Pe tabla de şah a creditării regele e legea

0
0
FOTO Adevărul
FOTO Adevărul

Şocul provocat de saltul brutal al francului elveţian, ce a pus pe jar populaţia cu credite în această monedă, a tulburat întreaga clasă politică şi o bună parte a societăţii, ecourile în mass-media fiind dintre cele mai puternice. În speţă, 75.000 de persoane, plus familiile lor, au suferit scumpiri dramatice ale serviciului datoriei, implicând rata lunară de rambursat, dobânda şi comisioanele.

Miercuri, comisiile de buget-finanţe din Parlament s-au întrunit pentru a întoarce pe toate feţele problema în cauză. Şi, desigur, pentru a identifica soluţii. Au participat reprezentanţi ai Băncii Naţionale, ai Asociaţiei Române a Băncilor şi ai Patronatelor Bancare, ai ANPC, ai Asociaţiei Utilizatorilor Români de Servicii Financiare şi ai Asociaţiei Parakletos. Şi dacă soluţiile vor mai avea probabil de aşteptat, fiindcă s-au adunat mai multe proiecte şi va fi nevoie de un timp de selecţie, poate şi de ajustări, în schimb dezbaterea pe tema creditării (nu numai în franci elveţieni, ci şi în alte monede) continuă. Şi e bine că dezbaterea merge mai departe, pentru că sunt încă multe lucruri de clarificat, multe confuzii de înlăturat.

Desigur, nevoia de clarificări şi de a elimina confuzii nu se referă la confruntarea de opinii. E firesc, în această privinţă, să predomine diversitatea; confruntarea dintre diferitele puncte de vedere cu cât e mai diversificată, cu atât va fi de un mai mare ajutor în relevarea adevărului. Necazul e altul: acela că în multe dezbateri sunt vehiculate cifre de multe ori scoase din burtă, sunt redate afirmaţii ce n-au fost rostite niciodată şi sunt avansate idei de “îndreptare a lucrurilor” ce contravin legilor ţării, directivelor Uniunii Europene ori legităţilor economiei de piaţă. Nu-mi propun, în aceste rânduri, să-mi asum un rol de arbitru. Şi nici nu cred că în dezbaterea publică pe tema francului elveţian e nevoie de arbitraj. E nevoie de sinceritate, de bună credinţă şi de receptivitate.

Apropo de arbitraj. Am reţinut propunerea ca BNR să arbitreze negocieri între clienţi şi bănci privind conversia împrumuturilor din franci elveţieni în lei. Ar fi posibil? Şi cum ar decurge arbitrajul? Orice negociere, între un client şi banca de unde a luat credit, să se desfăşoare în faţa unui reprezentant al Băncii Naţionale? N-ar fi posibil şi nici n-ar fi legal.

Sau obsesia cursului fix. Are o istorie lungă. Prin ’90 a fost o propunere, mult discutată, ca ratele de schimb valutar să fie stabilite în Parlament. Viaţa a vrut o altă rezolvare: cursul de schimb îl stabileşte piaţa valutară, cu mijloacele pieţei libere. BNR face doar un serviciu public: calculează cursul, potrivit datelor oferite de piaţa valutară şi-l comunică tuturor celor ce au nevoie de acest curs sau vor doar să fie informaţi. Şi iată că, miercuri, Băncii Naţionale i se cerea să stabilească un curs fix leu-franc elveţian. Ar fi posibil aşa ceva în România? Consider că nu. Şi poate că ar fi relevant ce răspuns a primit o astfel de idee în Polonia. “Fixarea cursului de schimb zlot/franc elveţian – a declarat marţi, într-un interviu, guvernatorul Băncii Poloniei, Marek Belka – ar fi stupidă”. „Sa permitem clienţilor sa plătească împrumutul la un curs de schimb pe care îl aveam înainte de decizia băncii centrale a Elveţiei ar însemna sa încălcăm contractele de creditare. Aceasta ar presupune sa cream probleme mari băncilor.”

 Un curs fix ar fi un fel de mercurial. Am citit cândva, într-o relatare din secolul al XIX-lea, că în primul an al României noastre, în 1859, un ziar din Bucureşti scria că autorităţile trebuie să renunţe la „nart”; nartul fiind un fel de mercurial, preţul maximal al unui produs. Ziarul cerea ca pâinea să fie vândută în aşa fel încât şi brutarii să fie stimulaţi să facă mai multă pâine, să o facă mai bună. Ce au răspuns autorităţile: "nu suntem de acord să ridicăm nartul, pentru că nu vom mai putea stăvili lăcomia vânzătorilor". Dar mercurialul strică piaţa. O strică rău de tot. În economia de piaţă nu este admis un târg cu mercurial. Ştim cu toţii că vânzătorii (de mărfuri, de bani etc.) pot fi lacomi. Dar nu mercurialul va reuşi să le stăvilească lăcomia, nu cursul fix aşadar, ci concurenţa, un termen care, şi el, poate fi pus în legătură atât cu legea, cât şi cu morala.

