Premiere la Botoşani, Arad şi Suceava

Consemnez în cele ce urmează trei premiere ale Teatrelor din Botoşani, Arad şi Suceava. Pe texte ale unor scriitori de literatură dramatică din secolul al XX-lea şi al XXI-lea.

1. Revolta împotriva uniformizării

Apărut pe firmamentul literaturii dramatice engleze la scurtă vreme după, dacă nu cumva chiar simultan cu John Osborne sau Lindsay Anderson, adică cu tinerii furioşi, Arnold Wesker a fost asimilat, în ciuda protestelor sale vehemente, ideologiei şi esteticii lor literare. Poate şi pentru că în majoritatea scrierilor, dintre care amintesc Bucătăria, Cartofi prăjiţi cu orice, Cele patru anotimpuri sale apare câte o revoltă.

Numai că dacă, de pildă, Jimmy Porter, personajul principal din Priveşte înapoi cu mânie, se revolta fără ca nici măcar el să ştie prea bine care era pricina în virtutea căreia se lua la trântă cu lumea, Pip şi, mai apoi, toţi componenţii grupei de recruţi din Cartofi prăjiţi cu orice chiar aveau motive să se arunce la gâtul terorismului de familie de provenienţă burgheză, spiritului cazon care uniformizează şi care socoteşte zâmbetul a fi cea mai mare ofensă adusă disciplinei militare. Din al cărei meniu, cartofii prăjiţi, adică nediferenţierea, supunerea oarbă, îndeplinirea orbească a ordinelor, programaticul scos al untului din recruţi erau feluri obligatorii.

Piesa aceasta a lui Arnold Wesker, scrisă în 1962, a marcat într-un anume fel istoria teatrului din România, fie şi numai pentru că a însemnat senzaţionalul moment al începuturilor celui ce avea să se dovedească mai apoi un mare regizor - Alexa Visarion. Sunt deja vreo 15 ani, totuşi, adică din 2002 sau 2003 de când nu am mai văzut-o pe vreo scenă a unui Teatru din România. La Teatrul Odeon unde piesa a fost montată -culmea! - de o femeie!

Scrierea revine niţeluş recondiţionată, reactualizată, cu acţiunea transferată într-o bază de pregătire NATO, cu personaje feminine ajunse în ierarhia militară mai detestabile chiar decât bărbaţii - e vorba despre o doamnă ofiţer obsedată de igienă, marcată de probleme sexuale (Gina Pătraşcu Zamfirache) şi de o instructoare de educaţie fizică (Mirela Nistor), amândouă mai antipatice decât Comandantul regimentului (Bogdan Horga) şi Comandantul escadrilei (Cezar Amitroaei), pe lângă care sergentul Hill (Marius Rogojinschi), cu tot sexismul lui pare o mostră de bunătate graţie tot unei femei, regizoarea Antonella Cornici, şi Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani.

Din păcate, nu întotdeauna aceste procedee trec testul verosimilităţii, fie şi numai pentru motivul că în viitoarele trupe de elită ale Alianţei nu mai pătrund tineri care nu au o anumită înălţime. Wesker şi-a scris piesa în vremea serviciului militar obligatoriu, a războiului din Vietnam, în anii în care Administraţia americană încerca cu disperare să găsească o soluţie cât mai onorabilă spre a ieşi cu faţa cât de cât curată dintr-un conflict pe care era deja clar că nu are cum să îl câştige. Or, lucrul acesta se vede. Câtă diferenţe între Cartofi prăjiţi cu orice a lui Arnold Wesker şi Biloxi Blues a lui Neil Simon!

Sigur, ştiu, înţeleg foarte bine, suntem la teatru, acesta se bazează pe iluzie şi pe convenţie, ştiu, vremea realismului frust e demult trecută, însă nu poţi trece cu vederea peste astfel de inadvertenţe. Tot la fel cum nu trec nebăgate în seamă eforturile (uneori straşnice) ale componenţilor distribuţiei de a face pe soldaţii, lucru nu tocmai la îndemână căci, cu doar două excepţii, nici unul dintre ceilalţi actori aflaţi acum pe scenă nu au făcut armata. Această preocupare pentru a prinde cât mai bine spiritul soldăţesc se decontează în neatenţia cu care sunt tratate alte niveluri mai de profunzime ale textului şi ale rolurilor. Nu sunt, după părerea mea, îndeajuns clarificate resorturile revoltei personale a lui Pip (Sorin Ciofu), capacitatea lui de a şi-i asocia, de a-i fascina pe ceilalţi componenţi ai grupei. Interpretaţi de Răzvan Amitroaei, Bogdan Muncaciu, Petruţ Butuman, Ioan Creţescu, Radu Dragoş, Mihai Donţu.

Proiecţiile video (light design şi video design- Lucian Moga), scenografia esenţializată (Mihai Pastramagiu), compoziţia şi ilustraţia muzicală (Şerban Ursachi), mişcarea scenică (Victoria Bucun) completează când strict realist, când în registru metaforic (completat de apariţia Fetei în alb- Alexandra Vicol şi de cea a Copilului soldat- Nicolae Bucun), nu însă întotdeauna strict favorabil, intenţiile regiei.

Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani- CARTOFI PRĂJIŢI CU ORICE după Arnold Wesker- Regia- Antonella Cornici- Scenografia- Mihai Pastramagiu- Mişcarea scenică- Victoria Bucun- Compoziţie şi ilustraţie muzicală- Şerban Ursachi- Light/design video- Lucian Moga- Consultant de specialitate- Claudiu Păvăleanu- Asistent regie- Alexandra Vicol- Cu- Marius Rogojinschi, Răzvan Amitroaei, Bogdan Muncaciu, Petruţ Butuman, Ioan Creţescu, Sorin Ciofu, Radu Dragoş, Mihai Donţu, Bogdan Horga, Cezar Amitroaei, Gina Pătraşcu Zamfirache, Mirela Nistor, Nicolae Bucun- Data premierei- 23 aprilie 2017

2. Noi şi singurătatea noastră

La nici o oră după încheierea primei reprezentaţii a spectacolului cu piesa Complexitatea apartenenţei, o nouă premieră cu un text extrem-contemporan datorat germanului Falk Richter, premieră găzduită de Sala Studio a Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad, mi-a venit în minte o replică din Caligula, celebra piesă a lui Albert Camus.

E vorba despre replica aceea-cheie, replică ce explică, măcar în parte, aparent inexplicabilele acţiuni ale lui Caligula şi care glăsuieşte - Oamenii mor şi nu sunt fericiţi. Amintindu-mi vorbele acelea am avut senzaţia că nimeni, niciodată după aceea nu a sintetizat mai bine decât marele dramaturg francez esenţa absurdului vieţii.

Cu toate că după piesa lui, scrisă în 1938, tipărită în 1944 şi reprezentată pentru prima oară în 1945, au mai venit absurzii (Ionesco, Beckett, Adamov, Pinter etc.), post-absurzii, post-modernii şi post-post-modernii, diagnosticul sursei marii farse jucate de Creator omenirii a rămas aceeaşi- finitudinea vieţii, necomunicarea şi nefericirea.

Simţim şi azi acut, poate chiar mai acut decât odinioară singurătatea, necomunicarea, în pofida faptului că nu doar avem, ci parcă strângem cu o anumită furie o multitudine de gadgeturi inventate anume ca să vorbim - telefoane mobile supersofisticate, computere, skype, facebook. Suntem cu toţii zilnic aşezaţi pe nişte scaune simbolic plasate în faţa unei mese a tăcerii, vorbim, ne mărturisim ca la psihiatru, căutăm relaţii, dar, în fapt, nu comunicăm nimic.

Cam aceasta este şi ideea piesei Complexitatea apartenenţei, dar şi a spectacolului cu acelaşi nume montat la Arad de regizorul Radu-Alexandru Nica. Plasat de el şi de scenografa Irina Moscu sub beneficul semn al lui Brâncuşi. Vedem în scenă o copie, menţionată ca atare (de aici ghilimelele care sunt parte din decor), a celebrei Mese a tăcerii în jurul căreia se aşază, la un moment dat, toţi cei şapte actori care interpretează cele şapte personaje din piesa scrisă de Falk Richter. Şi care în acea secvenţă din spectacol aproape că nu mai ştii bine dacă se mărturisesc/ se joacă/ se exhibă pe ei înşişi, oameni în carne şi oase, ori interpretează personajele ce le-au fost încredinţate.

Mai concret. Eloise (Dorina Darie Peter) lucrează la un proiect artistic, la un fel de cercetare în care îmbină mărturii (încă o explicaţie a ghilimelelor din decor) ale singurătăţii. Singurătatea lui Lauren (Angela Petrean-Varjasi, femeia venită la psihanalist şi care îşi doreşte un bărbat capabil să corespundă unei grile super-complicate în vreo 136 de puncte sau a psihanalistei Karen (Cecilia Lucanu-Donat) şi ea marcată practic de necomunicare. Singurătatea cuplului gay Josh (Ioan Peter) - Joel (Călin Stanciu), solitudinea nevrotică tânărului supercalificat Stephen (excelent jucată de Alex Mărgineanu) ori a exasperatului Alya (Sorin Calotă).

Atunci când mărturiile ajung să fie îmbinate într-o oarecare coerenţă de Eloise, aceasta are revelaţia propriei singurătăţi. De aici şi scena finală, una dintre cele mai frumoase, mai expresive, mai vibrante din întreaga reprezentaţie. Cu atât mai notabilă cu cât până atunci, în ciuda izbucnirilor temperamentale ale unora dintre personaje, regizorul Radu-Alexandru Nica a plasat spectacolul sub semnul unei răceli parcă anume căutate.

Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad – COMPLEXITATEA APARTENENŢEI de Falk Richter; Traducerea: Mircea Sorin Rusu; Regia: Radu Nica; Scenografia: Irina Moscu; Muzica şi sound design: Vlaicu Golcea; Light design: Lucian Moga; Cu: Dorina Darie- Peter, Angela Petrean Varjasi, Ioan Peter, Cecilia Lucanu- Donat, Alex Mărgineanu, Sorin Calotă, Călin Stanciu; Data premierei: 26 mai 2017

3. Hausvaterian

O superbă nuvelă a scriitorului spaniol Miguel de Unamuno le-a inspirat dramaturgilor Tankred Dorst şi Ursula Ehler o sensibilă şi frumoasă piesă intitulată Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare. Tradusă bine de germanistul şi criticul de teatru Victor Scoradeţ, piesa a intrat în repertoriile Teatrelor româneşti în prima parte a anilor 2000.

Fiind extrem de bine primită, oferind roluri, cum se zice, grase, Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare s-a jucat frenetic. A fost montată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ în regia lui Cristi Juncu, a pus-o în scenă mai apoi Ion Mircioagă la Teatrul Gr. A. Petculescu din Reşiţa (pe vremea când acolo se mai făcea cu adevărat teatru şi critica era invitată să vadă ce se întâmplă cu adevărat bine pe acele meleaguri care erau şi teatrale), s-a mai jucat, şi încă foarte bine, la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad, acolo regizorul Claudiu Goga distribuindu-i înţelept în rolurile principale le Claudia Ieremia şi pe Zoltan Lovas.

FOTO Luana Popa

A intervenit apoi uitarea şi eu nu mai prea am ştiinţă ca vreun Teatru din România să-şi fi adus aminte de această superbă piesă. Iată, a făcut-o acum o tânără instituţie de spectacole- e vorba despre Teatrul Matei Vişniec din Suceava – la propunerea regizorului Alexander Hausvater. Care, împreună cu colaboratorii săi mai vechi ori de dată mai recentă, toţi de foarte bună calitate, toţi din eşalonul întâi al profesiei - Maria Miu (scenografia), Victoria Bucun (coregrafia), Mircea Kiraly (muzica de scenă) -, şi cu actorii tineri ai acestui Teatru - Cătălin Mândru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Bogdan Amurăriţei, Cosmin Panaite, Clara Popadiuc, Bogdan Cantauz, Sergiu Moraru, Alexandru Marin - îşi pune semnătura pe un spectacol - cum altfel? - în cel mai hausvaterian stil cu putinţă.

