Puterea necunoscută. Episodul cinci: puterea poporului

0
0

Dacă deschidem evantaiul semantic al cuvântului „Putere”, de la „Caii-putere” din Fizică, până la „Puterea lui Dumnezeu” din Teologie sau Metafizică, ne întâlnim cu tot felul de alte Puteri. Ne-am întâlnit deja cu cele trei Puteri ale Statului, peste care mai vine şi „a patra putere”, adică Mass-media, numită şi „câine de pază” al democraţiei.

Pe „vremea comuniştilor”, cam prin anii 1970, s-a renunţat la conceptul de „dictatură a proletariatului”, fiind proclamată ca legitimă doar „Puterea Poporului” Numai că regalista propoziţie „Statul sunt Eu” se perpetuează şi în spaţiile „tovărăşeşti”, adică în democraţia socialistă, şi numai noua „Constituţie” blocheză această aspiraţie, prezentă şi azi, la noi.

Pe vremea comuniştilor, numele Dictatorului era însoţit de cele mai nobile epitete de către lingăii săi, pentru care chiar „Dicţionarul limbii române” începea să fie prea sărac. Epitetul „Erou” era la ordinea zilei. La o „Conferinţă a cadrelor didactice din ştiinţele sociale”, numită de Bulă „Sărbătorile ideologice de toamnă”, un profesor de Istorie din Satu Mare, care mai avea un an până la pensionare, a avut curajul să rostească public propoziţia „Prima condiţie pentru ca un om să fie considerat erou, este aceea ca el să fie decedat”. S-a mirat şi dânsul că nu i s-a întâmplat nimic, o dovadă în plus că atmosfera care a condus la Decembrie-1989, se pregătea în subsol, în surdină, în taină.

Un alt epitet grandoman era acela de „Geniu”, nu numai al poporului român, ci chiar unul „al popoarelor”. Aici, regretatul poet Gheorghe Pituţ a păşit cu grijă, dar ferm, rostind versul „Poporul este mai întâi / Apoi urmează geniul lui”. Vers echivoc, întrucât „geniul” putea să rămână intrinsec, adică al poporului, fără să capete un chip exterior, perceptibil în tablouri şi statui, sau în versurile laudative, azi nu mai ştim ale cui!

Conceptul de Popor trece din când în când pe sub furcile caudine. Poporul este o formă de comunitate, bazată pe locuirea în acelaşi areal geografic, pe aceeaşi limbă şi aceleaşi tradiţii, obiceiuri. Există şi popoare migratoare, mai vechi sau mai noi, migraţia devenind deja un fenomen global, prezent şi la oameni, nu numai la păsări sau la alte vieţuitoare. Ca formă de comunitate, poporul se află între trib şi naţiune. Aceasta nu înseamnă că atunci când apar naţiunile, dispar popoarele. Sociologul Vasile Sebastian Dâncu consideră că azi nu dispar nici chiar „triburile”, care în zilele noastre renasc într-o altă formă, asociată cu interesele, dar cu interesele „patologice”, care periclitează poporul şi naţiunea. Agresiunea la care este supus conceptul de „popor” vine din mai multe părţi.

Chiar şi în filosofia marxistă avem dubletul Personalitate-Mase populare. Masele sunt omogene, nediferenţiate, ele trimiţându-ne către vulg şi vulgar. Prin antiteză, Personalitatea este un fenomen de maxim relief, el căpătând atributele divinităţii, adică el fiind omniprezent, omniscient şi omnipotent. În viziunea romantică, acest personaj central este reprezentat cu pletele în vânt (vânturile istoriei), chiar dacă el este chel. Un alt atac vine din partea elitelor, grupuri restrânse, adesea secrete, care au o conştiinţă acută a superiorităţii lor faţă de restul populaţiei. În această viziune elitară-elitistă-elitaristă, poporul este redus la populaţia înţeleasă statistic, deci ca un simplu număr, pasiv şi manevrabil. Mai vine aici şi o mentalitate mai veche, devenită un mit, adică mitul „poporului ales”, un mit pe care îl întâlnim la poporul evreu, dar nu numai la acesta. Este vorba de o mentalitate mai generală, însoţind toate variantele rasismului. În ţara în care Goethe spunea că „Toate popoarele sunt geniale”, a fost posibilă şi apariţia unui Goebbels. La rândul lor, istoricii austrieci, cu care au polemizat corifeii „Şcolii Ardelene”, considerau că românii sunt „un popor de hoţi”, iar unii dintre urmaşii lor unguri (austro-ungari), folosesc şi astăzi expresia „valahi împuţiţi”, aflaţi la distanţă astronomică faţă de conceptul superior al „Omului maghiar”. Ne mai trebuia doar găselniţa cu introducerea cuvântului „rrom” în loc de „ţigan” (sinonim asociat cu o reprezenare negativă), pentru ca tacâmul caracterizării poporului român să fie complet. Expresia „fără ură şi părtinire” este valabilă pentru ambele părţi, legate şi totodată despărţite de o graniţă, indiferent de natura acesteia

La degradarea conceptului de „popor” contribuim şi noi, românii, adică unii sau alţii dintre noi. E suficient să menţionăm aici doar trei secvenţe. Mai întâi, în perioada interbelică, termenul „naţionalist” avea un înţeles pozitiv, fiind vorba de omul care îşi iubeşte, respectă, ia partea propriei naţiuni. În ideologia comunistă, naţiunile erau menite dispariţiei, în favoarea exclusivă a „omului de tip nou”, astfel încât  „naţionalistul” devine o „rămăşiţă istorică”, bună doar de condamnat, sau de trimis la „coşul de gunoi” al istoriei. Acest înţeles negativ îl are cuvântul „naţionalist” şi astăzi. Dacă în locul lui „naţionalist”, punem cuvântul „patriot”, acesta sună „patriotard”, iar Bulă l-a convertit deja în „patrihoţ”. Eu ştiam că, date fiind şi multiplele influenţe străine, Dicţionarul limbii române este foarte bogat în sinonime, dar constatăm că aici avem o lacună. În al doilea rând, după anul 1989, spaţiul comunicării – şi mai ales Mass-media - a fost invadat de distincţia pertinentă dintre „popular” şi „populist”. Dar, distincţia se vădeşte a fi una şi ne-pertinentă (dacă nu chiar impertinentă), întrucât cuvântul „popular” aproape că nu mai este folosit, pe când „populist” ocupă întreaga piaţă a comunicării, stând în opoziţie cu elitarul „elitarist”. Chiar aici intră în joc şi a treia secvenţă motivaţională. Este vorba de noua „Clasă politică”, una care, în chip bizar, este transpartinică. Este „clasa” care a fost aleasă de către cetăţeni, deci de către o parte a poporului român, partea care s-a prezentat la vot. Or, legătura dintre cei aleşi şi alegătorii lor s-a subţiat şi acum este deja ruptă. „Mişcarea străzii” de după tragedia de la „Colectiv” este mişcarea unei părţi a poporului român, mai ales a tinerei generaţii. O altă parte a aceluiaşi popor, aflat într-o nouă transhumanţă, de pe drumurile oierilor a ieşit tot în stradă, în capitala ţării. Faţă de obrăznicia ajunsă la impertinenţă a aleşilor noştri parlamentari, care îşi urcă singuri-singurei salariile şi pensiile, în timp ce majoritatea populaţiei (poporului) este în pragul subnutriţiei, oricare mişcare a străzii este bine-venită. Între alegeri, se pare că aceasta este singura soluţie corectă şi eficientă.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite