Pedagogia platonică și pedagogia aristotelică

Cei mai mari dușmani împotriva învățământului, a ideii că cineva te poate învața ceva sunt Socrate și Platon. Ideea de învățământ - așa cum o moștenim noi astăzi - se datorează sofiștilor și lui Aristotel - care reabilitează educația prin discurs, folosindu-se de faima lui 'platoniciană' împotriva lui Platon sau mai precis a socratismului lui Platon.

Nu degeaba Socrate nu a scris iar Platon a scris dialoguri. Ideea fundamentală era că nu se poate preda nimic, nimeni nu te poate învața nimic, cunoașterea nu se poate transmite discursiv, ci cel mult sugestiv, prin exemplu, prin însoțire și îndrumare, nu prin predică, prelegere sau predare. Ce spune Socrate și, pe urmele lui, Platon? Ce se poate învața nu e decât un biet meșteșug, ceva extrem de simplu, ridicol de rudimentar. Reduse la tehnica lor - retorica, politica, poetica   - își arată precaritatea ca orice altă scamatorie când i se dezvăluie trucul.

Adevărul nu mai  ține de tehnică, pentru că înțelepciunea iese - asta e menirea ei - din schema aparență-esență, fanic-criptic, urmărind să cunoască acel obiect unic, identic sieși, nescindat, acel fenomen saturat, unde apariția coincide cu numenul. Or - așa ceva nu poate fi predat, mai mult, școala în înțelesul ei predicator e tot ce poate fi mai opus adevărului. Școala te învață trucuri, te învață să fii un scamator, să practici un meșteșug, să te specializezi într-o formă de iluzionism.

Conform lui Socrate și Platon, adevărul nu poate fi cunoscut decât prin activități antiscolastice și antidiscursive (revolta lui Socrate împotriva discursului scris și, de asemenea, privilegierea matematicii ca formă de depășire a „discursivului”, a textualului). Aristotel inițiază însă epoca scolasticii care ține de mai bine de două mii de ani, spălând învățământul de mizeria asocierii lui  cu sofistica, dar de fapt perpetuându-o. Prin logică Aristotel crede că poate reduce adevărul la o tehnică, la tehnica gândirii corecte - și că putem deprinde, învața aceasta tehnică. Sofiștii erau mai onești - ei recunoșteau că nu e vorba de adevăr, ci de o aparență de adevăr. Aristotel identifică sofismele cu raționamentele greșite, eronate. Sofiștii însă nu erau atât de idioți încât să nu cunoască și raționamentele corecte, doar că știau că raționamentele corecte au tot atât de puțin de a face cu adevărul ca și cele incorecte.

Cred că Popper se înșală când vede în Platon un totalitarist pentru că e un adept al adevărului unic. În orice caz, semnificația cea mai importantă a unicității adevărului nu este aceea a singularității lui, ci cea despre care am vorbit: adevărul nu mai are o față și un miez, o aparență și o esență, un ascuns și un ne-ascuns (Aletheia) el este, în mod absolut, ceea ce este, se identifică cu propria lui donație - și tocmai de aceea solicită un tip anume de abordare, opusă educației propriu zise, anume  o contopire a cunoscătorului cu 'obiectul' cunoscut.

Pe nedrept trădarea lui Aristotel față de platonism a fost minimalizată, Stagiritul continuând să fie pus în aceeași linie genealogică socratică; și astăzi vorbim la orele de filosofie despre triada Socrate-Platon-Aristotel luând ca esențial doar ceea ce au cei trei în comun – reacția față de relativismul sofistic – credința în existența adevărului și trecând sub tăcere ce anume înțelege fiecare prin acel adevăr. Or, adevărul socratic și platonic este, spre deosebire de adevărul aristotelic, non- și chiar anti-discursiv, non și chiar anti-textual, non și anti-categorial – ceea ce face ca tradiția socratică, respectiv platonică să fie alcătuită fie din descoperirea „în sine-lui” vieții, să devină o filosofie practică în sensul cel mai propriu al termenului (cinicii și micii socratici), fie din continuatorii radicali ai apofatismului cuprins în dialogurile lui Platon – neoplatonicii.

Aristotel crede însă – la fel ca și sofiștii – că adevărul aparține textului, discursului, că este o proprietate a unei judecăți sau că derivă din corecta așezare într-o schemă a unor judecăți (raționamentul). Singura deosebire față de sofiști este că Aristotel consideră acest adevăr drept existent în mod obiectiv, ca având o legătură cu realitatea dată, în vreme ce sofiștii (ca și scepticii de altfel) subliniau permanent falia, ruptura, prăpastia, diferența ontologică dintre ceea ce spunem că (nu) este și ceea ce (nu) este. De altfel noi nu avem acces decât la ceea ce spunem și gândim că este, nu și la ceea ce este și nici nu știm dacă ceea ce numim realitate există cu adevărat sau nu e decât în mințile noastre. Aristotel taie nodul gordian și ne cere să acceptăm că între ceea ce spunem și ceea ce este – există o legătură și că această legătură este criteriul adevărului judecății noastre. Aristotel săvârșește aici păcatul numit în logică petitio principii: adică presupune a fi demonstrat tocmai ceea ce urmează să fie demonstrat: existența unei realități independente pe care judecățile noastre o pot reflecta.

În orice caz, chiar și cu această găselniță a corespondenței, Aristotel face din realitatea exterioară tot o proprietate a discursului, pentru că „adevărul” este o calitate a unui text, a unei judecăți despre obiectele acelei realități, adevărul neavând o realitate independentă, nondiscursivă, obiectivă, ci fiind mereu relativ la un discurs, la o judecată, la o schemă de judecăți despre un obiect. Adevărul nu este nici al obiectului, nici al judecății, ci este o valoare a relației dintre judecată și obiect. Dar obiectul la care se referă o judecată nu este altceva decât un obiect „judicativ”, un obiect textual, discursiv, nicidecum unul existent în sine, ca atare, absolut.

Această situare a sa în siajul sofisticii îl face pe Aristotel să practice la nesfârșit distincțiile și paradistincțiile între semnificațiile termenilor, exercițiu în care se specializaseră până la ridicol sofiștii și scepticii. De altfel, Aristotel elimină din preocupările sale problemele de ordin metafizic pe care le ridică existența unui lucru în sine, a unui „obiect absolut”, a Unului. Pentru el lumea este de la bun început compusă din obiecte-judecăți. Genurile nu sunt existente în sine, independente de obiectele la care se referă, ca la Platon, ci sunt formele acestor obiecte la care se referă.

Aristotel a pus bazele lumii de astăzi – delimitându-se de sofiști – care negau posibilitatea adevărului prin argumentul că tot ce spune, gândește și crede un om nu este decât text. Aristotel răspunde „da, dar între textele oamenilor și realitate poate exista o legătură, când există, textele sunt adevărate, când nu există, sunt false; realitatea fără textele privitoare la ea – nu este nici adevărată, nici falsă, ea nu are un adevăr independent de text.” Dar aceasta nu este decât un alt fel de a spune că adevărul este textual, discursiv, judicativ, că nu are o existență independentă de propoziție.

Epoca post-adevărului își înfige rădăcinile în tradiția aristotelică care reduce, ca și sofiștii, chestiunea adevărului la o proprietate a discursului, transferabilă, transmisibilă prin predicare, prin predare. Între logica predicatelor și predicare, prelegere, predare este o legătură intrinsecă. Atâta vreme cât adevărul ține de corecta atribuire a unui predicat unui subiect, el poate fi predat prin învățământul de tip prelegere, discursiv, adică în manieră sofistică – cel pe care l-am moștenit până în zilele noastre.

Celălalt tip de învățământ, dialogic, conversațional, socratico-platonic – cel care viza un obiect absolut, un Unu înaintea căruia gândirea însăși are a se dizolva, îmbrățișând anti-logica paradoxurilor și aporiilor, nu a fost încercat decât arareori în istoria umanității – ori de câte ori textului i s-a acordat un rol absolut secundar, discursul fiind considerat doar o propedeutică, un adjuvant la o asimilare non sau paradiscursivă a unui obiect de sine stătător.

*Acest text a apărut în numărul din septembrie al revistei Argeș