Adică. Regizorul refuză deliberat matricea tradiţional-realistă, optează pentru o montare în care contează muzica şi dansul, în care povestea este întreruptă, fragmentată, intersectată de dezvoltări vizuale şi cinetice, în care contează ceea ce Hausvater însuşi numeşte fizicaţie.

Totul începe pe acorduri de muzică spaniolă, în vreme ce pe un ecran se preling ştiri care vorbesc despre isprăvile nemaivăzute şi cam în contradicţie cu legea ale enigmaticului şi bogatului Fernando Krapp. După care începe derularea poveştii, o derulare susţinută, ritmată, cu nenumărate dezvoltări teatralizate, cu replici rostite apăsat, reluate, desfăcute, împărţite mai multor actori. Cu minunate dansuri concepute de Victoria Bucun, cu cântece interpretate live, mai bine ori mai puţin bine de Cristina Florea, cu costume simbolizante, plasate şi îmbrăcate la vedere, ca dintr-o magazie de teatru. Scenografia Mariei Miu subliniază inteligent ideea teatralizării. Sigur, nu se poate să nu observi că Alexander Hausvater recurge la soluţii care te duc cu gândul la cele din anterioarele lui spectacole, precum Amoc sau Orchestra Titanic (de la Arad), poate chiar şi la acelea din Strigoii (Petroşani). Şi nu se poate nici să nu bagi de seamă că, deşi regizorul le impune interpreţilor un joc rece, tehnic, măsurat cu rigla şi echerul, nu ştiu dacă şi brechtian cum ar zice unii, povestea totuşi emoţionează. Ceea ce este foarte bine şi cred, sunt mai mult ca sigur că a fost şi în intenţia directorului de scenă.

FOTO Luana Popa

Rolul Fernando Krapp i-a fost atribuit tânărului actor Cosmin Panaite, un fel de picaro al teatrului românesc de azi. Care a mai avut şansa de a lucra cu regizorul graţie feluritelor lui colaborări cu Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi. Cosmin Panaite joacă foarte bine, este exact ceea ce trebuie, are şi răceală, şi rigoare, şi rostire categorică, şi se mişcă cu eleganţă, are şi sensibilitate ascunsă, atent dozată. Mi-am adus aminte cu plăcere că l-am văzut în urmă cu vreo câţiva ani într-o bună condiţie artistică la Teatrul Maria Filotti din Brăila. La fel cum îl găsesc şi azi. O bună impresie lasă în rolul Iulia actriţa Delu Lucaci, la rându-i cu o evoluţie policromă, Cătălin Mândru în complexul, solicitantul rol al Contelui, Clara Papadiuc, Bogdan Cantauz şi Sergiu Moraru.

Tot atâtea indicii că vom avea şi pe viitor motive să mergem cu încredere la spectacolele celui mai tânăr Teatru din România.

Teatrul "Matei Vişniec" din Suceava- FERNANDO KRAPP MI-A SCRIS ACEASTĂ SCRISOARE de Tankred Dorst şi Ursula Ehler după o nuvelă de Miguel de Unamuno- Traducerea: Victor Scoradeţ; Regia:Alexander Hausvater; Scenografia: Maria Miu;Muzica: Mircea Kiraly;Coregrafia: Victoria Bucun; Light design: Lucian Moga;Cu: Delu Lucaci, Cătălin Mîndru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Bogdan Amurăriţei, Cosmin Panaite, Clara Popadiuc, Bogdan Cantauz, Sergiu Moraru, Alexandru Marin; Data reprezentaţiei- 1 iunie 2017