Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Dumitru Borțun (sezonul 5, episodul 15)

Un podcast despre România ca proiect. Studii despre o țară care a fost, care este și care ar putea fi

Despre România care a fost s-a vorbit și s-a scris mult, dar s-a înțeles puțin; altfel, am fi avut o Românie viitoare mai bună, mai limpede, mai critică și puternică. Între nostalgie și utopie, între România care am fost și cea care am putea fi, se nasc proiectele de țară, despre care Dumitru Borțun a vorbit la microfonul Avangardei. Dialogul, inspirat de ultima carte publicată a profesorului Borțun, la editura Spandugino, critică lipsa unei direcții colective a societății românești pentru care modernizarea înseamnă reeducare. În acest dialog, Dumitru Borțun explică originea haosului mental în care ne zbatem și care alimentează criza sferei publice, la care se adaugă declinul partidelor căpușate de interese locale și aflate în criză de personal competent. Ce înseamnă să modernizăm România profundă? De ce fără proiect riscăm să devenim o societate inertă, fără busolă? Cum recâștigăm sensul unei societăți deschise, ca oameni și ca națiune? Ce înseamnă să fii fericit și, cel mai important, de ce nu poți fi altcumva decât de stânga după decenii de suferință, aflăm direct de la Dumitru Borțun.

Interviul integral poate fi urmărit accesând link-ul: 

De ce cu cât cunoști România mai mult, o știi tot mai puțin? Dumitru Borțun: „cea mai bună metodă de a prevedea viitorul este să îl construiești.”

I.V.: Bună ziua, bun venit la un nou episod al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să discutăm despre o carte excepțională pe care am citit-o zilele trecute, România ca proiect. Studii despre o țară care a fost, care este și care ar putea fi, apărută la editura Spandugino, și am bucuria să discutăm cu autorul ei, domnul profesor Dumitru Borțun. Domnule profesor, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

D.B.: Cu multă plăcere.

I.V.: Mai poate fi și care ar putea fi? Ca să cităm titlul.

D.B.: Sunt două variante, să ne lăsăm pe seama determinismului istoric, a legităților leneșe ale istoriei, și să vedem încotro ne duce curentul, ca un pai care plutește pe apă. Sau să construim viitorul nostru, căci așa cum s-a mai spus, cea mai bună metodă de a prevedea viitorul este să îl construiești.

Marele proiect de țară nu înseamnă kilometri de autostradă. Dumitru Borțun condamnă clasa politică pentru că nu face diferența între obiective și proiecte

I.V.: Dvs. spuneți în începutul volumului că textele incluse în această carte nu au fost scrise pentru cei care s-au resemnat, care cred că este normal să fim conduși de oameni imorali, că a trăi în România e un fel de blestem, că e normal să trăim în sărăcie și ipocrizie. Sunt mulți cei care cred lucrul acesta. Discuția noastră are loc la puțină vreme după alegerile prezidențiale prelungite, România ca proiect e mai actuală ca niciodată. Dvs. spuneți în unul din textele din volum că România nu are un proiect. Care e marele proiect pe care ar trebui să îl avem în 2025?

D.B.: Marele proiect înseamnă un proiect de societate în toate articulațiile ei. Nu cum credea dl. Tăriceanu că un proiect de țară înseamnă locul 6 în economia europeană, sau cum spunea altul că autostrada de nu știu unde până nu știu unde e un proiect. Astea nu sunt proiecte, sunt obiective. Un proiect de țară e un proiect de societate care ne spune ce facem cu educația, ce fel de societate vrem să avem peste 20 de ani sau 30 de ani, ce facem cu infrastructura feroviară, portuară, ce facem cu sănătatea? Toate proiectele astea puse la un loc, negociate, votate și bătute în cuie. Pentru că toate guvernele care urmează trebuie să urmeze câteva obiective fundamentale să fim cognoscibili și predictibili, să spună toate cancelariile lumii: România știm ce este, știm unde vrea să ajungă, o știm, o cunoaștem. Dacă nu, vom rămâne tot așa, și oricând ni se va spune nu v-am cunoscut, pentru că nici noi nu știm cine suntem, pentru că nu avem un proiect de țară.

România, îmbolnăvită de o „retardare istorică”

I.V.: Citați undeva o frază care mi-a plăcut mult, a lui Jonathan Scheele, România e o țară pe care cu cât o cunoști mai mult, cu atât o cunoști mai puțin.

D.B.: Știți de unde vine asta? Părerea mea e că e o realitate. Și realitatea e că în România sunt mai multe epoci suprapuse, ele se contrează una pe alta, obiectivele unei epoci intră în contradicție cu obiectivele alteia, și de aici vine un fel de dezvoltare paradoxală. Este foarte greu de înțeles cum se poate să ai niște lucruri, dar să nu le ai. Să existe bogății, dar să nu profiți de ele. Să existe resursa umană, dar să nu ajungă unde trebuie. Deci toate lucrurile astea țin de o anumită retardare istorică. În ce sens? Nu că noi am rămas în Evul Mediu sau în comuna primitivă. Nu. Este vorba că sunt lucruri din Evul Mediu nerezolvate, nici astăzi, că există o formă de neoiobăgie în multe sectoare ale vieții și unde nu te aștepți în sectorul medical. Există niște relații feudale și în spitale, și în universitățile de medicină și de farmacie, cu excepția celei de la Târgu Mureș, unde există o revigorare extraordinară pe principii de meritism, de concurs pe post.

I.V.: Când ziceți feudal, la ce vă gândiți? De ce spuneți sistem feudal?

D.B.: Adică relații de dominație și de aservire. Ai câte un mare senior care este mare profesor, doctor, nu știu ce, și care domină și care spune cine promovează, cine nu, cine operează, cine nu operează, unde să se ducă pacienții. Este incredibil. Iar în UMF-uri la fel.

Criza instituțiilor publice în România, explicată de Dumitru Borțun: „mentalul colectiv nu e pregătit pentru a vedea cine merită”

I.V.: Cred că putem extinde categoria asta, nu cred că e numai în medicină. De ce la noi instituțiile devin de multe ori feudele celor care le conduc?

D.B.: Pentru că mentalul colectiv nu e pregătit pentru a vedea cine merită. Nu e pregătit pentru slujirea interesului public, adică a binelui comun. Și atunci, cel care e pus într-o situație avantajoasă, va prefera să servească interesul lui și al familiei sale. Iată de ce avem astfel de fenomene. De ce? Pentru că noi n-am epuizat Evul mediu. A venit peste noi o modernizare, 1848-1859 până 1866.

