Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Costel Constantin

Episodul XV, din sezonul II al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, îl aduce în fața publicului pe îndrăgitul actor Costel Constantin, exponent al „generației de aur”, așa cum a fost supranumită, din care au făcut parte Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ilinca Tomoroveanu și alte nume grele ale ultimei jumătăți de secol. Costel Constantin povestește la microfonul Avangardei ce a câștigat și ce a pierdut TNB de la deschidere și până în clipa prezentă, între epoca sa prerevoluționară și viața instituțională postdecembristă, evaluând retrospectiv mandatele lui Radu Beligan, Andrei Șerban, Fănuș Neagu, Dinu Săraru și Ion Caramitru.

Totodată, actorul Costel Constantin îmi mărturisește despre momentul în care, nevoită să plece într-un turneu de succes în Brazilia, trupa de teatru a TNB a primit avionul prezidențial pentru deplasare, fostul Președinte, Ion Iliescu, motivând gestul său ca fiind făcut pentru „numele și obrazul României”.

Veți afla amintiri exclusive din culisele prieteniilor profesionale și umane din spatele cortinei, legate de Costel Constantin cu Mircea Albulescu, Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Irina Petrescu și alții; detalii din timpul spectacolelor cardinale ale carierei artistice a lui Costel Constantin, dintre care Apus de soare, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Profesionistul și Crimă pentru pământ îi rămân cele mai dragi; dar și motivele pentru care Costel Constantin nu îl va interpreta pe Constantin Brâncoveanu în ultimul film al lui Dan Pița. 

Actorul Costel Constantin, despre „generația de aur”: despre excelența teatrală începută acum 50 de ani

Ionuț Vulpescu: Buna ziua, la o nouă ediție a podcastului meu! O mare bucurie astăzi, să îl am invitat pe marele actor Costel Constantin. Mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea. 

Costel Constantin: Cu drag, și eu mulțumesc. Mi-a făcut mare plăcere că sunt invitatul tău. 

I.V.: Noi ne știm de multă vreme, nu e un secret. 

C.C.: De mult!

I.V.: Și prietenia cu Victor Opaschi, și rolurile pe care le-ați jucat la Teatrul Național, și pe care le-am văzut cât puteam în ultimii mulți ani, mai cu seamă în anii 2000... Când ați venit la TNB?

C.C.: În ’69, Radu Beligan când a venit la conducerea Teatrului Național, m-a adus pe mine de la Iași. Unde eram de cinci ani. Și de la Timișoara i-a adus pe Ovidiu Iuliu Moldovan și pe Florina Cercel. 

I.V.: Sunteți unul dintre reprezentanții străluciți a ceea ce se cheamă „generația de aur”. Ați pomenit câteva nume, din păcate nu mai sunt nici Ovidiu Iuliu Moldovan, nici Florina Cercel printre noi...

C.C.: Ca și Ilinca Tomoroveanu.

I.V.: Și Ion Caramitru. 

C.C.: Singurii care mai sunt în viață: Virgil Ogășanu, a fost coleg cu noi în aceeași clasă la Beate Fredanov, și Mariana Mihuț. 

I.V.: Și Rodica Mandache!

C.C.: Și Rodica Mandache, exact! Tot de la Iași a venit. 

I.V.: De ce vi se spune generația de aur? Care e aurul pe care l-a câștigat generația dvs?

C.C.: Nu știu cine a născocit asta, cu generația de aur... Am avut o școală extraordinară, cu niște profesori nemaipomeniți, și am învățat meseria asta pas cu pas și de-adevăratelea, cinstit. Vreau să vă spun ceva: după mine, cea mai mare școală de teatru este școala rusă. Să știți că și britanicii au spus același lucru. Noi am învățat mult, mult de tot, de la școala rusă. De altfel, și americanii, la Actors Studio, care a scos actori mari, Paul Newman, Marlon Brando, a avut doi profesori: Lee Strasberg și Elia Kazan, care sunt ruși emigranți după Revoluție. 

I.V.: Kazan, marele regizor!

C.C.: Da, da, da! 

Ilinca Tomoroveanu și Ion Caramitru, singurii studenți de zece pe linie. Cine a fost „legat” pentru că avea acasă revistele Paris Match

I.V: În ce an ați terminat facultatea?

C.C.: În ’64! Deci legea așa era acolo, ți se dădea un loc de muncă, obligatoriu. Și cei care aveau zece pe linie la toate obiectele puteau rămâne în București. De la noi din generația noastră, au fost doi. Ilinca Tomoroveanu și Ion Caramitru. Au avut zece peste tot. Eu am nimerit la Iași. Am fost repartizat la Iași. Au spus: uite un băiat înalt, are o voce bună, puternică, plăcută, teatrul nostru e mare de tot la Iași, sunt 1000 de locuri, e bine, știe să vorbească...

I.V.: Teatru superb! Sala aceea e minunată!

C.C.: Minunat teatru, absolut. Și am avut noroc. În cartea pe care am scris-o, am pomenit că am avut mai multe noroace în meseria asta... Am avut noroc acolo că am întâlnit-o pe Sorana Coroamă, care a avut o problemă politică, mare. A fost scoasă din funcția de regizor de la un teatru din București, pentru că fratele ei a avut o relație cu una dintre fiicele lui Gheorghiu-Dej, și căruia îi plăcea mult să stea prin cârciumi și noaptea, după 2-4, îl lua în răspăr pe șeful ăl mare, și s-a ajuns, cum e o vorbă, „Ia, ușuiți-l! pe ăsta de aici, scoateți-i ceva ca să puteți să-l legați.” Și cineva a spus: „Am văzut că are acasă niște reviste franțuzești, Paris Match, care sunt capitaliste și împotriva...” „Legați-l!”

I.V.: Cu toată francofonia noastră...

C.C.: Da, da, da, care a apărut mai încolo. Și pe ea, săraca, au trimis-o, după ce au scos-o din funcție, la o fabrică de nasturi. Până când a venit Ceaușescu, a făcut un gest superb și a mai scos din ăștia mulți, pe care i-a băgat Gheorghiu Dej, și așa ea a ieșit de acolo, de la fabrică, dar nu mai avea locul ei în București, care era ocupat. Așa că a venit la Iași. A început cu drag de muncă să lucreze, fiind o regizoare foarte talentată, și am făcut niște spectacole extraordinare cu ea. Și pe urmă a venit în București și a făcut primul serial de televiziune, Mușatini. În care erau cele trei piese, Apus de soare, Viforul și Luceafărul.

I.V.: La Apus de soare aveați să vă întoarceți peste ani, jucând în 2004. 

C.C.: Da, așa e!

I.V.: Deci doar doi din promoția dvs, Caramitru și Ilinca Tomoroveanu au avut zece pe linie. 

C.C.: Pe linie, dar era vorba și de Actorie, și de Realism științific, la toate... și la Istoria teatrului universal, și la Istoria teatrului român, la toate, toate, toate. 

Costel Constantin, un actor printre rolurile sale. O carte scrisă la sugestia lui „Dinu Săraru

I.V.: Am citit această carte de dialoguri cu Ioana Bogdan, Costel Constantin, un actor printre rolurile sale. Este o istorie, sigur, în momentul în care ați împlinit 70 de ani, dar aici e o panoplie a tuturor rolurilor mari pe care le-ați avut. 

C.C.: Știi cine a avut ideea?  A zis „tu neapărat trebuie să scrii tot ce mi-ai povestit mie și ce știu că ai făcut.” Dinu Săraru! A spus: „Te rog neapărat!”

Moartea ultimului golan. În 11 ani, 300 de spectacole. Costel Constantin: „Vai, zic, nu se poate, am venit și eu la Național și nu prind un Cehov, un Dostoievski, ceva, o piesă....”

I.V.: Aveți o sintagmă, la care vă întoarceți. Vorbiți despre întâmplări providențiale, adică întâmplări asistate. Ați avut sentimentul că de undeva de sus, Dumnezeu vă protejează și vă ajută. 

C.C.: Da. Prima a fost aceasta, în care o regizoare extraordinară a venit la Iași și a vrut să pună niște lucruri și m-a luat mai în toate spectacolele ei. Apoi, când am venit în București, în ’69, mi s-a spus: „Vezi că ești propus la o piesă pe care o să o pună Ion Finteșteanu, mare actor al poporului, și e vorba de piesa lui Virgil Stoenescu, care se numește Moartea ultimului golan.” „Vai, zic, nu se poate, am venit și eu la Național și nu prind un Cehov, un Dostoievski, ceva, o piesă....”

I.V.: Nici măcar un Caragiale...

C.C.: Exact... O piesă din asta în care era vorba de un student care nu vrea să plece acolo unde a fost repartizat. Vreau să spun ceva. Această piesă, unde l-am avut partener pe un coleg mai mare al meu, cu doi ani, o minune de actor, care a emigrat în America, a plecat undeva, s-a lăsat de această meserie, o minune de actor, Constantin Diplan, am jucat-o 11 ani, cu sala plină! 11 ani! 300 de spectacole!

I.V.: Moartea ultimului golan. 

C.C.: Da, am schimbat toată distribuția, au mai murit din ei...

Costel Constantin despre George Constantin: „Mi-am dorit din toată inima nu să ajung ca el, ci să fac ca el”

C.C.: Și după aia, imediat, după asta, văd un proiect la teatru, este Regele Lear, pe care vine să îl pună un foarte mare regizor, Radu Penciulescu, George Constantin, și pe Costel Constantin l-a luat în Kent, un rol foarte important. Și eu am fost, cum să spun, captivat de felul în care juca și repeta George. Ce putere avea de reprezenta fiecare scenă, fiecare moment, de la primele repetiții. Am fost atât de apropiat de el. Mi-am dorit din toată inima nu să ajung ca el, dar să încerc să fac ca el, așa cum gândește el rolul și cum se comportă la repetiții și cu partenerii, asta este formidabil. Asta a fost!

Zbor deasupra unui cuib de cuci: 14 ani, 377  de spectacole

I.V.: Ați avut un model? Un actor model la care să priviți? 

C.C.: Modelul meu a fost George Constantin! Apoi, în ’83, am avut un mare noroc, am fost distribuit de Horea Popescu, care, din păcate, a fost dat puțin uitării, dar care a făcut niște spectacole minunate la Teatrul Național. Caligula, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, a făcut Coana Chirița cu Draga Olteanu Matei, o bijuterie, și în ’83 a făcut Zbor deasupra unui cuib de cuci, în care eu eram McMurphy, Florin Piersic era indianul care nu vrea să vorbească, nu scotea un cuvânt, dar asta pentru că nu voia, el putea să vorbească, dar nu voia... asta era minunea... Spectacolul acela l-am jucat 14 ani, 377 de spectacole, extraordinar!  A mers minunat, lumea era încântată, spectacolul era extraordinar. Acela a fost pentru mine un rol de referință. 

Costel Constantin, adus la Teatrul Național de Radu Beligan, fără concurs

I.V.: Deci ați stat cinci ani la Iași și ați venit la Teatrul Național când v-a adus Radu Beligan. 

C.C.: Radu Beligan, când a venit director. Domnul Zaharia Stancu, care era de șapte ani deja director, a zis: „Gata, m-am retras, nu mai vreau să fiu director. Gata, m-am retras, mai stau, mai scriu ceva...”

I.V.: O treabă neromânească de altfel. Sunt puține cazuri de oameni care se retrag. 

C.C.: Ministerul l-a luat pe Beligan care făcuse un teatru minunat, teatru de comedie! Da... Și Beligan a venit, a avut ideea extraordinară ca să meargă pe la teatrele din țară, își lua și cei doi actori de bază ai lui, care erau Marin Moraru și Gigi Dinică, de la Teatrul de Comedie, dar mai voia încă niște actori lângă el, care să spună, „Eu v-am adus, nu dați concurs, eu v-am adus!” Pentru că mi-a spus cineva, Nenea Nic, sufleurul, că eu am stat până să primesc casa, am stat câteva luni în teatru, într-o cabină în teatru. Acum e Majestic, așa se numește. Teatrul CFR Giulești s-a mutat acolo, unde jucam noi. Și un mare actor, Ion Iancovescu, juca o piesă cu un succes nebun. Deci era prin anii ’50. Radu Beligan deja intrase, fusese în partid, Partidul Comunist, era ales membru în Marea Adunare Națională...

Costel Constantin relatează o întâmplare memorabilă. Ion Iancovescu: „Radu Beligan stă în picioare să mă vadă pe mine? În genunchi să stea dacă vrea să mă vadă!”

I.V.: În Comitetul Central...

C.C.: Pe urmă a ajuns la Comitetul Central! Dar uită că Ion Iancovescu se machia și o cabinieră vine și spune: „Meștere, îmi permiteți să iau un scaun de la dvs? E arhiplină sala, și e tovarășul Radu Beligan care stă în picioare și vrea să vadă spectacolul și nu are loc.” „Radu Beligan stă în picioare să mă vadă pe mine? În genunchi să stea dacă vrea să mă vadă!” Și atunci când a venit a zis: „Îmi iau și eu niște băieți și niște fete pe lângă mine, care atunci când au venit, să știe că i-am adus eu! Să țină la mine de-adevăratelea!” 

I.V.: Ați jucat Moartea ultimului golan, dar ca să glumim puțin, nu cred că atunci a murit ultimul golan...

C.C.: Nu, nu, nu. 

Costel Constantin, despre noile generații de actori: „Înainte ieșeau 80 de actori. Acum, 1500!”

I.V.: Cum stăm cu golanii astăzi?

C.C.: Nu știu ce înseamnă golani... În ce privește generația asta tânără, e puțină degringoladă. Știți de ce? Nu au avut profesorii noștri, una la mână. Doi: în perioada 60-64, ieșeau la patru clase, de câte 18 actori, deci în jur de 80 de actori. Acum știți câți actori ies pe an? 1500! Și atunci eram obligat să mă duc undeva. Mi se dădea un post undeva. Acum nimeni nu mai spune asta. Ai făcut teatru? Foarte bine. Ai patalamaua pe mână! Dacă cineva te ia, e bine! Și atunci...

Costel Constantin despre Andrei Șerban, amintiri din studenție: „Era ușor bâlbâit, a trecut de la actorie la regie”

I.V.: Erați patru grupe a câte douăzeci. 

C.C.: Exact. Așa eram! În primul an și al doilea, examenele erau eliminatorii. Dacă luai sub șase, sub cinci, te sfătuia să te duci la altă facultate, s-a întâmplat asta cu trei colegi ai mei, patru, prieteni ai mei mai mici cu un an. Unul singur a rămas actor și a ajuns, Dan Nuțu, un actor extraordinar. 

I.V.: Foarte important!

C.C.: Dar toți erau o grupă în care unul era ușor bâlbâit, și a trecut de la actorie la regie; se cheamă, că trăiește, Andrei Șerban; al doilea, care era emotiv, foarte emotiv, a murit acum câteva zile, Biță Banu, George Banu. 

I.V.: Marele George Banu, care a avut o carieră de cronicar dramatic!

Cum a murit Toma Caragiu alături de Alexandru Bocăneț la cutremurul din 1977? Costel Constantin: „Aveau în față un păhăruț de apă, un whisky și o cafea”

C.C.: Mare, mare! Și a scos cărți! Iar ultimul, care din fericire, era și emotiv, și când era emotiv, se și bâlbâia, a trecut la regie, dar a murit împreună cu Toma Caragiu, la cutremur. Se cheamă Bocăneț. Alexandru Bocăneț. 

I.V.: Care a făcut televiziune. 

C.C.: Enorm de multe spectacole. Și stăteau așa, cum stăm noi acum, la masă, la etajul 2, deasupra unui bar din centrul orașului, și lucrau la ceva de televiziune. Aveau în față un păhăruț de apă, un whisky și o cafea...

I.V.: În martie 1977! 

C.C.: Pe 4 martie, când era și ziua de naștere a soției mele. Noi eram undeva la o petrecere, în Balta Albă, la un bloc cu 11 etaje, eram la etajul 7, ne-a dat cu capul de pereți, ne-a spart toate sticlele care erau pe balcon, dar nu am pățit nimic. Ne-am urcat în mașină, am plecat spre centru și am trecut prin fața barului și am văzut tot blocul răsturnat jos, de la etajul 2. S-a rupt. Pe masa unde erau whiskey-ul și toate acelea, erau bucăți de moloz, și ei, de frică – dacă rămâneau acolo, nu pățeau nimic, decât că aveau niște moloz în cap – au fugit pe scări, și scările s-au prăbușit primele. Așa au murit și Toma și Andu Bocăneț. 

I.V.: Mihaela Constantin e pești, e în zodia pești. 

C.C.: Exact, e pe 4 martie, născută chiar pe 4 martie.

I.V.: E o zodie bună!

C.C.: Bună zodie, da, da, da!

Replici fabuloase din Profesionistul, cu Costel Constantin și Mircea Albulescu: „Eu am lucrat la Securitate, s-a desființat, m-au dat afară. Dar toate notele pe care le luam, le trimiteam la securitate, iar fiul meu, care a făcut Literele, și care acum a plecat în străinătate, că parcă nu îi mai e drag de tatăl lui, m-a rugat: Tată, păstrează o copie și acasă”.

I.V.: Compatibilă! Ați fost compatibili! Mai folosiți o sintagmă. Vorbiți despre întâlniri de destin. Ați spus câteva. Deci prima a fost cu doamna Sorana Coroamă-Stanca. A doua, cu Radu Beligan. Care ar fi, foarte pe scurt, întâlnirile de destin, cele care i-au schimbat cariera lui Costel Constantin?

C.C.: Faptul că am venit de la Iași, pregătit, eu în cinci ani am jucat vreo șapte-opt roluri, ceea ce e foarte important pentru teatru; apoi, cum am venit la București, Radu Penciulescu m-a luat în spectacol cu George Constantin. Apoi am făcut și cu Radu Beligan, am jucat o piesă extraordinară, Cui îi e frică de Virginia Wolf? Un spectacol minunat, jucat ani de zile. Partenera mea din piesă era Valeria Seciu, care a fost și ea colegă cu noi. S-a prăpădit acum două luni. Ea era puțin mai mare decât noi, cu un an sau doi. Apoi, important e că era Fănuș Neagu director, și a zis: „Costel, îți dau un text să îl citești și vreau să îl joci tu, tu împreună cu Albulescu”. Mie îmi pare rău că nu mi-a trecut prin minte mie această idee! Să scriu acest text, da, e scris de Duşan Kovacevic, un foarte mare dramaturg sârb. În care e vorba de un scriitor, care a fost destul de, cum să spun, luat în vizor de poliția politică a vremii, ani de zile, era un om talentat, și s-a pus pe urma lui un lucrător din securitate, care să aibă grija lui tot timpul și să scrie tot, tot, tot. Și Mircea Albulescu era acest... și care vine la mine, după ’89-’90, când a fost și la ei Revoluția, acesta a fost pus într-o funcție foarte importantă, redactor șef, la o mare editură. Și a venit acest domn, care a pus o servietă pe masă, și a zis: „Ce sunt astea?” A scos niște volume. „Sunt cărțile dumitale? Că noi nu publicăm.” „Nu, nu sunt ale mele, sunt ale dumitale. Nu sunt ale mele, eu am scris două volume de povestiri.” „Nu, nu e adevărat. Astea toate sunt ale dumitale. Eu am lucrat la Securitate, s-a desființat, m-au dat afară. Dar toate notele pe care le luam, le trimiteam la securitate, iar fiul meu, care a făcut Literele, și care acum a plecat în străinătate, că parcă nu îi mai e drag de tatăl lui, m-a rugat: „Tată, păstrează o copie și acasă”. Și am păstrat o copie, pentru că atunci când l-ai înjurat pe tovarășul și te-ai aruncat din tren, că erai beat, eu am tras semnalul de alarmă, că trebuia să am grija ta, și am oprit trenul!” O mulțime, o mulțime de povești! „Și acuma ce vrei?” zice asta. Piesa e superbă. O minune de piesă. „Vreau să vă întreb: cine a hotărât chestia asta care s-a întâmplat, că sunt cam tot aceiași oameni care obișnuiau să fie, unii dintre ei”. Asta era piesa! Și pe asta am jucat-o ani de zile, 100-200 de spectacole. Se chema Profesionistul. 

I.V: Duşan Kovacevici. A lucrat cu Emir Kusturica. 

C.C.: Da, da, da, la film! I-a făcut scenariu la filmul Underground.

Florin Piersic, ca om și ca actor. Costel Constantin: „Îți cerea ca și tu să fii sincer și să faci la fel”

I.V.: Atunci când a luat premiul la Cannes! Scriitor mare! 

C.C.: Extraordinar! Am jucat roluri importante, în multe piese, am învățat de la actori ca George Constantin și Florin Piersic. Să știți că Florin Piersic, afară de poveștile pe care le spune el, nenumărate, pe scenă, este un partener impecabil, minunat, de o generozitate formidabilă. Eu m-am înțeles cu el și am învățat de la el mult! În clipa în care urca pe scenă, dădea tot sufletul, totul, de la el! Și în ochi îți cerea ca și tu să fii sincer și să faci la fel. Ceea ce e foarte mare lucru. Cel mai greu e, se spune, pentru un actor, să se ridice cortina, el să stea pe un scaun, să se aprindă un reflector, pe el, și să stea două-trei minute să nu scoată niciun cuvânt, dar nimeni din sală să nu miște. Dacă reușești să faci asta, înseamnă că ești adevărat, actor adevărat!

Cum a încercat, fără succes, George Vraca să îi strice o scenă de succes lui Gigi Dinică?

I.V.: E un secret să ajungi la starea asta, cum devii un mare actor? E ceva, vreo taină, pe care ați învățat-o la școală, vreun mare profesor care v-a spus ceva?

C.C.: Am simțit asta dintotdeauna. De exemplu: în toate piesele în care am jucat eu, am făcut în așa fel ca toată distribuția, toți, să fim ca o familie. Noi oricum venim cu o oră înainte, că așa e regulamentul teatrului, fiecare vine de unde vine el, de la casa lui, de la o întâmplare, de la o amendă primită, dintr-o situație în care cineva i-a făcut un gest urât, și trebuie să ne adunăm și peste o oră să începem o comedie frumoasă. Și publicul trebuie să zică: „Uite, mă, e adevărat ce fac, ce bine se descurcă, formidabil!” „Uite, aș sta să mă uit la ei tot timpul!” Sunt și actori, am stat să mă uit la ei, înaintea mea, pe vremea lui Beligan, când era el tânăr, o școală în care: „Domnule, e replica mea, te rog să nu te miști!” „Eu spun asta, nu faci, te rog, nicio mișcare!” Deci erau niște chestii false, și mă rog... Nenea Nic, sufleur, mi-a povestit odată o chestie minunată. Nenea Nic, sufleur, era sufleurul lui George Vraca. Vraca îl lua întotdeauna peste tot, cu el. Juca într-o piesă, că l-a obligat să joace în afară, minunile alea de roluri principale, femeile erau înnebunite după el și toată lumea. Era o voce nebună... Din jale se întrupează Electra, a jucat-o cu sălile pline, și a zis: „Trebuie să joci și în piese din astea românești, în care trebuie să fii un președinte de CAP. Te rog. Sau secretarul de partid.” „Bine, o să joc și de-astea!” Și Nenea Nic mi-a povestit următorul lucru. Juca o piesă de asta, în care Vraca apărea cu ziarul Scânteia la subraț. Intra înăuntru, se așeza la birou, punea mâna pe telefon și spunea: „Dragă, du-te și cheamă-l pe Vasilică, ăla, de la vaci, care stă și îngrijește, că mi-au spus unii că sunt vaci care nu dau destul lapte, și că vrea să îmi spună și el ceva. Ia cheamă-l aici!” Ăsta era marele actor de comedie, Dinică. Era un actor nemaipomenit. Și el trebuia să vină să îi spună: „Tovarășe Președinte, tovarășe Președinte, e o vacă, Negruța, care nu stă la muls! Și nu pot să iau lapte...” Și a făcut o poveste. Numai că în clipa în care intra în scenă, avea o căciulă mare, ascuțită, pe care o punea pe o parte, și când intra în scenă, deschidea ușa, se împiedica de prag, cădea pe covoraș, îi sărea căciula din cap, și toată sala izbucnea în aplauze! Și Vraca îi spune lui Nic: „Măi, Nic, a început să mă enerveze Dinică ăsta! Tot timpul are aplauze! Vrei să îți spun ceva? Poimâine, când are spectacolul programat, îi stric intrarea! Eu i-o stric! Ai să vezi!” Că el intra întâi. Și a venit, a deschis ușa, cu ziarul sub braț, și s-a împiedicat de prag. Vraca. Și toată sala a făcut: „IIiii, vaaai!” Și a zis: „Nu mai fac în viața mea așa ceva, ce mă bag eu în asta?!” Formidabile, lucruri minunate de teatru!

I.V.: Dar cum poți să lași deoparte... sugerați ideea că în momentul în care ești pe scenă, alături de colegii tăi, să lași deoparte orice altă problemă pe care o ai, și să reușești să creezi acea armonie, prin care să vibreze sala cu ea! 

C.C.: Exact, exact! Fiecare trebuie să contribuie la acest lucru! Să ne ascultăm unul pe altul!

Actori către Beligan: „Meștere, dvs ați avut noroc, că în perioada când jucați dvs, înainte de 23 August, în toate piesele și spectacolele era conflictul dintre bine și rău! Acum, pentru noi, e mult mai greu, în realismul socialist, că trebuie să apară pe scenă conflictul dintre bine și foarte bine! E mult mai greu de realizat! ”

I.V.: Rivalitățile în mediul artistic sunt tot mai prezente!

C.C.: Au mai trecut acum, sau poate au început să apară din nou! Dar oricum, în perioada în care noi am jucat intens, generația noastră, noi am învățat de la profesorii noștri, că așa ceva nu e valabil pe scenă! Nu e valabil! Oricum, spunea un coleg al meu, care s-a prăpădit și el, că îi spunea Beligan: „Hai, mă, vedeți, scoateți piesa aia mai repede și scoateți piesa aia mai repede! E lălăială!” „Meștere, dvs ați avut noroc, că în perioada când jucați dvs, înainte de 23 August, în toate piesele și spectacolele era conflictul dintre bine și rău! Acum, pentru noi, e mult mai greu, în realismul socialist, că trebuie să apară pe scenă conflictul dintre bine și foarte bine! E mult mai greu de realizat!”

I.V.: În capitalism care e conflictul?

C.C.: Între bine și rău, nu? 

I.V.: Ne întoarcem, nu?

C.C.: Ne întoarcem, da. 

Președintele Ion Iliescu către actorii care au făcut spectatorii brazilieni din turneul de la Sao Paolo să stea în genunchi de admirație la finalul reprezentației: „Pentru numele României și pentru obrazul ei vă dau avionul meu de la noi de la Președinție, stă acolo cu voi, cât stați, două săptămâni, și vă întoarceți înapoi, și gata! Și rezolvăm problema, trebuie să vă vadă!”

I.V.: Ați lucrat cu nume mari! Cu directori mari ai Teatrului Național, după ce ați venit de la Iași. Beligan, după Revoluție, Andrei Șerban!

C.C.: Și cu Andrei am avut o perioadă. Deci în ’90, dar eram din ’70, de 20 de ani! A fost un fel de purificare, pentru mine, pentru mijloacele mele! Am jucat un rol foarte important, în Trilogia antică, Egist. Am avut un turneu nemaipomenit, la Sao Paolo. Pe atunci, când l-am scos noi, în ’90, era Președinte domnul Iliescu. Ion Iliescu! Era un om care iubea și muzica, și teatrul! Venea la toate spectacolele! Și am fost invitați la un festival, la Sao Paolo, în Brazilia, un Festival, se numea Bienala de Teatru și Arte Plastice din Brazilia. Vă construim decorul, vă facem ce vreți, dar trebuie să veniți voi, aici. Că nu avem cum. Nu aveam cum să facem rost de atâția bani, o sută și ceva de oameni, să venim. Și i-am spus domnului Președinte și domnul Iliescu a zis: „Pentru numele României și pentru obrazul ei vă dau avionul meu de la noi de la Președinție, stă acolo cu voi, cât stați, două săptămâni, și vă întoarceți înapoi, și gata! Și rezolvăm problema, trebuie să vă vadă!” Acolo am avut un succes atât de mare, încât brazilienii, tineretul mai vesel, un public iubitor de teatru și de artă și de lucruri frumoase și de muzică, în clipa în care s-a terminat spectacolul, care ținea cinci ore, când s-a terminat spectacolul, s-au așezat în genunchi, și ne-au așteptat să ieșim la aplauze, iar fetele și-au scos cerceii și inelele și le-au aruncat pe scenă, în fața noastră! Am avut un succes imens! Cu el am făcut atunci vreo zece turnee din Brazilia până în Portugalia, tot cu acest spectacol, Trilogia antică. 

Costel Constantin despre mandatul lui Andrei Șerban de la TNB

I.V.: Retrospectiv, cum vedeți mandatul lui, în anii ’90, la conducerea Teatrului Național?

C.C.: A fost extraordinar, pentru că a avut și un ajutor nemaipomenit, în adjunctul lui, pe care el l-a ales, domnul Constantin Măciucă. Extraordinar! 

I.V.: Contează foarte mult echipa!

C.C.: Soțul doamnei Balcica. Știți cine a fost? Fata celebrului primar al Balcicului, domnul Moșescu, care i-a construit clădirea aceea, Palatul Reginei Maria. 

Costel Constantin despre Fănuș Neagu: „Un om dintr-o bucată!”

I.V.: Da, impresionant! Cu Fănuș Neagu cum ați colaborat?

C.C.: O minune! Noi eram și prieteni! Ne întâlneam în multe... o minune de om, un mare scriitor!

I.V.: Au fost 90 de ani de la nașterea lui în 2022!

C.C.: Și un om extraordinar! Era un om dintr-o bucată!

Ce înseamnă să trăiești ca Ștefan cel Mare?

I.V.: În anii 2000, a venit Dinu Sărau director, și ați avut un rol memorabil, sigur, printre altele, l-ați jucat pe Ștefan cel Mare în Apus de soare. 

C.C:  Da, și într-o dramatizare, după un roman, al lui Dinu Săraru, făcut de Grigore Gonța, Crimă pentru pământ.  Un spectacol la sala mare, superb, în care am jucat cu Draga Olteanu, nemaipomenit. Foarte mare succes am avut și cu niște spectacole puse de Sanda Manu, regizoare formidabilă, Căsătorie, de Gogol. 

I.V.: Cum vedeți rolul lui Ștefan cel Mare din Apus de soare? A trecut ceva vreme de atunci. Erați al treilea mare actor care l-ați jucat, după Constantin Nottara și George Calboreanu. Al treilea, Costel Constantin. 

C.C.: Așa e!

Costel Constantin despre emisiunea „Viața satului”: „Lucrurile bune să vină mai la sfârșit, dragii mei! Întâi o să vedeți ce a făcut un om care a primit și bani, și-a bătut și joc de niște porci!”

I.V.:  A contat faptul că l-au jucat ei? Ați făcut un alt tip de Ștefan cel Mare? Ați lucrat cu Dan Pița. Dan Pița a fost regizorul. 

C.C.: Cu Dan Pița am făcut mai multe filme. Eu, totuși, până în prezent, am jucat în 84 de filme, am jucat în 360 de episoade de televiziune, în care am învățat cum trebuie să acționez rapid, la radio peste 1000 de piese și peste 100 de piese la Teatru TV. Care se făcea o dată pe lună, pe Cuza Vodă. L-am făcut pe Vulpașin, din Domnișoara Nastasia, și multe, foarte multe roluri importante. Cel mai tare m-a ajutat, vă spun un mic secret în meserie, faptul că între 2000 și 2004, la o emisiune mare, care ține de 30 de ani, Viața Satului, la TVR 1, am prezentat Viața Satului. Și era absolut minunat că mergeam undeva la marginea Bucureștiului și totul era în direct. Mi se dădea textul și spuneam un text mic, și urma televizată, adică filmată, o bucățică din el. Și aveam casca în ureche, prin care vorbeam cu cei de la Regie, se punea aparatul pe mine, și începeam să spun: „Dragii mei, o să vedeți acum un lucru nemaipomenit! Un român adevărat, meșter mare, a cumpărat din Franța niște vaci, le-a înmulțit aici, și acum a ajuns să dea 120 de kilograme de lapte de la 14 vaci și viței! Ia sa vedeți despre ce e vorba și cum a reușit el!” Și apoi era următorul lucru: „Dar, acum, după ce ați văzut asta cu vacile, haideți să vedeți ceva! Un om care a primit bani din străinătate și a cumpărat niște porci, și a încercat, dar nu a făcut nimic, au murit pe rând! A rămas dator! A făcut de toate! Acum, dragii mei, o să vedeți un om care a făcut un lucru extraordinar! A luat niște vaci din Franța, și le-a înmulțit, și deci, cât lapte dă pe zi? 120 de kg.” Și în clipa aia aud în cască! „Costele, s-a băgat filmarea cu porcii! A greșit băiatul ăsta!” Și atunci, eu, să nu pară că habar nu am, și că m-am încurcat în text, zic: „Lucrurile bune să vină mai la sfârșit, dragii mei! Întâi o să vedeți ce a făcut un om care a primit și bani, și-a bătut și joc de niște porci!” Pe urmă băgam aia!

I.V.: Fiind în direct, ești acolo tu. Uneori actorul trebuie și el să improvizeze. Cât e talent în arta actorului și cât e muncă?

C.C.: Muncă, muncă e mult! La talent, știți cum e? Bibanu, care a fost și profesor, a spus o chestie genială. „Dragii mei, eu nu pot să vă învăț zborul. Trebuie să îl aveți. Noi, aici, nu încercăm decât să vă reparăm puțin aripile! Să le aranjăm, dacă nu aveți zborul, degeaba stați aici!”

Costel Constantin, Omul care a văzut moartea, de 10 ani, în 200 de spectacole

I.V.: Care e cel mai mare profesor pe care l-ați avut?

C.C.: O, doamne! Profesoara mea, patru ani, Beate Fredanov! O profesoară extraordinară, nemaipomenită că am învățat ABC-ul, primele lucruri care țin de meseria adevărată. Asta se face cu talent, cu enorm de multă muncă, cu respect. Să știți că teatrul nu se poate face fără public. Spun: „Domnule, dacă nu înțeleg nimic, nu mă interesează! Eu fac artă pentru artă!” Nu e adevărat, asta nu există! E o idee falsă! Tu trebuie, sala aia, să o câștigi de partea ta, și să spună fiecare: „Formidabil, e așa cum spune el! Ce nemaipomenit! Așa e de fapt viața asta!” Și îi câștigi de partea ta. Și or să spună și altora: „Duceți-vă, mă, să vedeți spectacolul ăla!” Uite, cum se întâmplă cu Omul care a văzut moartea. Îl joc de 200 de spectacole și în septembrie fac 10 ani de când îl joc. 

I.V.: Pentru că merge lumea!

C.C.: Da, merge lumea, da!

Costel Constantin despre mandatul lui Caramitru la TNB: „Pino a fost, că nu mai este, un mare actor, un actor extraordinar. Deci pe el l-a salvat faptul că era un actor foarte talentat”

I.V.: După Dinu Săraru, care a fost director în anii 2000, când ați avut o prezență constantă pe afiș, a venit Ion Caramitru, fostul dvs coleg și prieten. S-a văzut ceva în mandatul lui de director în relația cu colegul și prietenul lui? A afectat faptul că erați colegi?

C.C.: Nu, nu am să spun asta, vreau să spun ceva însă. Pino a fost, că nu mai este, un mare actor, un actor extraordinar. Deci pe el l-a salvat faptul că era un actor foarte talentat. Nu putea să facă prostii! Greșeli! Avea și el antipatiile lui, ca orice om, dar ca manager a ținut la oameni, nu a făcut rău. Și a pus niște spectacole extraordinare. 

I.V.: A și avut un mandat lung!

C.C.: Vreo 14 ani!

I.V.: 14 ani! 

C.C.: Da..

I.V.: Ceea ce, sigur, este un element de continuitate, evident, pe de altă parte, evident că asta creează adversități. 

C.C.: Oricum, el era bun manager și pentru că a fost ministrul Culturii, a mai fost director și la Bulandra. 

I.V.: De asemenea, a avut și mandat întreg ca ministru. Sunt doi miniștri ai Culturii care au avut mandat întreg. Răzvan Theodorescu și Ion Caramitru. 

Modernizarea TNB, de la deschidere și până în prezent. Costel Constantin: „Ceaușescu a venit o singură dată la teatru, la deschidere, în 1973. De atunci nu a mai venit!”

C.C.: Și domnul Theodorescu a fost un om minunat ca ministru. Extraordinar!

I.V.: Acum, Vicepreședintele Academiei Române. Numele dvs. e legat de Teatrul Național din București. Deși ați jucat și la Iași și în alte teatre. Cariera dvs. ca actor este legată de istoria recentă, contemporană, a Teatrului Național. Ați și participat la inaugurarea noii clădiri. 

C.C.: Toate cele 3-4 săli, că atâtea erau... pe urmă, Caramitru a deschis șantierul și a făcut șapte săli în loc de 3, câte erau. În 1973 s-a deschis în prezența șefului statului de atunci, Nicolae Ceaușescu, care atunci a venit la teatru, pe urmă nu a mai venit, s-a deschis cu un spectacol festiv. Care era format din două părți. Prima parte era Apus de soare, actul III și IV, cu George Calboreanu, iar partea a II-a, era o piesă de Baranga, cu niște comuniști, care erau închiși într-o închisoare, și chemați de Șeful Siguranței, și eu eram un ofițer de la SS, care stătea în spate. Deci o scenuță mică. Vreau să spun că am participat la deschiderea teatrului. Apoi s-a deschis sala a doua. Știți foarte bine că toate motoarele de la sală au fost făcute de o firmă suedeză. Și era o sală care era en ronde, deci ca arena circului, da? Și acolo, în acea sală, am jucat Năpasta, de Caragiale, în care Anca era Silvia Popovici, eu, Dragomir, iar Pierre Nebunul era Piersic. Așa... Și piesa dura o oră și jumătate, apoi urma o pauză de 21 de minute, în care scaunele se mutau și veneau unul în spatele altora, și se transforma în Sala Italiană, în care se juca a doua parte. Ion Cojar a pus acest spectacol. Și al doilea, se juca Coana Efemița în față cu reacțiunea, cu Dem Rădulescu, Bibanu. 

I.V.: Cojar, care și el, o vreme, a condus teatrul. 

C.C.: A fost director. Și cu Raluca Zamfirescu, soția lui, soția lui Cojar. 

Ce a câștigat și ce a pierdut TNB înainte și după Revoluție? Costel Constantin: a câștigat săli, a pierdut din puterea actoriei de dragul regiei

I.V.: Dacă facem o analiză a acestui moment, 1973, și 2015, când se redeschide Teatrul, deci aceste două inaugurări, ce s-a câștigat și ce s-a pierdut între aceste două momente, între 1973 și 2015? Eram ministrul Culturii atunci și am participat la deschidere, în primăvara lui 2015. Ați privit această evoluție, înainte de ’89 și după ’89! Ce s-a câștigat și ce s-a pierdut în acești ani?

C.C.: S-a câștigat faptul că sunt mai multe săli. Actorii sunt un colectiv de 150 de actori, angajați, cu carte de muncă! Dar lucrul care mi se pare că a subțiat partea esențială a meseriei noastre e faptul că au venit niște regizori tineri, cu niște influențe, niște curente, care în străinătate au fost demult depășite, și au pus niște spectacole în care factorul principal era regia. Vreau să spun că eu în ultimii zece ani, până la acest spectacol, pe care îl și joc de zece ani, dar în ultimii cincisprezece ani, am jucat cu un băiat, care e actor, dar care a făcut regie, și cu care am făcut niște spectacole minunate, având, cum să spun eu, această grijă de a nu se vedea ca regizor! Important e, știut de mult, din tinerețe, îmi spunea Radu Beligan, un spectacol e mare dacă regizorul nu se vede în el. E în spate. Îmi place ce e acolo, dar nu știu cine l-a făcut. Dan Tudor! Un băiat formidabil!

I.V.: Cu care ați lucrat mult!

C.C.: Am lucrat de la Bădăranii, Omul care a văzut moartea, Quartet, am deschis niște săli la Metropolis! Cu el am făcut niște spectacole minunate pentru că m-am înțeles nemaipomenit cu el! El gândea așa cum gândesc eu meseria asta de teatru. De asta nici nu am vrut să intru în niște chestii politice, în niște grupări, pentru că m-am gândit că cei care sunt în sală, eu trebuie să joc pentru ei și să nu spună unii: „Ăsta e de acolo, mă! De la ăia, să nu îi văd în fața mea!” Sau altul care poate să zică: „Îmi place băiatul ăsta, uite de unde îi merge!” Nu e adevărat, dacă îți iubești foarte mult meseria ta, o faci cu mare dragoste și numai pentru tine. Și dacă o faci și cu credință, cred și cei din fața ta, din sală. 

Costel Constantin despre TNB: „Drumul pe care a apucat-o acum e unul în care se fac multe lucruri, dar ușor superficiale”

I.V.: Când credeți că o să redevină Teatrul Național un teatru viu, actual, intelectual, modern? 

C.C.: Ooo, Doamne! Greu de spus! E greu, pentru că drumul pe care a apucat-o acum e unul în care se fac multe lucruri, dar ușor superficiale, încet-încet! Eu m-am întâlnit cu cineva pe stradă care mi-a spus: „Domnul Constantin, sunt foarte indignat, să știți că muncesc foarte mult, vin la 5 acasă – nu am să spun unde, eu fac acum o pauză – am făcut un duș, mi-am luat nevasta și fetița, am intrat în sala mare, și la pauză am ieșit și am plecat acasă, nu îmi venea să cred ce văd acolo. Adică îmi bagă degetul în ochi cu niște idei la care mintea mea, care nu e atât de dezvoltată ca a dvs. poate, sau a regizorului, vede mult mai departe, și mult mai profund, decât aiurelile astea pe care le-am văzut acum pe scenă.” „Domnul meu, iartă-mă, eu nu joc în acea piesă!” „Nu, dar sunteți de la Național și vă știu demult!” „Bine!”

Bibanu către Dinică, la Odeon, Paris, în 1980: „Laisser la gloat!”

I.V.: Asta e ceva ca din Caragiale mai degrabă. Ați și jucat, ați jucat într-O scrisoare pierdută...

C.C.: Îți spun ceva de la O scrisoare pierdută! O chestie nemaipomenită!

I.V.: L-ați jucat pe Tipătescu!

