mândru pentru că este unicul autentic de pe piaţă. Cu o componenţă de trei argentinieni, eu "şcolit" în Argentina şi fantasticul Rafael Butaru care a reuşit o adaptare incredibilă, suntem un proiect autentic argentinian. 

Marin Cazacu este şi va mai fi mult timp personalitatea violoncelistică ce a schimbat mentalitatea relaţionării între violoncelişti

O.Ş.P. Momentul prezent înseamnă pentru Răzvan Suma din punct de vedere artistic crearea ansamblului PlaCello, din care mai fac parte violonceliştii Ştefan Cazacu, Ella Bokor şi Mircea Marian. Din punctul de vedere al instrumentului numit violoncel România are acum două personalităţi reper, care funcţionează într-o relaţie de complementaritate şi nu de competiţie: Marin Cazacu şi Răzvan Suma. Cum s-a ajuns aici ?

R.S. : Este vorba de educaţie şi respect. Clişee puse în practică. Cum aş putea fi concurentul profesorului meu, cântând în acelaşi ansamblu cu fiul lui, fostul meu student şi cu încă doi foşti studenţi de-ai lui, personal fiind un produs pedagogic şi uman al său. Marin Cazacu este şi va mai fi mult timp personalitatea violoncelistică ce a schimbat mentalitatea relaţionării între violoncelişti. În bine! A unit violoncelişti cu cvartetul "Cellissimo" sau ansamblul "Violoncellissimo". A impus o mentalitate de non combat între aceştia. Un om foarte fain şi un artist dedicat muzicii.  

Sunt paşi gigantici pe care îi faci în studio în dorinţa de a atinge perfecţiunea

O.Ş.P. În 2009, Răzvan Suma a devenit solist concertist al Orchestrelor şi Corurilor Radio, iar în ultimii ani a realizat o serie de înregistrări speciale, inclusiv pentru Fonoteca de Aur a Societăţii Române de Radiodifuziune, precum şi transmisiuni în direct la posturi de radio şi televiziune (“RAI” Torino, “MDR” Leipzig, ”TVR” România, “Acasă” TV,  Radio Berlin, Radio Macao, Radio Sofia, Radio Bucureşti, Radio Euskadi). Printre acestea, prima înregistare completă în România, pe CD, a integralei suitelor pentru violoncel solo de Bach. dar şi multe alte albume discografice la Editura Casa Radio şi nu numai. Cât de important este aspectul înregistrărilor pentru cariera lui Răzvan Suma ?

R.S. : Am ajuns la 14 CD-uri. Sunt mulţumit de cantitate. Şi de calitate, în marea majoritate... Imprimările te aduc la un nivel de pregătire net superior. Sunt paşi gigantici pe care îi faci în studio în dorinţa de a atinge perfecţiunea. Creşti cu totul, prin repetiţie devenind mai exigent cu tine însuţi, ascultându-te de sute de ori şi încercând să faci totul aproape de perfecţiune. De asemenea, relaţionarea cu regizorul muzical şi colaborarea cu inginerii de sunet necesită o empatie specială. Acum, tehnica de studio este una mult mai avansată, dar în trecut am realizat CD-uri în studiouri improvizate. Rezultatele nu au fost rele, dar mă bucur că evoluăm, iar acum avem acces la studiouri fantastice cum ar fi cel de la Sala Radio. Unul dintre CD-uri a fost imprimat la peste 40 de grade, altul, Live la Ateneul român, unde din cauza unei interferenţe de curent, ni s-au anulat două din cele 4 microfoane folosite. În Spania am imprimat Sonatele pentru violoncel şi pian de Brahms la 10 grade. Şi aş putea continua. Acum sunt foarte mâdru că am reuşit să mă mobilizez alături de partenerii mei şi să ne bucurăm de ce lăsăm în urmă. Asta rămâne după noi. 

O.Ş.P. Pe lângă activitatea concertistică din România, Răzvan cântă frecvent împreună cu pianistul spaniol Josu Okiñena, alături de care a concertat în săli ca Berliner Philharmoniker, “Auditorio Nacional de Madrid”, „Teatro Colon” din Buenos Aires, Centrul Cultural Belém din Lisabona, „Megaron” din Atena, „Kursall” din San Sebastian sau „Casa da Musica” din Porto, Opera House din Hanoi – Vietnam. Putem aminti aici colaborarea cu nume importante ale muzicii clasice internaţionale, precum Maxim Vengerov, Richard Galliano, Wen Sinn Yang, Yi-Bing Chu, Cristian Măcelaru, Philippe Graffin, Cvartetul Borromeo, Justus Franz, Silvia Marcovici, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Christian Badea sau Misha Katz. Aş vrea să încheiem într-o notă optimistă, fie ea şi visătoare. Cu cine nu a colaborat încă Răzvan Suma şi speră să o facă şi respectiv unde şi-ar dori să cânte de acum încolo, în afara tuturor locurilor în care a ajuns deja ?

R.S. : Am mai fost întrebat de multe ori unde mi-aş dori să cânt şi am observat răspunsurile. De la acele visuri de săli grandioase am ajuns la răspunsul epocii de azi: sunt pregătit să cânt cu oricine şi oriunde. Trăiesc momentul şi mă bucur mai mult ca niciodată de prezent.