I.V.: Au fost perioade scurte din păcate.

D.B.: Scurte și neîmplinite. Guvernul revoluționar de la 1848 a fost pus pe vapor și trimis în Occident. Alexandru Ioan Cuza a fost trimis în Occident și el. După șapte ani. Nu au avut timp să-și termine ceea ce a început. Și atunci a venit, așa zis, o modernizare, care nu s-a terminat nici astăzi. Suntem în curs de a ne moderniza. Șansa noastră este integrarea europeană, pentru că prin integrarea în Uniunea Europeană noi am finalizat, de fapt, obiectivele modernizării, adică ale trecerilor de la epoca premodernă feudal la epoca modernă. Industria, industrializare, urbanizare, știință, tehnologie, gândire științifică, minte deschisă, gândire critică, relații internaționale fără complexe și fără teama că ne pierdem identitatea.

Țara sorosistilor? Borțun: „Deci, știm că e rău, dar nu știm de ce.”

I.V.: Faceți această antinomie a societăților închise și deschise.

D.B.: Care trebuie neapărat pusă în pagină, pentru că la noi s-a diabolizat atât de mult Soros. Este o etichetă. E plătit de Soros. E sorosist.

I.V.: E o etichetă.

D.B.: E o etichetă. Singurul care a încercat să dezvolte puțin ideea a fost domnul Dragnea, care a spus acest domn a făcut foarte rău societății românești. Punct. Mai mult n-a spus. Deci, știm că e rău, dar nu știm de ce.

Ce este o societate deschisă? Dumitru Borțun: „Un fel de turmă în care oamenii se simt în siguranță, simt căldura sufletească a celui de lângă el, se pipăie, se amușinează, se simt bine împreună, pentru că îi leagă o serie de suferințe și de bucurii împreună”

I.V.: Când a murit Mario Vargas Llosa am recitit Peștele în apă. Amintirile din campania lui electorală din 1990 când pierde în fața lui Fujimori. Deci, n-a fost ales Llosa. A fost ales dictatorul, nu scriitorul. Știți ce citea Mario Vargas Llosa în campania electorală? Zice, nu mai am timp să citesc. Trebuie să-mi fixez foarte bine lecturile. O listă foarte scurtă. Citea Karl Popper. Societatea deschisă și dușmanii ei. Deci Llosa era sorosist...

D.B.: Deci, Karl Popper, de origine austriacă, a ajuns profesor eminent la London School of Economics. După un turneu american, prin universitățile americane, devine vedetă mondială în ceea ce privește filozofia științei. Este cel care a schimbat viziunea despre teoria științifică, dar care scrie Societatea deschisă și inimicii ei, arătând care-i diferența între societatea închisă și societatea deschisă. Societatea închisă este aceea naturală, bazată pe relații naturale, adică pe relații de sânge, de rudenie și de vecinătate. Seamănă mai mult cu o turmă, spune el. Termenul e al lui, nu al meu. Un fel de turmă în care oamenii se simt în siguranță, simt căldura sufletească a celui de lângă el, se pipăie, se amușinează, se simt bine împreună, pentru că îi leagă o serie de suferințe și de bucurii împreună. Trăite împreună. Societatea deschisă e o societate în care toate aceste legături naturale se destramă, sunt înlocuite cu legături mai abstracte. Cerere-ofertă, guvernant-guvernat, cetățean care are drepturi, dar și obligații, lucruri care nu se mai pot pipăi și mirosi. Sunt lucruri care trebuie gândite. Sunt oameni pe care îi depășește treaba asta. Pentru că ori nu pot gândi abstract ori pentru că le e lene să gândească. Și atunci se întorc la societatea închisă pe care au cunoscut-o în copilărie, de pildă, în satul românesc, sau pe care au experimentat-o cultural și zic mă, era mai bine înainte.

I.V.: De unde vine nostalgia asta?

D.B.: E foarte interesant.

Valori și emoții în politică. Dumitru Borțun: „Conștiința politică are un strat care se numește psihologie politică. Ură, dragoste, atașamente, idolatrie, astea sunt sentimente.”

I.V.: A lui era mai bine înainte? Vedeți că se vorbește inclusiv în discursul public, în campanii electorale: în ultimii 35 de ani nu s-a făcut nimic. Ca și cum înainte de 1989 era mai bine. Ca și cum în comunism era mai bine. Adică nu s-a făcut bine în ultimii 35 de ani, în libertate, deși noi suntem în NATO și UE, dar s-a făcut bine în dictatură.

D.B.: Păi aici, vedeți, apare răsunarea vectorului. Din non-valoare devine valoare și invers. Acum ce se întâmplă? Fiindcă l-ați pomenit pe Karl Popper. O să fac o clasificare aici, care nu se face, din păcate, nici în școală, nici în facultăți. Karl Popper spune în Problemele cercetării științifice că lumea este împărțită în trei lumi mari. Lumea întâi, lumea obiectelor impenetrabile, ocupă loc în spațiu, lucruri. Lumea a doua, lumea trăirilor subiective, sentimente și emoții și așa mai departe. Și lumea a treia, lumea obiectelor teoretice, în care intră idei, concepte și valori. Deci, domnul Vulpescu, atențiune! Valorile sunt obiective, nu sunt subiective. Valorile nu sunt simple trăiri, sentimente. Valorile aparțin culturii din care facem parte. Noi le găsim instalate când ne naștem și dacă plecăm din cultura asta în altă cultură, le lăsăm acolo, nu le luăm după noi. Valorile sunt obiecte teoretice. Or, multă lume nu se ridică la nivelul valorilor, fiindcă sunt obiecte teoretice. De pildă, în conștiința politică. Conștiința politică are un strat care se numește psihologie politică. Ură, dragoste, atașamente, idolatrie, astea sunt sentimente.

I.V.: Emoții.

D.B.: Emoții și valori politice, care pot să însemne deliberare, democrație și drepturile omului și egalitatea șanselor, poate să însemne împilare, inegalitate, misoginism, exploatarea copiilor...

Cine mai vorbește despre democrație? Borțun: „O nostalgie pe lumea a doua, adică pe sentimente și valori, este absolut firească.”

I.V.: Mi se pare mie sau discursul despre democrație e tot mai rar? Despre democrație pare că nu se mai vorbește.

D.B.: Nu se mai vorbește. Tot mai rar. Așa este. Deci, aici vorbim de valori. Acum mă întorc la întrebarea dumneavoastră cu nostalgia. O nostalgie pe lumea a doua, adică pe sentimente și valori, este absolut firească. De ce e absolut firească? Fiindcă toți avem nostalgia copilăriei noastre. De ce? E singura vârstă paradisiacă. E le paradis perdu.

I.V.: Nostalgia paradisului.

D.B.: Nostalgia paradisului. De ce suntem paradisiaci? Suntem ființe asociale. Încă n-am devenit membri ai cetății cu drepturi și obligații. Suntem apolitici. Doi, suntem anistorici. Nu știm că suntem muritori. Și nu ne uităm tot timpul la ceas, că întârziem, că nu ne ajunge timpul. Și trei, suntem asexuați. Până nu se dezvoltă conștiința sexuală, copiii nu știu că vor deveni vânători, sau vânați, de către celălalt sex, da? Cum spune Simone de Beauvoir în Al doilea sex. Deci, este vorba de o stare paradisiacă. Cum să nu fi fericit copil fiind? Și mulții copii care au avut copilărie așa zis nefericite, după anumite criterii, tot fericiți au fost, fiindcă erau copii.

I.V.: Are Freud o vorbă, că noi înțelegem moartea celorlalți, dar nu suntem în stare să ne înțelegem propria noastră moarte.

D.B.:  Corect. Așa e și copilăria. Analizăm copilăria altora, dar copilăria noastră e întotdeauna fericită. Marguerite Yourcenar are, în Arhivele Nordului, o descriere foarte bună. Am avut marea șansă să am o copilărie fericită. Te miri că o femeie atât de înțeleaptă ca ea poate să spună așa ceva. Fiindcă, în realitate, toți copiii au copilărie fericită. Chiar și cei care au fost bătuți, ca în Oliver Twist. Da? Există așa ceva. Deci, nostalgia asta, după tinerețe, când ești tânăr, plin de energie, ai succes la fete sau la băieți, ai toate posibilitățile înainte, ai cariera profesională înainte, cum să nu-ți fie... Eh, dacă pe vremea aia era sub Ceaușescu, ești nostalgic după epoca Ceaușescu, pentru că atunci erai tânăr.

Dumitru Borțun explică de ce ceaușismul este un neostalinism. Dreapta din stânga extremă: „De fapt n-au destalinizat. Au continuat să fie staliniști, însă au trecut pe un alt proiect, proiectul naționalist.”

I.V.: De ce spuneți dvs., referindu-vă la aceasta, spuneți că ceaușismul e un neostalinism?

D.B.: Este o formă de neostalinism să vă spun de ce. Pentru că în momentul în care...

I.V.: Vedeți că am citit cartea cu notițe...

D.B.: Știți să punctați foarte bine, fiindcă astea sunt lucruri cu adevărat noi. Stalinismul a fost, la o analiză foarte serioasă, o formă de fascism. Dacă citim Umberto Eco, Fascismul etern, vom vedea că toate trăsăturile spuse de Eco se aplică stalinismului. Ce-a făcut Stalin? După ce a murit Lenin și-a dat seama că nu are cum să facă o societate superioară capitalismului cu neam de mujici, adică cu un popor în care 80% trăiau la țară. La ruși, în 1917, era exact cum era la noi în 1944. 80% din populația era țară. Asta însemnând Evul Mediu. Da? Bun. Și atunci ce face Stalin? Stalin și ai lui renunță la proiectul societal, proiect societal însemnând cea mai bună și mai dreaptă societate din istorie, comunism, și se repliază pe proiectul țarist. Proiect țarist care era la îndemână, pentru că aveau Testamentul lui Petru cel Mare. Noua Rusie Țaristă redenumește Uniunea Sovietică. Toate indicațiile lui Petru, inclusiv să păstrezi tot timpul o stare de război, în vecinătatea apropiată și cât mai departe, da. Numai că vine Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov demască și cultul personalității și crimele făcute, demască crimele făcute în Gulag. Gulagul ce era? Sistemul unional de lagăre de muncă forțată unde mureau... Cine au murit în primul rând acolo? Au fost trimiși, au fost omorâți activiștii leniniști. Adică zeci de mii de bărbați și de femei care au vrut să facă o societate mai bună și au crezut în idealul leninist. I-au omorât pentru că îl încurcau. El vrea să stăpânească, să întărească puterea și să o reproducă cu oamenii aduși de la țară și făcuții KGB-iști, militari, polițiști și funcționari de stat. Asta-i stalinismul. Comuniștii de la București, după 1953 când moare Stalin, are loc în 1956 Congresul al XX-lea, au zis băi, am încurcat-o, trebuie să destalinizăm. Păi ce facem? Erau staliniști toți. Păi cum facem? Schimbăm numele din orașul I.V. Stalin, spunem Brașov, din nou, dărâmăm statuile lui Stalin, scoatem cărțile din biblioteci, Stalin și lingvistica și toate chestiile alea și am destalinizat. Dar de fapt n-au destalinizat. Au continuat să fie staliniști, însă au trecut pe un alt proiect, proiectul naționalist. Noi n-am avut imperiu, să trecem pe proiectul țarist, am avut însă naționalismul din perioada interbelică și ne-am trezit cu un Ceaușescu care vorbea foarte asemănător cu legionari. Un Ceaușescu care îi spune lui Adrian Păunescu într-o discuție între patru ochi, zice, poet mare Gyr, zice, mare, la care Păunescu, el povestește, zice am fost reticent, că nu știam dacă mă pune la încercare și a spus, da, dar a fost legionar. Măi Păunescule, ascultă aici la mine, printre legionari au fost și mari patrioți. Ăsta era Ceaușescu.

I.V.: Deci Ceaușescu era de dreapta...

D.B.: De dreapta. Tot regimul lui a fost de dreapta, antidemocratic împotriva drepturilor omului și de dreapta, dar care s-a legitimat cu un discurs de stânga, fiindcă n-avea cum, vă dați seama. Era membru în mișcarea Partidului comunist și muncitoresc, era membru în lagăr socialist România, țară-membră, da? A așa-zisului lagăr socialist. Nu putea să spună, eu nu mai sunt de stânga. A menținut așa toată ipocrizia asta, că pe ipocrizie a stat tot regimul. I-au zis stat socialist. Păi ce stat socialist era, dacă e al unei nomenclaturi? Burghezia Roșie. Statul socialist e un stat al muncitorilor și străinilor. N-a fost. Socialismul însemna repartiția după muncă, adică împărțirea avuției naționale după criteriul muncii. Erau doi indicatori, cantitatea și calitatea muncii. Când ați văzut respectat aceste două? Cantitatea muncii s-a mai aplicat pe numărul de ore. Dar calitatea? Noi n-am avut indicatori până la Revoluție, noi n-am avut indicatorii de calitate. Singurele standarde de calitate din economia românească au fost în sistemul național energetic. Singurii care au avut criterii de calitate.

Dumitru Borțun despre pericolele extremiste: „Vă temeți de o revenire a extremei drepte? Sau a unui tip de extremism de dreapta? Tot timpul pândește”

I.V.: Dar a mai rămas ceva socialist astăzi?

D.B.: Nu, nici măcar taberele pentru elevi. Nimic. Pentru că totul a fost atât de împotriva spiritului popular. Spiritul popular era împotriva angajării într-un proiect social. Și asta o spune Daniel Barbu în Republica Absentă. El spune, n-am avut niciodată această mentalitate a binelui comun. Res publica însemna lucruri comune. Avem un ideal comun, valori comune, ne punem toți în slujba unui proiect politic. Asta e Republica. Și el spune, noi n-am avut starea asta. De-aia îi spune Republica Absentă. Cărții pe care i-a scris-o. Dar, pe bază de documente, el demonstrează că singurul regim politic din istoria României, care a încercat să creeze o sferă publică, au fost comuniștii. Numai că românii, spune el, au respins comunismul nu doar pentru că era un proiect greșit, formulat și aplicat, ci și pentru că îi punea pe români să iasă din viața privată și să contribuie la un proiect social. Au refuzat.

I.V. Vă temeți de o revenire a extremei drepte? Sau a unui tip de extremism de dreapta?

D. B. Tot timpul pândește. Și noi, dacă nu luăm măsuri pe tot frontul educațional în numărătorii patru ani, ne putem trezi cu un Parlament dominat de ei.

Extrema dreaptă nu e nouă în România. Dumitru Borțun: „Vâna asta de dreapta, cu antisemitism, cu misoginism, cu disprețul pentru altă etnie, pentru altă rasă, este veche la noi. N-a fost niciodată stârpită definitiv.”

I.V.: Am putut auzi citate din Zelea Codreanu...

D.B.: Purificarea lui Antonescu? Alt criminal? De aceea vreau să vă spun. Vâna asta de dreapta reacționară, cu antisemitism, cu misoginism, cu disprețul pentru altă etnie, pentru altă rasă, este veche la noi. N-a fost niciodată stârpită definitiv. Acum, spun și eu, când Fukuyama a scris Sfârșitul istoriei, Le Debat a făcut o dezbatere foarte interesantă imediat anul următor, în 1990, la care au apărut și toată lumea mari politologi, foarte mari. Și unul dintre ei, cred că Paul Kennedy era. Spune la un moment dat așa, împotriva iluziei lui Fukuyama, că acum s-a generalizat democrația liberală, care va fi singurul sistem politic. De aceea îi spune Sfârșitul istoriei. El are o notă de subsol, dar la subsol, ar mai fi Islamul care propune altă viziune despre lume, zice, dar nu dă semne că ar putea intra... Uite că dă! Și că intră în concurență. Dar ce spune Paul Kennedy? Zice, să nu uităm că fascismul a fost învins doar pe câmpul de luptă, nu și în mințile oamenilor.

I.V.: Și doar stânga e cea care s-a luptat în istorie cu fascismul și a și învins.

D.B.: Așa este!

Noi generații politice din societatea civilă: utopie sau pariu democratic? Dumitru Borțun: „M-a surprins ponderea, credeam că e mai mică, ponderea celor care sunt în stare să arunce peste bord democrația, numai ca să se răzbune pe un sistem care se pretinde democratic și nu este.”

I.V.: V-a surprins ceva din ultimele săptămâni și luni? Din dezbaterea publică, din alegerile oamenilor, din opțiunile, din discuții, din polemici?

D.B.: M-a surprins ponderea, credeam că e mai mică, ponderea celor care sunt în stare să arunce peste bord democrația, numai ca să se răzbune pe un sistem care se pretinde democratic și nu este. Au dreptate. Avem o democrație mimată. Științific se numește demagogie. Dar în loc să-i forțezi pe ăștia să devină democrație, să-i schimbi cu alții care gândesc democratic... Uite, au apărut noi generații de oameni politici. Nicușor Dan este unul dintre ei. Este un om politic de factură nouă, care vine și spune în fața poporului încântat că a câștigat, zice, de acum aștept să vorbiți voi mai mult. Oamenii politici cât mai puțini și societatea civilă cât mai mult.

I.V.: Democrația va trebui să fie făcută din partide care trebuie să fie mai bune.

D.B.: Și-au dovedit limitele, sunt respinse de populație.

Aviz partidelor politice, Dumitru Borțun: „Le-a venit nota de plată.”

I.V.: De ce s-a ajuns aici? S-a spus că frica a învins furia. Că votul celor înfricoșați a fost mai numeros decât furioșii supărați pe clasa politică. Milioane de oameni au dat un vot de contestare a partidelor tradiționale. De ce s-a ajuns aici?

D.B.: Pe de o parte această imoralitate perpetuă, ipocrizia, pretexte false, comasăm alegerile pentru că facem cutare și dăm voturile oponentului să îl aducem în turul II, niște manevre și combinații care au discreditat total din punct de vedere moral. Or oamenii au un simț al dreptății și au ajuns la indignare, revoltă, scârbă. În momentul acesta nu îi mai convingi, trec pe partea cealaltă. S-a ajuns în stadiul acesta. Din păcate. Această criză politică a fost pregătită cu mare talent, etapă de etapă de partidele politice aflate la putere. Așa, pe etape. Fiecare etapă a pregătit etapa următoare. Nu s-au putut opri din această ieftinire și degradare a vieții politice. Le-a venit nota de plată.

Șmecheria clasei politice, în analiza lui Dumitru Borțun: „Vă spun un secret pe care dvs. îl știți, dar vreau să îl audă toți. Ei nu sunt așa  fiindcă se prefac. Ei sunt prefăcuți.”

I.V.: Credeți că își pot reveni, au resurse interne pentru asta?

D.B.: Nu, le știu, am lucrat cu toate. Au nevoie de structuri noi, domnule Vulpescu, vă spun de ce. Vă spun un secret pe care dvs. îl știți, dar vreau să îl audă toți. Ei nu sunt așa  fiindcă se prefac. Ei sunt prefăcuți. Ei nu sunt așa pentru că și-au ales să fie șmecheri. Hai să îi mințim pe ăștia ca să ne îmbogățim, ei așa sunt, asta e natura lor. Ei nu se pot vedea din afară, se cred inteligenți, fermecători, când au mai făcut un aranjament, au mai câștigat un milion, măi, ce inteligenți sunt!

Partidele intereselor locale: Borțun critică mentalitatea potrivit căreia ei securizează voturile. „Slugi ale baronilor locali le-au trimis în Parlament. Oameni complet nepregătiți. N-au nici convingeri politice. N-au valori politice. Și ăștia parazitează acolo. Ăia nu fac nimic.”

I.V.: E șmecheria.

D.B.: Haideți să vă spun un episod. Pe vremea când domnul Victor Ponta era președintele Tineretului Social-Democrat PSD. Și vine la o sesiune de la Olimpiadele Comunicării în care ține un discurs, după care urmează întrebări, răspunsuri din partea studenților și la un moment dat mă ridic și eu și îl întreb. „Nu credeți că partidul dă prea multă importanță baronilor locali și le dă prea multă importanță și prea multă atenție? De ce? Pentru că ei sunt niște oameni apolitici care vor bani și putere și care folosesc brand-ul partidului în interesul lor strict comercial. Dar prin asta îl degradează și îl decredibilizează în ochii oamenilor, și veți vedea că partidul va plăti pentru treaba asta prin discreditare cu ei.” La care Ponta zice, „domn profesor, la alegeri ei ne aduc voturi.” Mi-am dat seama, el era doar liderul tineretului, mi-am dat seama că așa se gândește la vârful partidului.

I.V.: Uite că nu au mai adus voturi. Uite că nu mai pot să aducă voturi.

D.B.: S-a terminat.

I.V.: Reducerea partidului și partidelor și politicii la dimensiunea lor administrativă. Politica e altceva. Politica trebuie să vină din idei și din ideologie și din o viziune.

D.B.: Nu are cine. Nu are cine. Ce au făcut? Pentru că au împărțit comunicarea politică în două. O comunicare electorală permanentă. Ei tot timpul fac campanie electorală. Să dea bine. Și comunicarea autentică, politică între guvernanți și guvernați, asta lipsește. De ce? Pentru că în Parlament au trimis tot felul de... Ori direct baroni locali, ori ulterior au zis, „bă, nu mai venim. Noi trimitem băieții noștri.” Slugi ale baronilor locali le-au trimis în Parlament. Oameni complet nepregătiți. N-au nici idei, de unde ideologie. N-au nici convingeri politice. N-au valori politice. Și ăștia parazitează acolo. Ăia nu fac nimic. Iată de ce este greu de crezut că se poate regenera un partid ca PSD când la ultimul vot important, vom merge cu dreapta, vom merge cu stânga sau stăm ca broasca sub pietroi, s-a votat stăm ca broască sub pietroi. Au fost doar două voturi împotriva. Victoria Stoiciu și Victor Negrescu. Restul au votat neutralitate. Ăsta-i partid de stânga?

I.V.: Ca să fim clari, în Biroul Permanent al partidului. Nu e vorba despre toți membrii partidului. Cei care erau și au discutat în momentul respectiv.

D.B.: Conducerea partidului? Și dvs. sperați că în afara Biroului politic există resurse, pentru schimbare? Au mai fost voci care s-au exprimat. În afară de dumneavoastră câte? Alții?

I.V.: Nu foarte mulți înaintea turului 2, adevărat. Eu cred că a fost o ambiguitate. Uneori nu e loc de ambiguități. Ambiguitatea văzută drept mare strategie care să-ți dea mereu capacitatea de a negocia. Uneori n-ai ce să negociezi. Sunt situații în viață, chiar și în viața politică, în care nu e bine să negociezi. Și trebuie să îți exprimi convingerea, dacă o ai.

D.B.: Să fii asertiv. Să îți afirmi convingerea și valorile.

Dumitru Borțun către generația Tik-Tok: „Ideal moral, ideal politic, ideal erotic, orice, dar idealurile tale se formează la adolescență. Și tu trăiești adolescența stând cu nasul în telefon, scuzați-mă.”

I.V.: Spuneți undeva în carte, că vorbim de tineri și de tânăra generație. Tânăra generație are de ales între a fetișiza tradiția sau a schimba România. Unde credeți că sunt plasați tinerii? Mai degrabă fetișizează tradiția sau au capacitate și dorință și solidaritate de a schimba România?

D.B.: Tinerii nu sunt cu fetișizarea tradiției. Dar mă tem că nici schimbarea nu este o cauză pentru ei. Am vorbit de curând cu sociologul Marius Luican, care face cercetări permanente. Are o firmă de cercetare de piață, de opinie publică. Și îmi spune așa, că actuala generație Alfa, știți că au luat-o de la început, s-a terminat cu Z, nu mai au litere în alfabet, și au început generația Alfa, sunt actualii liceeni și studenți în anul 1-2. Și a făcut cercetarea pe ei. Și mi-a spus domnul profesor, nu vor nimic. Și eu nu pot să cred. Nici să fie șefi? Nu. Nu vor nimic de la viață. Și, până după câteva minute, zice, stați puțin și mă scuzați. De fapt, vor un singur lucru, să fie lăsați în pace. Deci, astfel de oameni, care și-au format, și-au trăit adolescența, este vârsta la care se formează idealul de viață. Ideal moral, ideal politic, ideal erotic, orice, dar idealurile tale se formează la adolescență. Și tu trăiești adolescența stând cu nasul în telefon, scuzați-mă. Ăștia vor să fie lăsați în pace ca să termine mesajul. Sau ca să mai scrolleze pe TikTok. Genul ăsta de generație pe care am reușit să o formăm în România, cu ghilimele de rigoare, va trebui să ne ia locul. De unde apetit pentru schimbare? Iar cei mai valoroși, și moral, și intelectual, au plecat. N-au rămas să schimbe.

I.V.: Aveți în carte un text, „Cine suntem?”. Am avut testul centenarului, pe care l-am picat. Catedrala Mântuirii Neamului e singura construcție care va rămâne după centenar. Nici infrastructură, nici ceva despre noi. Mi se pare testul cel mai concludent.

D.B.: Un Tour Eiffel, ceva, un monument undeva, ca să zici, o sută de ani de la Statul Național Independent și Suveran.

I.V.: Și am dat în responsabilitatea unui singur minister, care era ministerul culturii și care oricum nu are resurse. Era ca un cartof fierbinte și voiam să-l aruncăm din brațe, să nu ne pârlim. Știau că e nevoie de bani și nu aveau fonduri. Dacă nu ai bani să celebrezi centenarul, pentru ce mai ai?

D.B.: Știți replica lui Churchill, da? În timpul războiului, pentru cei care ne urmăresc. I se prezintă bugetul și la cultură, zero. Și au zis, vă rog frumos, dați înapoi, nu se poate fără cultură. Păi da, suntem în război și e buget de război. O fi buget de război, dar dacă la cultură dăm zero pentru ce ne luptăm?

Avem nevoie de patriotism în politica de secol XXI? Dumitru Borțun: „Un patriotism civic. Nu etnic, nu religios”

I.V.: Păi și noi avem 0,07. Asta este bugetul. Cum ar trei să arate patriotismul în 2025? Dincolo de retorica asta de campanie, care mai mult rău face decât bine.

D.B.: Un patriotism civic. Nu etnic, nu religios. Pentru că, în primul rând, patriotismul religios este un păcat. Eu îl numesc filetism. Creștinismul este universal, nu e național și noi nu vom intra în cer ca națiuni, cum spun unii. Vom intra ca indivizi. Fiecare va da socoteală pentru ce a făcut și cum a trăit, ca individ. Deci a lega națiunea, neamul, de credința în Dumnezeu și de Dumnezeu și, de multe ori, ridicând-o la rang de Dumnezeu, un Dumnezeu fals, pentru că singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul viu. Este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Deci, despre Dumnezeul ăsta vorbim. Nu vorbim nici despre națiune, nici despre inteligență artificială. Nu există alt Dumnezeu. Oamenii își fac tot felul de idoli. E problema lor. Nici tradiția nu e sfântă. Tradiția e doar tradiție, cu părți bune și părți rele, cu părți utilizabile în prezent și cu părți neutilizabile, la care trebuie renunțat urgent. Deci avem foarte multe lucruri de curățat aici. Patriotismul. Patriotism civic. Nu etnic, nu religios. Patriotismul civic înseamnă dedicare pentru binele comun, dedicare pentru valorile fundamentale ale unei societăți deschise, cum spune Karl Popper, care înseamnă relații corecte, relații cinstite.

Radiografia României, de Dumitru Borțun: „Unii vor înapoi la Ceaușescu, alții vor înapoi la perioada interbelică, alții vor înapoi la dacii liberi. Fiecare cu bâzdâcul lui. Dar puțini sunt cei care vor să meargă înainte”

I.V.: Care e lucrul cel mai rău pe care l-a scos la lumină, l-a scos la suprafață România ultimelor șase, șapte luni?

D.B.: Cel mai rău e această înverșunare irațională, până la ură. Invectivele și amenințările care s-au proferat. Surpriza a fost ponderea mai mare decât s-ar fi crezut a celor care vor înapoi. Unii vor înapoi la Ceaușescu, alții vor înapoi la perioada interbelică, alții vor înapoi la dacii liberi. Fiecare cu bâzdâcul lui. Dar puțini sunt cei care vor să meargă înainte. Adică, formularea lui Nicușor Dan „este victoria voastră”, în seara alegerilor. A ieșit în balcon și a spus este victoria voastră și spune așa: „Românii au ales schimbarea în direcția corectă”. Deci e clar că era vorba de o schimbare, numai că unii propuneau în direcție incorectă, spre trecut, iar unii propun o direcție corectă, spre viitor.

I.V.: Dvs. personal aveți vreo dezamăgire legată de România electorală în ultimele șase luni?

D.B.: Am o dezamăgire în ceea ce privește scorul pe care l-a obținut Mircea Geoană. Presupun că n-a fost ciupit de nimeni, că nu-i s-au furat voturi și s-au dat altuia. Cum ați văzut că se practică. Presupun că a avut chiar 6%.

Drama românului competent: „Muncește pentru încă 10 care nu fac nimic.”

I.V.: Nu avem niciun indiciu.

D.B.: Nu avem niciun indiciu, nici așa, nici așa. Deci, ne abținem. Pe de o parte, le-a propus un plan de viitor spunându-le expressis verbis că e vorba de destinul României pe următorii 10 ani, poate chiar mai mult. Pe următorii 30 de ani. 10 ani erau, minimum, două mandate de președinte și restul mai mult. Păi românul stă să aștepte 30 de ani ca să-și vadă... L-ai speriat. Poporul român e un popor istoric. E un popor care își găsește legitimitatea și surse de mândrie în trecutul istoric, nu în viitor. Dacă îl întreb ce face la anul, habar nu are. Dar știe toate bătăliile cu turcii. Ce înseamnă asta? Că suntem un popor care stăm cu fața spre trecut și ne ducem spre viitor cu spatele. Deci, un om care vine și le propune în cartea aia, Bătălie pentru viitorul României, un viitor pe 10-30 de ani, nu are șanse. Îi dai 6%. Un om care vorbește despre depolitizarea structurilor administrative unui popor în care toată clasa administrativă e o clasă de profitori, de șmecheri care s-au aranjat cu nași, cu fini, cu cuscrii și foarte rar se întâmplă să nimerească unul pe valoare și pe merit personal într-o instituție publică și ăla știți ce pățește? Muncește pentru încă 10 care nu fac nimic.

Borțun avertizează că modernizarea României înseamnă reeducare

I.V.: Radu Popescu, plugarul oltean, cum îi plăcea să se prezinte, are un citat: spune asta la începutul secolului XX: „asemenea oameni, neocupându-se cu nimic alt în afara de speranță de foncțiuni, petrec cea mai mare parte a vieții prin praful și fumul cafenelelor.” Au trecut 120-130 de ani de la această frază.

D.B.: Dar așteptând ce? Să câștige alegerile ai lor și să îi pună iar în funcție. Asta spune. Ține de o tradiție, apropo de cât de bună e tradiția.

I.V.: Vorbiți de imperativul modernizării. Cum facem trecerea de la modernism la modernizare?

D.B.: Prin reeducare. Reeducare care ar însemna nu doar Ministerul Educației, cum cred mulți. E vorba de o reeducare pe tot frontul educațional, știți ce înseamnă asta? De la clipuri publicitare cu mesaje secundare de natură valori, de la filme artistice și filme documentare, până la materiile predate la clasă, în școala primară și generală. Deci dacă nu luăm sarcina asta de pe umerii Ministerului Educației și o punem pe umerii întregului guvern, noi nu reușim să...

I.V.: Deci educația este pe primul loc.

D.B.: E primul front pe care trebuie mers, dar toată lumea.

I.V.: Aveți un citat mare dintr-un text absolut superb, la moartea lui Caragiale, în 23 iunie 1912 zice Gala Galaction, „Moartea lui Caragiale ne străbate inima ca un fier de foc, dar nu fiindcă el a murit. Caragiale azi e fericit, ci pentru că noi am rămas și rămânem tot așa, tocmai așa cum el ne-a zugrăvit.”

D.B.: Da!

I.V.: Avea Dumitru Radu Popescu o vorbă excepțională. „Spiritul românesc stă sub semnul lui Caragiale, nu al lui Eminescu.”

D.B.: Din păcate, Eminescu e latura sublimă a spiritului românesc, Caragiale e latura critică. Ori, prin latura critică, el ne-a văzut așa cum suntem, cum spune, monstruos, da?

Visătorii care trebuie să facă politică vor veni din societatea civilă. Cum se comportă grupurile de interese din sfera politică față de noii veniți din societatea civilă? Dumitru Borțun: „Dacă dumneavoastră intrați pe ușă într-un cabinet, imediat, zic că ăsta nu e de-a nostru. Vă simt după privire. Cum călcați. Că nu e de-a nostru.”

I.V.: Simț enorm  și văz monstruos...

D.B.: Într-o scrisoare trimisă de la Berlin lui Negruzzi îi spune așa, suntem cum am fost și tare mă tem că vom rămâne așa cum suntem. Și voilà!

I.V.: Și ca să punem întrebarea lui Vlahuță, că și ea este aici în România ca proiect, unde ne sunt visătorii în tot spectrul ăsta cinic, trist?

D.B.: Nu în clasa politică. Sunt visători în societatea civilă. Știți cu câți oameni de ispravă mă întâlnesc de-a lungul periplului în țară? Sunt extraordinar de mulți oameni care fac ONG-uri. Activități, cluburi, hub-uri, care vor să ridice un domeniu pentru care cei mai mulți sunt cei care își dedică energie și timp din viața lor.

I.V.:  De ce nu sunt în politică? Pentru că politica îi respinge? Ei n-au loc?

D.B.: Pentru că ei s-aleg după chipul și asemănarea lor. Aleg oameni la fel ca ei. Dacă dumneavoastră intrați pe ușă într-un cabinet, imediat, zic că ăsta nu e de-a nostru. Vă simt după privire. Cum călcați. Că nu e de-al nostru. Ce facem? Scăpăm de el repede. Deci este o selecție de-asta aproape spontană, se înțeleg din privire. Miros. Un fler extraordinar. Că ești sau nu ești de-al lor. Este îngrozitor. Însă...

Boala politică grea: marketing făcut de amatori. Borțun: „Spuneau niște banalități”. Dezvăluiri despre campania lui Mircea Geoană: „Și atunci mi-am dat seama că n-are bani. Un om cu bani ar fi avut un staff electoral reformat.”

I.V.: Da, și am mers pe alte chestiuni interesante din carte.

D.B.: Am intrat la un moment dat în... Deși nu eram membru al staffului electoral, am intrat în sediul staff-ului electoral, rugat de Mircea Geoană să mă duc la o întâlnire, că urma o rundă de dezbateri la Antena 3, organizată la Parlamentul Parlamentului, și m-a rugat să mă duc eu împreună cu o ziaristă...

I.V.: Ca susținător.

D.B.: Ca susținător. Dânsul nu era de față. Și pe margine, la masă, stăteam noi doi și ziarista, iar pe margine, pe niște scaune, băieții din staff-ul electoral. Niște oameni pe care nu îi mai văzusem niciodată, și au început să vorbească. Spuneau niște enormități sau banalități strigătoare la cer. Până la urmă, Sanda Nicola s-a enervat și a zis, „măi, lăsați-mă în pace, terminați cu prostii din astea. Nu îmi spuneți mie ce să fac.” Fiindcă spuneau niște naivități, niște lucruri banale.

I.V.: Din staff?

D.B.: Din staff. Și atunci mi-am dat seama că n-are bani. Un om cu bani ar fi avut un staff electoral reformat.

I.V.: Adică a avut un staff improvizat?

D.B.: Da, niște oameni veniți din firme de publicitate. Mi-a și spus, măi, vin din publicitate... Ce vorbești?

I.V.: Ideea asta în care omul politic e așa ca un produs?

D.B.: Da, da, da. Adică aplică tehnici de comunicare din publicitatea comercială. Vinzi detergent sau alte lucruri, vinzi și un mesaj sau un om politic.

I.V.: Cât e autenticitate și cât e comercial în dimensiunea asta? Cât e fard, în ecuația unui om politic?

D.B.: Trebuie să fie și o doză de marketing. Și știți de ce? Dacă tu nu faci marketing, fac ceilalți. Și pierzi. Pierzi cu dreptatea în brațe. Și zic, am fost corect. Și? Deci tu trebuie să știi să îți vinzi marfa. Ai marfă bună? Marfă de calitate? Trebuie să știi. Tu ai, de pildă, un cal de curse foarte bun, foarte performant, superb, rasă veche. Da-i undeva, într-un grajd, într-o fermă, unde se ajunge de pe autostradă pe șosea, un drum lateral, după care ajunge acolo și trebuie să vină cineva să-ți recunoască valoarea pe care o ai în grajd. Și între timp, până ajung ăia și se lămuresc, iese unul cu o mârțoagă la drumul mare și începe să o laude. Adică face promo. Se numește promotion, da? Face promovare. O vinde. Tu nu apuci să vinzi calul ăla valoros, vinde ăla mârțoaga. De ce? A făcut marketing. Iată de ce e important marketingul. Nu trebuie să-l diabolizăm. Numai că marketingul ăsta nu trebuie să mintă, pentru că îl degradează subiectul care e în discuție și plus că îi creează niște obligații la care nu poate răspunde ulterior.

Politica mutată în cloud. Social-media, noua sferă publică în care se joacă democrația

I.V.: Viitorul campaniilor electorale, al deciziilor, al strategilor politice, va fi al rețelelor sociale? Ori al campaniilor de tip clasic, door-to-door, strânsul mâinii în piețe?

D.B.: Nu, rețele. Ăsta e viitorul pentru că spre asta să îndreaptă. Deci când zic ăsta e viitorul, nu înseamnă că e mai bun.

I.V.: Nu v-am întrebat asta.