Dar nu cumva băncile i-au ademenit pe cei care s-au împrumutat în franci elveţieni, cu cântece de Sirenă, să vină în Golful Creditelor Ieftine şi să se îndestuleze? Circulă şi această variantă. La urma-urmei, băncile aveau bani şi aveau interes să-i dea cu împrumut. Era chiar o chestiune de performanţă pentru bancă, prin anii 2005-2008, să dea cât mai multe credite. Nu e deci exclusă tentaţia băncilor de a forţa afacerea împrumuturilor încălcând legea ori morala.

Băncile erau însă obligate să respecte cu stricteţe normele de creditare ale BNR. Iar aceste norme, elaborate în serie în acei ani, cereau ca atunci când băncile aveau de-a face cu o cerere de credit, trebuiau să se uite ce venit net are solicitantul de credite, un venit care să fie cert şi permanent, din care să scadă facturile la telefoane, la întreţinerea locuinţei, la chirie, plus alte datorii pe care le mai avea. Inclusiv subzistenţa. Abia de la suma rezultată începea discuţia despre cât credit putea primi cel ce voia împrumut.

Dar în creditare, unde intervine un contract, există întotdeauna două părţi implicate, un creditor şi un debitor. Relaţia dintre ei este în primul rând juridică, bazată pe acte şi pe reguli. Dar este şi morală, bazată pe interese. Debitorul, bunăoară, vrea să îşi cumpere o casă ori alte bunuri şi interesul lui este să obţină un împrumut. Creditorul, care e o bancă, are bani şi interesul lui este să îşi plaseze aceşti bani, astfel că este binevenită cererea debitorului care vrea să îşi cumpere o casă şi care vine la el să ceară bani.

Nici unul nu este mânat de impulsuri generoase. Chiar Adam Smith, în celebrul lui tratat de economie politică, spunea că brutarul nu face pâine pentru că ar fi generos şi ar vrea să îşi servească semenii, ci pentru că vrea să câştige. La urma urmei, acesta este lucrul bun care s-a întâmplat în istoria economică, pentru că dorinţa de câştig este cea care a împins economia foarte departe. Generozitatea nu ar fi reuşit să o facă niciodată. Pentru că niciodată gândul generos nutrit de întreprinzător, de a-ţi servi concetăţenii, nu ar fi dus la o atât de puternică dezvoltare a economiei şi la motoare atât de performante cu care aceasta merge înainte în zilele noastre. Numai interesul a făcut să se mişte aceste motoare şi să ajungem aici. În acelaşi timp însă, societatea este interesată ca, în această zonă dominată de pragmatism, să strecoare şi mesaje emoţionale. De ce acest interes? Pentru că viaţa economică se desfăşoară cu faţa la oameni, şi atâta vreme cât economia nu se mişcă pentru a ajuta oamenii, ea nu are sens. Sigur că realitatea a impus ca această mişcare a economiei să se facă respectând norme de drept, dar morala este întotdeauna implicată. Iar când morala nu învinge, atunci trebuie să acţioneze dreptul. Este motivul pentru care Banca Naţională a acţionat şi acţionează cu deosebire prin reglementări. De aici şi nevoia BNR de a eficientiza regulile menite să evite riscul de creditare.

Întreaga activitate de împrumuturi bancare este organizată pe baza unor reglementări, fără să ignore etica în procesul de creditare.

Etica este foarte importantă în relaţia client-bancă. La fel ca în orice altă afacere. Ne place să spunem că, în economia de piaţă, contractul ideal ar putea fi suplinit de o simplă strângere de mână. De strângeri de mână e nevoie în procesul de creditare. Din nefericire însă, nicăieri în lumea de azi, această expresie frumoasă, care în esenţă este una etică, nu este dominantă. Şi nu doar pentru că lumea s-a înrăit, ci şi, mai cu seamă, pentru că a devenit complexă şi complicată. Şi când afirm asta am în vedere o realitate pe care  o întâlnim din America şi până în Japonia, pe toată planeta noastră. Astăzi, puţini se mai lasă legănaţi de iluzia că cel mai bun contract, în economia de piaţă, este o strângere de mână. Lumea afacerilor a devenit suspicioasă. Aşa s-a ajuns la contracte stufoase, care merg până la amănunte, iar tot mai multe voci cer şi reglementări amănunţite pentru pieţele financiare. Asta e realitatea. Iar contractul scris, parafat şi înregistrat, bun sau rău, înţeles bine de client ori nu, fiindcă e greu de imaginat că banca nu-l înţelege, e legea părţilor. Iar în acest contract nu intervine nici Banca Naţională, nici alte autorităţi ale statului. Decât într-un singur caz: dacă în perfectarea contractului a fost ocolită legea. Ori dacă o parte îl încalcă. Şi totuşi, încrederea rămâne – pentru cine o poate proba şi o poate impune – activul cel mai de preţ. Îndeosebi pentru instituţiile financiare. Şi nici morala nu e alungată din afaceri.

Într-un curs din perioada interbelică, ţinut la Facultatea de Drept, Titulescu spunea că ştiinţa juridică este o realitate inclusă în sfera morală. Iată că, prin urmare, inclusiv pe calea dreptului se ajunge la morală şi la etică.

Prea de multe ori însă, în procesul de creditare, se ajunge sub incidenţa unei noţiuni care ne dă frisoane: riscul. Niciodată nu pot fi ignorate riscurile, fără ca preţul să nu fie usturător. Ploi de riscuri se abat adeseori peste sistemul bancar, riscul valutar fiind dintre cele mai periculoase. De altfel, există mai multe tipuri de riscuri, dar riscul valutar rareori poate fi evitat când creditarea se face în valută.

 În anii 2004-2008, creşterea creditelor în valută era pe undeva firească. Băncile aveau valută şi voiau s-o plaseze; oamenii aveau de trecut un hop, aveau nevoie de bani, dar dacă ei nu se împrumutau în moneda cu care erau plătiţi nu făceau decât să îşi asume un risc valutar. Pentru că oricând pot să apară pe piaţa valutară schimbări de curs care scumpesc creditul. Şi ca să-i scutească de riscuri pe cei ce voiau împrumuturi, Banca Naţională le-a cerut băncilor – nu prin apeluri morale, ci prin norme – să le deschidă ochii clienţilor, să le arate la ce eforturi suplimentare de plată ar putea fi supuşi dacă s-ar înrăutăţi condiţiile. O probă de rezistenţă la situaţiile cele mai grele. Şi de transparenţă.

Banca Naţională nu este însă pedagog, nu educaţia financiară este rolul ei principal pe piaţa bancară. Dar a făcut eforturi foarte mari, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an, pentru a promova cultura economică, mai cu seamă cultura financiară.

În principal însă, BNR este o instituţie de autorizare, de reglementare şi de supraveghere. Desigur, o supraveghere pe care o face în stil european. Începând din anii ’90. Banca Naţională cere şi analizează actele; dacă o bancă a măsluit actele, va răspunde pentru fapta aceasta, practica internaţională ne arată că nimeni nu a ajuns prea departe măsluind acte. Băncii Naţionale i s-au încredinţat, însă, prin lege, două obiective pe care le păzeşte cu sfinţenie: stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară a ţării. Şi atrage atenţia asupra "vitezei" împrumutatorilor, când este mare. Viteza nu a fost niciodată lăsată pe limită de risc. În acelaşi timp, societatea trebuie să înveţe să gândească economic. Să gândească în spiritul economiei de piaţă. Şi Banca Naţională e angajată în acest proces prin activităţi de educarea financiar-bancară şi face tot ce este necesar cu putinţă în aceasta privinţă – dialoguri cu publicul prin mass-media, cursuri pentru jurnaliştii specializaţi în economia financiar-bancară, colocvii, seminarii. Totodată, a înmulţit publicaţiile proprii prin care dă seamă cu privire la politica monetară. Dar Banca Centrală nu se poate substitui societăţii civile. Pentru că societatea civilă, cu deosebire, este chemată să se implice în dezvoltarea culturii financiar-bancare.

Astfel de riscuri – când oamenii sunt plătiţi bunăoară în lei şi se împrumută în valută – nu sunt niciodată excluse, chiar şi în vremuri normale. Dar atunci, în anii 2004-2008, erau vremuri excepţionale. Democratizarea creditelor devenise un fapt vital al acelui timp şi Banca Centrală s-a văzut nevoită să introducă noi măsuri de limitare a riscurilor valutare. Din analizele BNR reiese că, de fapt, creditul creştea – şi era bine să crească – numai că alerga cu o viteză care nu era permisă pe şoselele noastre. Şi peste tot pe unde apare viteza, apare şi riscul de derapaj. Banca Naţională a impus o anumită temperare a acestei viteze, pentru a putea să evite riscurile majore; şi, cu deosebire, să evite creşterea gradului de supraîndatorare. Creditele trebuiau să crească mai lent, în special cele în valută, deşi ele prindeau o viteză mai mare decât cele în lei. A avut succes Banca Naţională? Direcţia Stabilitate Financiară din BNR a calculat ponderile împrumuturilor în franci elveţieni, raportate la PIB-urile din mai multe ţări europene. Dacă în Austria şi în Polonia împrumuturile în monedă elveţiană au urcat până la 8 la sută, în România ponderea acestor împrumuturi a coborât sub 1 la sută.

A fost formulată şi întrebarea: de ce nu le-a oprit de tot? Răspunsul e simplu: Banca Naţională ar fi dat şah legii.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite