Politică și dopamină

Traducerea cărții americanilor Daniel Z. Lieberman (doctor psihiatru) și Michael E. Long (speechwriter pentru politicienii americani, scenarist) a apărut în 2019 la Editura Publica sub titlul „Dopamina. Despre cum o singură moleculă din creierul nostru controlează iubirea, sexul și creativitatea - și va hotărî soarta omeniriiʺ (titlu original „The molecule of moreʺ).

Subiectul central al cărții se concentrează pe modul în care o moleculă din creier a influențat într-un mod decisiv evoluția comportamentului uman: dopamina, asociată în trecut cu senzația de plăcere. Cartea americanilor cuprinde studii de ultimă oră, relevând sensuri mult mai profunde cu privire la aceasta, dopamina fiind de fapt cea responsabilă de „dorința de mai multʺ, una care a contribuit la evoluția speciei umane. Dopamina se află în spatele unor virtuți precum inteligența abstractă (necesară atât în știință, cât și în arte), creativitatea, spiritul vizionar.

Ceea ce face și mai captivantă lectura acestei cărți este avertismentul autorilor cu privire la partea întunecată a dopaminei, ceea ce face din aceasta o sabie cu două tăișuri. Pe lângă virtuțile enumerate mai sus, excesul de dopamină este responsabil de anumite boli psihice (cum ar fi tulburarea bipolară), adicții, comportamentul autodistructiv sau lipsa de empatie față de semeni. Este cinică și duală, influențând atât geniul, cât și nebunia.

Edificatoare pentru rândurile ce vor urma este o afirmație a lui Albert Einstein, caracterizat printr-o personalitate dopaminergică, fiind de notorietate că marele geniu în fizică era cam sociopat: „Simțul meu înflăcărat al dreptății și responsabilității sociale contrastează, în mod ciudat, cu faptul că nu simt deloc nevoia să am un contact direct cu alte ființe umane”, gânduri sintetizate mai eficient de poeta și activista pentru drepturile femeilor, Edna St. Vincent Millay: „Iubesc omenirea, dar urăsc oamenii”. Autorii se întreabă retoric: De ce oamenii geniali sunt ticăloși?

Mi-am propus o mai amplă recenzie, însă mă voi concetra în articolul de față pe capitolul dedicat rolului dopaminei în politică, așa cum am promis în titlu.

O primă constatare a studiului celor doi este aceea că, indiferent de ideologie sau orientare politică, cei implicați în conducerea cetății au o personalitate dopaminergică. „Altfel, nu ar putea fi aleșiʺ. După cum spuneam la început, dopamina este responsabilă de „dorința de mai multʺ, omul fiind dispus să sacrifice chiar și principii pentru a obține mai mult. „Campaniile politice necesită o motivare puternică. Politicienii trebuie să fie gata să sacrifice totul pentru a avea succes”, chiar și viața de familie, autorii dând exemplul ratei divorțurilor în rândul membrilor Parlamentului britanic, de două ori mai mare decât media națională. „În S.U.A., este un lucru obișnuit ca membrii Congresului să trăiască în Washington, în timp ce familiile lor rămân în statele lor de origine. Ei se văd rareori cu soțiile și birourile lor sunt pline de tinere funcționare înamorate de politică și gata să le satisfacă dorințele dopaminergice”.

Dopamina este molecula care i-a ajutat pe oameni să domine mediul. E nevoie de multă dopamină în politică, aceasta fiind o activitate exercitată la distanță. Guvernarea este control și dominație. Desprindem din carte una dintre cauzele fundamentale ale decalajului dintre putere și populație, numit ˶deficit democraticʺ, fiind de vină tot dopamina pentru atitudinea liderilor care s-au îndepărtat tot mai mult de nevoile reale ale celor guvernați: „Distanța îi separă pe politicieni de consecințele imediate ale deciziilor lor”. Deciziile nepopulare care afectează traiul oamenilor de rând (majorări de taxe, reducerea veniturilor) sunt explicate de cinismul și lipsa de empatie date de excesul de dopamină: „Cu cât ne îndepărtăm mai mult, cu atât ne este mai ușor să tolerăm o anumită măsură a răului (scăderea nivelului de trai) în vederea unui bine mai mare (echilibrarea bugetului național).” Responsabile de contracararea excesului de dopamină sunt circuitele din creier de tip A&A („aici și acumʺ), cele care provoacă emoții, experiențe senzoriale și ancorarea în prezent. În cazul liderilor politici ˶circuitele A&A nu au ocazia să declanșeze emoțiile nefericite care ar face ca aceste decizii să fie dificileʺ, din simplul motiv că politicianul nu mai trăiește lângă cel care l-a ales.

Următorul articol pe blog: Liberali (progresiști) versus conservatori. Cine are mai multă dopamină?