D.B.: Știu că nu m-ați întrebat. Vă spun pentru cei care ne urmăresc, nu pentru dumneavoastră, pentru că foarte mulți dintre noi am fost învățați în școală că ce e nou e superior vechiului. E doctrina progresului. Și dacă ăsta e viitorul, wow, deci ăsta e ceva superior. Nu. E vai de capul nostru, dar ăsta e viitorul.  Ați văzut filmul ăla, Don`t Look Up?

I.V.: Sigur că da.

D.B.: Nu privi în sus.

I.V.: Da. Acum vreo 2-3 ani.

D.B.: E o prelungire a tendințelor actuale. Dacă nu intervine nimic să se schimbe, vom ajunge în situația acelei societăți utopice, deși se pare că e în Statele Unite, în care președinta Statele Unite e o femeie, un fost model, șeful consilierului e fiul acesteia care stă toată ziua pe telefon, iar adevăratul decident este omul cel mai cu bani, un fel de Elon Musk, care conduce, de fapt, prin intermediul acestei femei, și toată lumea este mințită, că totul e în regulă, deși spre pământ venea un asteroid care putea să-l facă praf. Și fiindcă venea, era tot mai aproape, tot mai aproape, ordinul a fost nu priviți în sus. Pentru că dacă privai în sus, îl vedeai că vine. Trebuiau să fie mințiți și nu priviți în sus.

I.V.: Cam trăim în ficțiunea astea, nu?

D.B.: Da, trăim. Iată de ce trebuie să facem astfel de acțiuni, cum e podcastul dumneavoastră, pentru a ajuta oamenii să se trezească la realitate și să lase acel gen de minte-mă, dar minte-mă frumos, acea vrajă, ce e plăcut este să fie cum ne place. A lua dorințele drept realitate sau drept posibilitate, cu probabilitate ridicată, doar fiindcă ne dorim. Se numește gândire deziderativă sau, în termen american, wishful thinking.

De ce Dumitru Borțun nu poate fi de dreapta? „Până nu ajungi să stai la coadă, până nu ajungi să te simți umilit, până nu ajungi să vezi că alții iau prin spate și că tu stai la coadă să-ți vine rândul, nu ajungi la stânga”

I.V.: Ați îngrijit, în urmă, cu niște ani, un volum dedicat profesorului Radu Florian. Și acolo e un text celebru, De ce nu pot să fiu de dreapta? Dumneavoastră, de ce nu puteți să fiți de dreapta?

D.B.: Eu am prins, fiind mai mare ca dumneavoastră, eu am prins o perioadă pe care dumneavoastră n-am prins-o. Stăteam la coadă, la pâine, cu cartelă în mână. Se dădea pâine pe cartelă. Erau anii ’50 și ceva. Eu sunt născut în ’51. Până prin anii ’60 s-a dat pâine pe cartelă. Din când în când, tatăl meu, care venea la Ministerul Finanțelor sau Ministerul Muncii, cam odată doar pe lună, venea la București și ne aducea franzelă albă. Și era un eveniment. Noi mâncam pâine neagră, rotundă, dar care mirosea foarte frumos când te duceai să o cumperi. Dar stăteam la coadă câte o oră. Stăteai la coadă cu cartelă în mână. În momentul ăla, mi-am dorit o societate mai bună și mai dreaptă. Deci, până nu ajungi să stai la coadă, până nu ajungi să te simți umilit, până nu ajungi să vezi că alții iau prin spate și că tu stai la coadă să-ți vine rândul, nu ajungi la stânga. Nu.

Fericirea pentru Dumitru Borțun: „Trăiesc într-o lume a mea în care sunt fericit. Eu nu mă declar nefericit.”

I.V.: Trăiți în societatea pe care ați visat-o, pe care ați dorit-o?

D.B.: Nu. Nu, trăiesc într-o lume a mea în care sunt fericit. Eu nu mă declar nefericit. Eu sunt fericit și ca soț, și ca părinte, și ca profesionist și tot ce vreți dumneavoastră, eu sunt un om fericit. Singurul lucru care mă face să sufăr este binele general, ce lăsăm în urma noastră. Asta mă face să fiu preocupat și nemulțumit. Dar în ceea ce mă privește pe mine, eu în lumea mea mă simt bine. Nu e societatea pe care mi-am dorit-o. Pe urmă să știți că mi-am dat seama retrospectiv așa. Erau niște filme indiene cu Raj Kapoor, Vagabondul, care mergeau pe ideea de dreptate.  Simple, simpliste.

I.V.: Filme de stânga...

D.B.: India aproape sovietizată.

Dumitru Borțun: „N-ai cum să fii de dreapta. Iar cei de dreapta ți se par niște ființe stranii care sunt atât de egoiste, încât nu se pot gândi la altul. Nu se pot gândi la majoritate. Nu se pot gândi la viitor”

I.V.: Propagandă aproape.

D.B.: Dar cu muzică, le-am văzut. Pe urmă am citit Singur pe lume, Hector Malot și așa mai departe. Pe urmă Dickens, copii care suferă, copii exploatați. Mizerabilii. Mizerabilii al lui Victor Hugo. Toate astea construiesc în tine un profil moral de stânga. N-ai cum să fii de dreapta. Iar cei de dreapta ți se par niște ființe stranii care sunt atât de egoiste, încât nu se pot gândi la altul. Nu se pot gândi la majoritate. Nu se pot gândi la viitor. Ei sunt mulțumiți cu ce este, și așa se numesc conservatori. Or, poziția asta de a fi conservatori mi se pare o poziție de tip egoist. Puțini decodifică așa. Nu, nu, dom'le. E vorba de a conserva niște valori sau a le schimba. Noi suntem conservatori. Nu e așa. Este vorba de a-ți menaja propriul confort, propria siguranță și propria stare de bine.

I.V.: Domnule profesor, mulțumesc mult pentru acest dialog. Știu că o să aveți întâlnire și la Biblioteca Central-Universitară cu profesorul Daniel David, pe marginea acestei cărți. În final, aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcast-ul meu Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

D.B.: Încercați să gândiți cu mintea dumneavoastră. Nu mai folosiți ideile altora și nu mai jucați puzzle cu idei primite de-a gata. Încercați să treceți prin filtrul personal și prin analiză logică tot ce vă parvine și citiți cât mai mult pentru că lectura vă antrenează mintea pentru a fi capabili să înțelegeți realitatea. Lipsa lecturii este și lipsa de antrenament și este exact ca în condiția fizică. Lipsa de antrenament înseamnă scăderea masei musculare, scăderea forței și puterii personale. Citiți cât mai mult. Mulțumesc mult, la revedere!