Premiile Ad Astra 2014. Andrei Gândilă: Istoria Bizanţului prin lentila numismaticii

Perioada ce corespunde sfârşitului Antichităţii şi începutului Evului Mediu se bucură în ultimul timp de un interes crescut din partea cercetătorilor atât din istorie, cât şi din alte domenii. Există noi interpretări ale evenimentelor din trecut şi noi metode de lucru, iar descoperirile din România le completează pe cele din alte ţări.

O dată cu venirea hunilor în Europa, în sec. IV, au loc mişcări importante de populaţii ce modifică structura culturală a sud-estului Europei, iar în acelaşi timp Imperiul Roman de Răsărit devine treptat, ceea ce numim, Imperiul Bizantin.

Un absolvent al Facultăţii de Istorie din Bucureşti, acum profesor la University of Alabama in Huntsville este unul din cercetatorii care deschid noi drumuri în acest domeniu: Dr. Andrei Gândilă. Cu ocazia câştigării premiului Ad Astra în domeniul ştiinţe sociale şi discipline umaniste la categoria excelenţă în cercetare-afiliere în străinătate i-am pus cateva întrebari:

Vă rog să vă prezentaţi şi explicaţi domeniul în care lucraţi.

Ca orice specialist din sfera academică activez în mai multe domenii, de la foarte larg la extrem de specializat. În calitate de profesor predau istorie romană, antichitate târzie şi ev mediu timpuriu, incluzând şi istoria Bizanţului. Iar in postura de cercetător m-a interesat pentru mai bine de un deceniu zona de contact între cultura romană târzie şi populaţiile barbare din Estul Europei. Acesta este, de altfel, subiectul primei mele cărţi care sper să apară cândva în următorii doi ani. Următorul proiect îşi propune să analizeze economia monetară a provinciilor romano-bizantine din jumătatea răsăriteană a Mediteranei. Ca surse primare lucrez în principal cu evidenţa arheologică şi sunt interesat în mod particular de descoperiri monetare ca modalitate de schimb economic şi cultural.

Cum aţi ajuns să studiaţi în Statele Unite, istorie romano-bizantină? Având în vedere că mult timp această perioadă a fost apanajul cercetătorilor europeni.

Interesul pentru studii bizantine în instituţiile de învăţământ superior din SUA a fost insuflat de bizantinişti ruşi precum Mikhail Rostovtzeff (1870-1952), A. A. Vasiliev (1867-1953) şi Alexander Kazhdan (1922-1997), care fugind de Rusia comunistă au găsit în America de Nord un teren fertil pentru a dezvolta această ramură de studii. Institutul de studii bizantine Dumbarton Oaks din Washington DC este probabil cea mai prestigioasă instituţie de studii bizantine din lume, unde am avut plăcerea să petrec un an academic ca Junior Fellow cu doi ani în urmă. Nu doar această tradiţie m-a atras către Statele Unite, ci şi accesul la informaţie, care este fără egal în lume. Bibliotecile americane au un sistem numit Interlibrary Loan prin care, indiferent cât de mică e universitatea ta, îţi aduc gratis absolut orice cărţi doreşti de la orice universitate din Statele Unite! Este un fel de El Dorado academic şi este greu să rezişti tentaţiei, mai ales după cercetarea de gherilă la care eşti obligat în Estul Europei.

De fapt, de unde e acest interes pentru istorie? Cine v-a sprijinit în cariera dv.?

Provin dintr-o familie de artişti, aşa că interesul pentru ştiinţele umaniste a venit natural. Istoria m-a fascinat încă din timpul studiilor gimnaziale şi am rămas consecvent până astăzi. În momentul când discutăm de 13 ani de studii – facultate, masterat şi doctorat – sprijinul pe care îl avem în vedere trebuie să fie atât moral cât şi financiar. Am fost sprijinit atât de familie, cât şi de instituţiile unde m-am format: Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, Muzeul Naţional de Istorie a României şi University of Florida în Statele Unite precum şi fundaţiile şi instituţiile care mi-au finanţat cercetarea doctorală, precum Dumbarton Oaks sau Medieval Academy of America. Cel mai important, poate, a fost sprijinul profesional şi mi-ar fi fost greu, dacă nu imposibil, fără aportul principalilor mei mentori, Ernest Oberländer-Târnoveanu şi Florin Curta precum şi al profesorilor de la Universitatea Bucureşti, care m-au format între 2000 şi 2006.

Există ceva nou în acest domeniu? Mai sunt lucruri de descoperit ori de interpretat altfel?

Marile teze s-au scris deja, o observaţie în general valabilă în orice domeniu al ştiinţelor istorice. Rămân cu siguranţă multe lucruri de interpretat sau re-interpretat şi mici piese de adăugat la puzzle-ul istoriei. Contribuţia pe care o aducem astăzi poate părea mai mică decât ceea ce facea un Iorga cu un secol în urma, dar e cu siguranţa mai migăloasă şi mai riguroasă prin prisma informaţiei abundente care trebuie filtrată, analizată şi asimilată. Pentru cercetarea mea faptul că mă axez cu predilecţie pe surse arheologice permite un orizont aproape infinit de noi descoperiri, care pot schimba chiar radical percepţia pe care o avem astăzi asupra antichităţii tărzii.

Sunteţi în contact cu cercetători din România? Studiaţi ceva în comun?

Păstrez legătura cu lumea academică din România, măcar şi pentru faptul că o bună parte din cercetarea mea vizează zonele geografice care interesează şi cercetătorii români. Public în mod regulat articole în Cercetări Numismatice, revista Muzeului Naţional de Istorie a României şi încerc, pe cât posibil, să nu ratez nici o campanie de săpături la Capidava, unde mi-am exersat pasiunea pentru arheologie încă din 2001 sub îndrumarea lui Ioan C. Opriş.

V-aţi gândit să vă întoarceţi în ţară şi să predaţi acelaşi lucru?

Mă consider un produs al şcolii româneşti de istorie şi arheologie, şlefuit ulterior şi ajuns la maturitate în Statele Unite şi ca atare mi-ar face plăcere să returnez cumva investiţia făcută în educaţia mea. Sistemele de invăţământ superior din cele două ţări sunt însă atât de diferite, precum şi statutul social al istoricilor şi profesorilor în general, încât mi-e greu sa mă găndesc la o soluţie realistă prin care să mă pot întoarce pentru a practica această meserie în România în viitorul apropiat.

Arheologul de tip Indiana Jones este un stereotip foarte popular pretutindeni. 

În domeniul dumneavostră multă lume se gândeşte la o mare descoperire. Credeţi că e posibil aşa ceva? Dar dv. aveţi una?

Da, arheologul de tip Indiana Jones este un stereotip foarte popular pretutindeni. Realitatea este că arheologia presupune multă muncă şi nu neapărat la fel de multă glorie. Cea mai importantă descoperire pe care am făcut-o este chiar pasiunea pentru istorie şi arheologie. Ea s-a materializat într-o banală monedă de bronz de la Capidava, datând din epoca bizantină timpurie, însă acea monedă, descoperită în vara anului I de facultate, m-a îndreptat către specializarea în folosul căreia am publicat deja un număr de articole, câteva din ele vizând inclusiv descoperirile de la Capidava din ultima jumătate de secol.

Ce înseamnă zi de muncă şi cât timp alocaţi studiilor dumneavoastră?