C.C.: L-am jucat pe Tipătescu în ’80. Beligan a pus-o în scenă. El a făcut spectacolul. Cațavencu era Gigi Dinică, Cetățeanul Turmentat era Bibanu, Tamara Crețulescu juca Zoe. Și am fost invitați, pentru că Beligan era și Președintele IIT-ului, Institutul Internațional de Teatru, și am plecat la Paris, să jucăm acolo. Rue d`Odeon se numea strada, hotelul era Odeon și teatrul, la capătul străzii, Odeon.  Vă spun două lucruri minunate de aici. Am ajuns după o zi și o noapte de mers cu trenul, ne-am băgat în acel hotel și ne-am așezat pe scaune destul de obosiți. Cam fiecare cum am stat în cușete. Și Bibanu stătea cu Gigi Dinică în cușetă. Bibanu, când a văzut sala aia superbă de așteptare, în latura din dreapta se împărțeau camerele pe fiecare actor, și regizorul tehnic stătea și nota pe fiecare la ce camere stă, să nu ne îmbulzim acolo. Și stăteam pe niște scaune, erau niște lămpițe mici, cu un abajur pe ele, și cu o lumină plăcută, și Bibanu a aprins o țigară Kent, s-a relaxat, a zis: „Sunt la Paris! Stau într-un fotoliu!” Și după ce au terminat de împărțit camerele, au zis: „Poftiți, vă rog, aici, să vă ridicați camerele!” Și toată lumea s-a ridicat de la mese și s-a năpustit acolo. Gigi Dinică s-a ridicat și el și Bibanu i-a pus un dos de palmă peste umăr și a zis: „Laisser la gloat!” 

Costel Constantin, amintiri de la spectacolul de la Paris la care

Eugène Ionesco  s-a ridicat și a strigat: „Bravo, România, Bravo!”

I.V.: Ca la Paris!

C.C.: Ca la Paris! Și lucrul cel mai minunat, după spectacol, care a fost arhiplin! Enorm de mulți români! Extraordinar! Era cineva din grupul nostru care a zis: „Vă rog, nu aveți voie să luați legătura cu nimeni din sală! Vă rog frumos! Numai tovarășul Beligan are voie, pentru că e președintele IIT-ului”. Beligan a intrat în sală, s-a întors înapoi, a zis: „Copii, e arhiplin, aveți grijă cum jucați, vă țin pumnii!” Am jucat și la final, înainte cu zece minute, s-a dus iar în sală. Aplauze, o nebunie... și un domn din rândul II s-a ridicat în picioare, cu mâna sus, în care avea o batistă albă și a spus: „Bravo, România, Bravo!” Și Beligan a venit după noi: „Voi știți cine e domnul ăla?! Care a strigat Bravo, România? Eugen Ionesco!” 

I.V.: Cred că și Emil Cioran a fost în sală. 

C.C.: S-ar putea!

I.V.: Am văzut într-un text al lui George Banu! Care a participat, a fost prezent!

C.C.: Cum să nu! 

I.V.: Era relația lor cu țara și întâlnirea lor cu un text clasic, cu lumea lui Caragiale, și de aceea a fost un succes! 

C.C.: Așa e!

Gina Patrichi, prima instructoare de teatru a lui Costel Constantin, la Palatul copiilor din Galați

I.V.: Spuneți undeva că important în viață e să îți construiești un vis. Să ai un vis! Care e visul major, vital al lui Costel Constantin?

C.C.: Mi-a plăcut meseria asta, am prins drag de ea, din familie, de când eram copil, pentru că mama mea avea un frate care a fost actor la Galați. Eu am intrat în echipa de teatru de la liceu și îi ceream unchiului Bozian o mustață, să mi-o pun să joc în ce-am jucat! Și știți ce e formidabil? Am fost la echipa de teatru a Palatului copiilor! Știți cine era instructoare? Instructoarea echipei de teatru din Galați? Se deschisese și Teatrul din Galați și au venit niște actori care au terminat Institutul! Și o actriță a primit și să fie instructoare la Palatul copiilor! Se numea Gina Patrichi! 

I.V.: Deci a fost instructoarea dvs!

C.C: Prima mea instructoare! Profesoară de teatru, extraordinară! Am iubit mult meseria asta, am iubit să stau, stăteam pe la cortină, la Teatrul din Galați, la spectacole, am iubit! Am și intrat de prima dată și cred că nu am avut momente grele, neplăcute!

I.V.: Deci ăsta este visul cel mare!

C.C.: Și de aia am vrut să fiu actor și am vrut să fac meseria asta de-adevăratelea! Am simțit-o cum trebuie și am avut niște mari spectacole! Mari! Am fost cu un spectacol care se numea Generoasa fundație! Un spectacol uriaș. Cu text uriaș! Horea Popescu l-a pus. Și am fost într-un turneu cu Scrisoarea și cu Generoasa fundație la Moscova și Riga! Riga era în conflict cu Moscova!

Smoktunovski către Costel Constantin: „La noi nu e voie să jucăm textul ăsta, minunat spectacol, dar noi nu avem voie să jucăm textul ăsta, acum.”

I.V.: Letonia!

C.C.: Da, da, da, așa. Letonia! Și au făcut în așa fel încât să întârzie decorurile. În aceasta Generoasa fundație erau închiși câțiva. Jucam eu, Marin Moraru, Ovidiu Iuliu Moldovean, avea rolul important, cel cu mintea dusă, și Ilinca Tomoroveanu puțin, în poveste, Albulescu... și ei stăteau într-un hotel superb, încet-încet când ăsta își revenea, dispăreau draperiile și apăreau niște gratii și, de fapt, erau închiși undeva! Cozorici, actor minunat, Cozorici! Am fost cu acest spectacol, care, de fapt, era închisoarea în care trăim noi. Și au făcut rușii în așa fel încât trenurile să întârzie decorurile, foarte mult, și cei de la Riga au aflat asta, și au zis: nu plecăm din sală, să nu aveți grijă! Stăm aici și cinci ore! După trei ore au venit decorurile! Vrem să vedem acest spectacol că știm textul. Am auzit! Și din partea ministerului Culturii a fost un actor mare, în mare formă, care a fost cu noi, cu grupul, pentru că așa trebuia, să fie. Și acest actor se numea, nu mai trăiește, mare actor, Smoktunovski!  Un foarte mare actor, care a zis: „La noi nu e voie să jucăm textul ăsta, minunat spectacol, dar noi nu avem voie să jucăm textul ăsta, acum”. Asta era, minunea! Au fost momente frumoase!

Prețul celebrității în România: „Sunteți de la Garda Financiară?” „Nu, nu sunt!”

I.V.: Când erați la începutul carierei, jucați foarte mult și teatru și film, apoi au venit emisiunile de televiziune, care cu siguranță au ajutat, ați devenit foarte cunoscut! E un preț pe care îl plătești, în România, pentru a fi cunoscut, un preț al celebrității? 

C.C.: Nu știu! Unii mă recunosc acum și după voce! Eram în Grecia, undeva, la un magazin, și i-am spus soției mele: „Mihaela, vino, te rog, încoace, ca să îți arăt ceva!” Și o doamnă se întoarce și spune: „Sunteți domnul Costel Constantin?! V-am recunoscut glasul!” Minunat! Dar altcineva spune: „Vă știu de undeva! Nu îmi spuneți, stați puțin! Sunteți de la Garda financiară?” „Nu, nu sunt!”

Beligan către Jean Constantin: „Fă orice, numai să nu pui de la tine, nu băga de la tine în textul lui Caragiale!”

I.V.: De la Teatrul Radiofonic pentru copii... Dar de ce, totuși, din toată lumea culturii și din toate breslele culturale, actorii sunt cei mai iubiți? Care este explicația? E un lucru pe care l-am constat și este evident!

C.C.: E o meserie care merge direct la suflet atunci când e bine făcută, și atunci omul primește asta și apreciază foarte mult! Cât de iubiți erau, Jean Constantin era Pristanda, în spectacolul lui Radu Beligan, care Beligan i-a spus: „Jeane, spune tot ce vrei tu, fă tot rolul, că de acolo ești! Fă orice, numai să nu pui de la tine, nu băga de la tine în textul lui Caragiale! Nu improviza, te rog din suflet! Învață textul să fie ăla! Altfel nu îți cer nimic!”

I.V.: Credeți că s-a pierdut ceva, s-a alterat ceva în ultimii ani, la generațiile mai recente, în acest efort de a fi cunoscut, nu întotdeauna dublat de muncă și de efortul pe care îl spuneați? Contează foarte mult imaginea în ziua de astăzi, să fii văzut, să apari la televizor, mai mult sau mai puțin cu un conținut!

C.C.: Pentru că societatea a intrat într-o altă viteză, mai mare, și atunci, trebuie să faci ceva dacă vrei să apari, ca să nu te dea uitării lumea, rapid. Și atunci, toți încearcă câte ceva, dacă ai făcut, dacă nu ai făcut!

Costel Constantin despre rolurile pe care ar fi vrut să le joace

I.V.: Ați făcut vreo concesie, în viața dvs?

C.C.: Niciodată! Mi-am dorit ceva! Mi-am dorit să joc Regele Lear, Hamlet, și nu l-am jucat niciodată, mi-am dorit să joc Othello, și Dinu Săraru a zis: „Da, să joci Othello, te rog eu!”, și a pus distribuția Othello și Iago, Gigi Dinică, și am repetat aproape doi ani. Și după doi ani, Grigore Gonța era regizor, dar după doi ani, la repetiții, Gigi a început să spună așa: „Măi, vreau să vă spun ceva, dar serios, schimbați titlul, dacă vreți să joc și eu, din Othello în Iago! Pentru că Iago are mai mult text decât Othello!” Și așa era! Zice: „Gigi, Shakespeare a scris Othello!” „Te rog, eu nu mai vin la repetiții dacă voi nu schimbați!” Erau momentele când a început boala lui, Alzheimer, și după trei luni nu a mai venit deloc! Deja erau și decorurile în lucru!

I.V.: Acestea erau rolurile pe care ați fi vrut să le jucați!

C.C.: Da, da, da!

I.V.: Regretați că s-a scos Apus de soare, că ați jucat destul de puțin?

C.C.: Știți cum e, sincer acum, munceam destul de mult în spectacolul acela, și până la urmă nu regret, am jucat 100 și ceva de spectacole și gata, nu mai era! A fost și un moment formidabil în care domnul Pița a zis: „Am făcut și un mic scenariu să filmăm!” Nu am reușit nici asta să facem, pentru că  nu s-au băgat bani! Scrisese un scenariu despre Constantin Brâncoveanu!

De ce nu mai joacă Costel Constantin în filmul despre Constantin Brâncoveanu, așa cum se stabilise inițial?

I.V.: Filmul la care lucrează, acum, cred că e pe final!

C.C.: Eu trebuia să îl joc, acum doi ani! În 2014, când au fost 300 de ani...

I.V.: Anul Brâncoveanu!

C.C.: Am făcut un spectacol în aer liber acolo, la Mănăstirea Horezu, unde e mormântul lui Brâncoveanu, dar e gol! Știți foarte bine că lui Brâncoveanu i s-a tăiat capul la Istanbul, și legea, la turci, era următoarea: capul să îi fie pus într-o suliță și trupul aruncat în Bosfor! Doamna Marica, soția lui, a venit și ea acolo, cu niște bani, și după ce i s-a tăiat capul, și a fost aruncat în Bosfor, ea aranjase cu niște barcagii greci să îi pescuiască trupul și să îl ducă într-o insuliță mică, din Marea de Marmara, și după 7 ani a fost scos de acolo și adus pe ascuns în țară de către doamna Maria, și pus într-un loc, tot așa, de nu îl știa nimeni! Iar în 1932, când prim-ministru era Nicolae Iorga, vine la el cineva de lângă Mina Minovici și spune: „Excelență, un expert al meu a descoperit undeva la Sf. Gheorghe nou, o candelă din argint, pe care, cu înscrustații ascunse, scrie: Această candelă luminează osemintele soțului meu, Constantin Brâncoveanu, și aici aș vrea să fiu înmormântată și eu!” „Și ce vrei?” „Să dați permisiunea să scoatem cripta de acolo să vedem dacă e adevărat! Să vedem dacă găsim un schelet fără cap!” „Bine!” Au găsit un schelet fără cap, cu vertebre, erau osemintele lui Brâncoveanu, care sunt și acum acolo, la Sf. Gheorghe Nou, la kilometrul zero! Și eu l-am jucat acolo într-un spectacol popular! După mult timp, era în perioada pandemiei, domnul Pița a făcut un scenariu superb: „Costel, vreau ca tu să joci asta, că ai jucat și acolo!” „Perfect!” „Dar vreau să  încercăm să facem rost de bani!” Și am încercat, până am ajuns până aproape de Patriarh, am vorbit și cu nașul meu, prietenul meu bun, Victor, care a zis: „Măi, eu, la mine, că sunt secretar de stat la Culte, am bani, dar am pentru biserici, să le fac, eu nu am pentru filme! Vezi și tu de unde faci rost de bani!” Am aflat că e un domn, un arab, care face cognacul Alexandrion și XO Brâncoveanu, și care dă și niște premii Brâncoveanu, a zis: „Vă ajut și eu, cât vă trebuie, vă dau 2000, 5000 de euro!” „Domnule, nouă ne trebuie 100000 de euro!” „Doamne, nu avem atâta!” Și nimeni nu a avut niciun ban! Victor mi-a și spus: „Stai liniștit, nu te mai zbate, pe unde umbli tu, pe acolo pe sus, nu ai să obții niciodată niciun leu și niciun ban!” Și atunci am spus: „Dane, eu am declarat la Teatru că uite, împlinesc 80 de ani, că nu mai intru în niciun spectacol, și nici nu mai fac rol în acest film, care, după mine, e născut fără viață!” El a plecat de la Castel Film, ei trebuiau să îl facă, prin Vlad Păunescu, și s-a dus la cineva și nu știu cu cine, dar știu că a început să filmeze ceva...

I.V.: Filmează, da...

C.C.: Eu am vorbit cu el și mi-a spus: „Ce să îți spun, Costel, când ne întâlnim, îți spun eu despre ce e vorba!” 

Tot mai puține filme istorice. Explicația: „Costă foarte mult!”

I.V.: Am vorbit de Brâncoveanu, l-ați interpretat pe Ștefan cel Mare, ați jucat în serialul acela, de televiziune – Mușatini, avem puține piese de rezonanță istorică, inspirate din istoria noastră!

C.C.: Așa e!

I.V.: Mai cu seamă în ultima vreme. Numărăm exemplele pe degetele de la o mână! De ce se întâmplă lucrurile acestea? De ce istoria națională nu oferă exemple pentru teatru și pentru film? Inclusiv în film, vorbeam cu profesoara Manuela Cernat, avem foarte puține ecranizări, înainte și după Revoluție! Sentimentul e că e foarte mult film istoric! Nu, nu e! sunt cam aceleași titluri, care se dau așa, în buclă!

C.C.: Văd acum un film, care are un succes nebun la public. Se vinde și nu știu ce... și Florin Călinescu a spus o chestie genială. Zice: „Și cinematografia trebuie să aibă manelele ei!”

I.V.: De ce istoria nu mai inspiră?

C.C.: Nu știu, costă mult, nu mai interesează pe nimeni, și un lucru de calitate se face greu, cu bani mulți și cu multă pasiune! E o perioadă în care lumea consumă așa, rapid, ca pe floricele, altceva, altceva...

I.V.: Aveți vreo replică favorită în teatru sau în film?

C.C. Nu...

I.V.: Din rolurile pe care le-ați interpretat?

C.C.: Nu mă gândesc la asta, că nu mi-a rămas nimic în minte, pentru că eu întotdeauna foloseam textul ca să justific emoțional scena! Nu mă gândeam ce haioasă e replica aia...

Costel Constantin despre clipa în care devii zeu pe scenă: „Atunci când nu minți. Să fii sincer!”

I.V.: Are Rodica Mandache un text în care spune: „Văzându-l jucând pe Costel Constantin descopăr zeul din mine!” Care e zeul? Ce are teatrul ascuns, și fin, și esențial, și iese la lumină odată cu o interpretare strălucită?

C.C.: Adevărul de viață! Să fii sincer! Să nu încerci să minți niciodată! Acela e cel mai mare și mai important personaj din lumea teatrului, pentru că față de film, unde se filmează o dată, câteodată se spune textul, altădată se filmează, știți cum era înainte, sincronul... după trei luni, după ce se termina filmul, acum e totul în priză directă... dar teatrul, în două ore, trebuie să se întâmple mai multe lucruri importante și să treacă o perioadă multă din viața câtor mai multe personaje.

I.V.: Deci adevărul pe scenă!

C.C.: Adevărul, da! E cel mai important. Și cel mai greu de făcut! Și dacă îl pui pe, cum să spun, coperțile unei cărți, ca să se vadă bine, acela e lucrul cel mai esențial din viață!

Lucrurile la care Costel Constantin ține cel mai mult: liniștea, soția și copiii

I.V.: Lucrul la care ține cel mai mult Costel Constantin, care e?

C.C.: Cel mai mult țin la liniștea mea! Sunt bucuros că am o viață de familie echilibrată, minunată, am o soție, care de cincizeci de ani e lângă mine tot timpul, și în care cred foarte mult! Știi că la un moment dat m-am supărat pe ea, că jucam în Nunta lui Krecinski, prima scenă în care el vine, foarte pompos, așa, se prezintă ca să stârnească curiozitate în familia care vine să-i ceară fata de nevastă. Și ea îmi spune: „Nu e bine ce ai făcut tu acolo!” „Păi ai intrat și ai stat așa, ca un fel de statuie!” „Asta trebuie să dai senzația!” „Da, dar nu o faci așa, stând ca asta! Să dai senzația să creadă ăia că ești!” Deci când construiești un lucru fals, trebuie să îl construiești cu lucruri adevărate! Adevărate ca el să devină în zona aia, în care vrei să ajungi! Nu fii tu fals, că nu e bine, în meserie. M-am supărat întâi, apoi mi-am dat seama că are dreptate! E un spectator care vede curat!

I.V.: Și v-a ajutat! Aveți și virtutea rară, tot mai rară, aș spune, a prieteniei! L-am pomenit pe Victor, sunt și alte mărturii în această carte! Ce îi adună pe oameni? Ce îi apropie, așa încât să fie o prietenie vitală, nu una de conjunctură?

C.C.: Să recunoaștem că am citit aceleași cărți, să ne placă aceeași muzică, să gustăm glumele de bună calitate, cam astea sunt lucrurile esențiale în viață! Și să ne stimăm unul pe celălalt în viață! Să nu cerem ceva și nici să nu reproșăm ceva că am făcut! Fiecare – nu știu cum – trebuie să aibă personalitatea lui și să vină cu partea lui de, cum să spun eu, nu de talent, că mie îmi place foarte mult să spun tot felul de glume..

I.V.: Nu o să scăpați, și acum o să spuneți...

C.C.: Dar asta le spun și pentru ca să îmi fac un exercițiu al memoriei, al minții mele, ca textele pe care le spun la teatru să nu le încurc...

Parabola degetarului, cu George Clooney și Dumnezeu, în versiunea Costel Constantin

I.V.: Un exercițiu actoricesc...

C.C.: Și pe urmă să încerc să adun copiii din echipa mea, actorii, colegii, să își scoată din cap lucrurile prin care au trecut. Am să vă spun, în încheiere, ceva: se cheamă Parabola Degetarului. Se spune că o tânără femeie stătea pe malul unui râu și țesea o cămașă bărbătească. La un moment dat, de oboseală, din greșeală, degetarul i-a sărit de pe deget, a căzut în apă și a dispărut în valuri! Femeia noastră a început să plângă atât de tare încât Dumnezeu a auzit-o și a coborât la ea. Și a spus: „De ce plângi, fata mea?!” „Doamne, noi suntem o familie care o ducem foarte greu! Soțul meu muncește de dimineața până seara să aducă niște bănuți în casă, să ne descurcăm de pe o zi pe alta! Și eu încerc să îl ajut cât pot! Acum îi reparam o cămașă, că nu avem destui bani ca să își ia una nouă! Și uite că degetarul mi-a căzut în apă, a dispărut, și eu nu mai pot să îmi duc munca la bun sfârșit, să termin munca pe care am început-o!” „Nu mai plânge, i-a spus Dumnezeu, așteaptă!” A coborât mâna în valuri, și a ridicat de acolo un degetar din aur, bătut cu diamante! „Acesta este degetarul tău?” Și ea a spus: „Nu, doamne, acesta nu e al meu!” Dumnezeu l-a pus alături. A băgat mâna din nou în apă și a scos un alt degetar, tot din aur, bătut cu peruzele și rubine! „Sau poate ăsta?” „Nu, Doamne, nu e nici ăsta!” „Bine!” A băgat mâna din nou și a scos un degetar din piele, plin de zgârieturi și uzat! „Acesta este?” „Da, doamne! Îți mulțumesc din suflet, acesta este degetarul meu!” Drept mulțumire, Dumnezeu i le-a făcut cadou pe toate trei! De la această întâmplare, au trecut mulți ani, timp îndelungat, zece, cincisprezece ani, era pe înserat, și femeia noastră se plimba pe malul râului, cu soțul ei! Soțul ei, din greșeală, a făcut un pas necugetat, a alunecat pe pantă și a căzut în apă și a dispărut în valuri. Femeia noastră a început să plângă atât de tare, încât Dumnezeu a auzit-o din nou, și a coborât la ea: „De ce plângi, femeie?” Și femeia i-a explicat. „Nu mai plânge! Șterge-ți lacrimile și așteaptă!” Dumnezeu s-a cufundat el, în valuri, și a ieșit de acolo în brațe cu George Clooney. Acesta este soțul tău? Femeia: „Da, Doamne, îți mulțumesc, acesta este!” Dumnezeu s-a mâniat, și a spus: „Femeie, minți, aceasta nu e adevărat! Nu e soțul tău acesta! De ce minți?” „Doamne, te rog să mă ierți, dar să mă și înțelegi! Dacă aș fi spus că nu e soțul meu, a doua oară mi l-ai fi scos din apă pe Brad Pitt. Aș fi spus iarăși că nu e soțul meu! Iar a treia oară l-ai fi scos pe soțul meu și drept mulțumire mi i-ai fi dăruit pe toți trei! Eu nu mai am douăzeci de ani să mai port grija mai multor bărbați! De asta am spus da din prima! Numai de asta, Doamne!” Dumnezeu, încântat de judecata ei a spus: „Poți să îl păstrezi pe George Clooney!” Morala: când o femeie minte, o face cu cele mai nobile intenții și în interesul tuturor, cel puțin aceasta e interpretarea noastră, pe care o susținem cu tărie. Semnat: noi, femeile!

Cum s-a întâmplat că Albulescu citea de pe scenariu și indicațiile regizorale la teatrul radiofonic?

I.V.: Dvs. ați vorbit despre glumele pe care le spuneți! Vi s-a dus buhul și e o realitate. Vreau să îmi spuneți două episoade, două anecdote cu actori! 

C.C.: Da, vă spun. Vă spun una! Eram la Radio, unde am făcut mii de piese! Mă rog, sute! Peste o mie de piese! Era o piesă românească, Dan Puican era regizor, iar rolurile principale le aveam Albulescu, Irina Petrescu și eu! Irina Petrescu era cu Albulescu de mult timp, așa e povestea, și s-a îndrăgostit de mine. Adică noi doi ne-am îndrăgostit! Și era o scenă în care trebuia să îi spună lui Mircea că nu îl mai iubește și că s-a terminat. Mircea avea monolog lung. Dan Puican a spus: „Vă rog frumos, citiți textul o dată, și apoi imprimăm!” La care Albulescu a spus: „Dane, iartă-mă, te rog, ia, vezi acolo, titlul! La titlu ce scrie? Cine e, Shakespeare? Cehov, cumva? Dostoievski? Ion Luca Caragiale? Cine e? „E Petre Vasilache!” „Păi, atunci, ce vrei măi, să mai citesc o dată textul? Apasă pe buton, acolo, și dă drumul la imprimare!” „Măi, vă rog, copii, citiți!” „Dă drumul la imprimare, cum spun eu!” Și a început piesa! Albulescu, uns cu toate alifiile, făcea planul II, făcea piesa, mici mișcări ca să facă zgomot în situație și spunea: „Ia, vreau să îți spun ceva, să știi că eu nu te mai iubesc!” Și aici urma replica lui Albulescu: „Cum? Cum ai spus? Ah, nu! Nu, nu se poate, să aud din gura ta cuvintele aste! Dar cum e posibil?! Cum e posibil să mă privești în ochi și să spui asemenea lucruri mie, care am fost alături de tine atâta timp? Dar cum nu ți-a trecut prin minte să eviți această scenă? Cum se poate așa ceva? Deschide ușa la sertar și scoate o sticlă! (Măi, de ce nu ați pus paranteza aicea?!)” El interpreta și... da, asta e cu Mircea, extraordinară! Și acum vă spun o drăguță, ca să încheiem, care e puțin misogină, dar... Nu o să se supere femeile pe mine. E la persoana I. „Dragii mei, am fost într-un magazin să îmi cumpăr ceva de-ale gurii, așa, voiam să iau două-trei legume, o sticluță de lapte bătut, brânzică, o chiflă, și m-am îndreptat cu coșul spre casă. Casiera era o domnișoară îmbrăcată superb, machiată discret, coafată impecabil. Era tipul acela, inabordabil... M-am apropiat de bandă, am pus lucrurile pe bandă, și în clipa aceea a început să îi sune telefonul. Era o melodie executată la pian. Cam nepotrivită pentru un telefon. Dar ce sunete superbe, pline de o frumusețe nemăsurată! Superbe! Minunate! Dar în același timp încărcate cu o puternică nostalgie! M-am uitat la ea cu interes și cu admirație, am făcut un mic gest spre telefon și i-am spus: „Chopin!” La care ea, s-a uitat la mine, ca la o rudă săracă, și a spus: „A, nu, e Samsung!”

Costel Constantin, despre podcastul Avangarda: „E de bun augur, pentru că niște gânduri spuse cinstit și adevărat de niște profesioniști ajung la urechile altora”

I.V.: A  fost un privilegiu, mulțumesc mult că ați fost invitatul meu, și aș vrea, în final, să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu!

C.C.: Am văzut episoade, mi-a trimis și fiul meu! Asta e o tehnologie nouă, apărută mai nou! E de bun augur această activitate, pentru ca niște gânduri spuse cinstit și adevărat de niște persoane care au în spatele lor o mulțime de ani de meserie, și care au făcut meseria cu adevăr și cu bucurie multă, să ajungă și la urechile altora! Este un gest superb și minunat!

I.V.: Mulțumesc foarte mult, și mulți înainte ani, pe scenă, să vă vedem în  continuare!

C.C.: Mulțumesc, mulțumesc cu drag!