Publicul larg, atât în Statele Unite cât şi în România, trăieşte cu impresia că profesorii din mediul academic au foarte mult timp liber. Stereotipul profesorului care îşi bea cafeaua la 10 dimineaţa sau îşi tunde peluza la amiază, când alţii sunt la servici, este cat se poate de înrădăcinat în mentalul colectiv. Crează invidie şi sentimentul unei nedreptăţi sociale. Realitatea este foarte diferită. Deşi este foarte posibil să îmi beau ceaiul (paradoxal nu sunt mare băutor de cafea) la ora 10 este pentru că îmi petrec serile, uneori până târziu în noapte lucrând sau răspunzând la banale emailuri de la studenţi. Astfel de lucruri nu se văd atât de uşor din afară, însă în realitate aş spune că prototipul profesorului universitar este individul care are un program foarte neregulat, dictat de orarul cursurilor, dar care nu are cu adevărat nici weekend-uri, nici vacanţe, aşa cum se practică în alte profesii. Programul meu săptămânal, care trebuie să balanseze şcoala, cercetarea şi alte atribuţii la nivel de universitate se poate întinde la 60-80 ore, poate şi mai mult în funcţie de perioadă. Marele avantaj al acestei profesii, de fapt, este că se practică din pasiune, nu din obligaţie.

Mai există şi alt ceva pe lângă istorie? Aveţi vreun hobby?

Desigur, deşi şi acestea sunt cumva derivate din pasiunea mea pentru istorie. Îmi place să colecţionez brichete vechi (deşi, paradoxal, nu sunt fumător), să joc jocuri de strategie pe calculator şi să vizionez filme noir, din anii ‘40. Aş adăuga şi plimbările lungi, ‘road trips’, cum li se spune aici, şi mi-ar plăcea să conduc pe vechiul ‘Route 66’ de la Chicago la Los Angeles, doar fiindcă, defect profesional!, mă fascinează benzinăriile şi motelurile americane din stilul anilor ’50.

Cum poate un viitor cercetător din România să ajungă la un nivel de pregătire internaţional, având în vedere că aici nu sunt fonduri, nu există interes şi multe altele.

În cursul studiilor în România am realizat că trebuie să fii oarecum autodidact pentru a reuşi, ceea ce până la urmă poate constitui o pregătire bună în vederea unei cariere de cercetător, asta dacă vrem să vedem partea plină a paharului. Nu ţi se pun la dispoziţie foarte multe resurse, ci trebuie să le cauţi şi să le valorifici singur. Pentru a atinge un nivel de pregătire internaţional şi a obţine recunoaşterea lumii academice occidentale, la care ne raportăm atât de des, un tânăr cercetător român are obligatoriu nevoie de un stagiu în străinătate. Mai mult, studii aprofundate în străinătate ar fi probabil soluţia cea mai profitabilă din punct de vedere academic.

Din cauza lipsei infrastructurii, fondurilor, şi accesului la informaţie vitale cercetării în disciplinele umaniste, istoricul sau arheologul român se vede nevoit să apeleze la teme care vizează strict spaţiul geografic al României. Or este foarte greu să pătrunzi în cercul academic internaţional dacă nu ataci subiectele la care se raporteaza comunitatea occidentală! Ca să dau un exemplu, ca cercetător român este foarte greu să te impui în comunitatea franceză ca specialist al Galliei romane, în vreme ce din Statele Unite acest deziderat este cât se poate de tangibil. Trebuie să depăşim cumva stadiul de invitaţi la conferinţe pentru a vorbi despre spaţiul carpato-danubiano-pontic şi să facem pasul către alte subiecte. Nu mă refer individual (excepţii sigur există), ci la nivel de comunitate academică. Nu am o soluţie la această dilemă, care e cu atât mai neplacută cu cât sunt convins că există o sumedenie de cercetători români cu calităţi intelectuale deosebite.

(Interviul a fost luat de Andrei Soficaru)*

Notă către cititor: Această serie de portrete-interviu prezintă pe câştigătorii primei ediţii a Premiilor Ad Astra (2014) pentru cercetare. Mai multe detalii despre premii şi câştigători puteţi afla la http://premii.ad-astra.ro

*Cu excepţia textelor semnate cu numele asociaţiei, articolele individuale nu reprezintă punctul de vedere al Ad Astra, ci reflectă opiniile personale ale bloggerului care semnează textul.