O radiografie a revoluţiilor

Luna decembrie vine pentru noi românii cu amintirea evenimentelor de acum aproape 26 de ani, pe care istoriografia le numeşte generic „Revoluţia Română din 1989”. Acesta poate fi un prilej de a reflecta la acele părţi care compun o revoluţie.

Aş începe cu definiţia revoluţiei. Fără îndoială, ne vine în minte ideea progresului pe care îl aduce o revoluţie. Sunt mulţi cei care au considerat revoluţia drept un motor al progresului, un vector al schimbării. De obicei, progresul este realizat printr-o evoluţie internă a instituţiilor, a mentalităţilor, a elitelor, sau în sens sociologic, al comunităţii, societăţii. Progresul societăţii atrage după el progresul poporului, al naţiunii şi, implicit al statului, reprezentantul colectivităţii în faţa prezentului, păstrător al trecutului şi garant al viitorului.

Numai că au existat şi încă mai există naţiuni, popoare, pentru care evoluţia internă nu a putut şi nu va putea să aducă progresul. Aceasta deoarece o naţiune, un popor s-au aflat ori se mai află într-o situaţie de subordonare faţă de o societate dominantă a unui stat multinaţional. Chiar dacă din punct de vedere economic sau social lucrurile pot sta bine, supravieţuirea culturală a impus ca soluţie revoluţia.

Revoluţiile sunt apanajul modernităţii. Se deosebesc de răscoale, nu numai ca perioadă de manifestare, ci şi ca principii de acţiune, bază programatică, desfăşurare, forţe participante. Răscoala are un scop limitat, un set restrâns de revendicări sociale, este însoţită de violenţe. Ea nu îşi propune să schimbe un regim, ci să ajungă la o înţelegere cu acesta. Echivalentul ei modern este greva.

Istoriografia de inspiraţie marxistă a etichetat acţiunile ţărăneşti drept răscoale şi pe cele muncitoreşti ca fiind greve. Din dorinţa de a justifica istoric mişcarea comunistă, termenul de răscoală a fost atribuit unor mişcări naţionale, precum cea de la Bobâlna, cea a lui Gheorghe Doja, precum şi cea în fruntea căreia s-au aflat Horea, Cloşca şi Crişan.

Nu voi intra în amănunte, dar un lucru este cert : revendicările naţionale româneşti erau pe aceeaşi poziţie cu lupta economică, fapt dovedit că după primele două acţiuni, contra românilor s-au adoptat legi discriminatorii, care practic îi anulau ca naţiune.

Aceste mişcări se deosebesc net de ceea ce s-a petrecut în România, de exemplu, la 1907, o mişcare ţărănească orchestrată pentru destabilizarea României, accelerată însă de situaţia foarte grea a ţărănimii române la început de secol XX.

Revenind la structura unei revoluţii, putem să deosebim câteva elemente comune:

1.     Bază programatică. Toate revoluţiile şi-au elaborat programme, proclamaţii, reprezentanţii lor au purtat o activă corespondenţă.  S-au elaborat inclusiv legi, unele cu valoare de constituţie.

2.     Forţe participante. De regulă, există două forţe participante -elitele şi păturile largi ale societăţii. Promotorii revoluţiei sunt progresişti care sunt sau au fost excluşi din ordinea pe care vor să o schimbe. Ei încearcă să-şi asigure un sprijin cât mai larg. Aici intervine componenta adeziunii societăţii.

3.     Desfăşurare. Orice revoluţie are în cursul ei o componentă de confruntare (restrânsă sau extinsă), de regulă între revoluţionari şi vechea ordine. Confruntarea poate fi civilă sau militară. Există în cuprinsul oricărei revoluţii o lovitură de stat, un moment în care o parte din adversarii revoluţiei consideră că vechea ordine este depăşită şi se ajunge la o asociere cu revoluţionarii. De regulă, elementele cheie sunt forţele de ordine şi armata. Acestea nu pot avea decât două roluri : de represiune, respectiv de adeziune la revoluţie. Revoluţiile pot avea o formă clasică (Revoluţia Franceză) sau altele specifice cum ar fi războiul de independenţă (Revoluţia Americană), războiul civil (Revoluţia Engleză)

4.     Context extern. Succesul unei revoluţii, oricât de bine ar fi organizată în interior, depinde în mod esenţial de factorii externi. Dacă ţara unde are loc revoluţia se află într-un ansamblu de alianţe şi un joc de interese pe plan regional sau continental, autorităţile pot face apel la forţe externe, după cum şi revoluţionarii pot să fie ajutaţi dacă victoria lor poate favoriza alianţele sau interesele prezente şi viitoare. Nu de puţine ori, liderii revoluţiilor se pregătesc în state care ulterior îi ajută direct după declanşarea mişcării. Au fost state care, pe ascuns, au sprijinit revoluţia dintr-o ţară vecină, pentru a o destabiliza şi a obţine avantaje de pe urma acestei situaţii.

5.     Comunicare vs. manipulare. Succesul sau insuccesul unei revoluţii pot depinde în mod substanţial de comunicare. Aici, mass-media, sub toate formele (tradiţionale şi on-line), au rolul determinant. Există însă pericolul apariţiei manipulării, al diversiunii, ceea ce poate conduce la consecinţe grave (« teroriştii » din decembrie 1989, ştirile contradictorii) .

6.     Succes vs. eşec. Succesul unei revoluţii poate fi atribuit unităţii de acţiune a celor care s-au aflat în fruntea ei, contextului favorabil, adeziunii colective la ideile revoluţionare. Dimpotrivă, absenţa totală sau parţială a acestor elemente poate determina eşecul revoluţiei. Uneori, cum e cazul revoluţiilor de la 1821 şi 1848, deşi înfrânte, elemente ale programului politic au putut să se materializeze, graţie evoluţiilor ulterioare.

7.     Posteritate. Există întotdeauna voci care vor discredita o revoluţie catalogând-o drept lovitură de stat sau, dimpotrivă unele voci care vor supraevalua o lovitură de stat, intitulând-o revoluţie, înfiinţând comandamente de “apărare a revoluţiei” (acolo unde s-au instalat regimuri dictatoriale).

8.     Contrarevoluţie. Chiar dacă sunt întrunite toate condiţiile declanşării unei revoluţii, ale desfăşurării acesteia, chiar ale succesului, într-un anumit context, din interior sau din exterior, există interese ca evenimentul să ia o altă turnură decât cea la care s-au gândit iniţiatorii, fapt ce determină apariţia contrarevoluţiei, prin propulsarea de lideri care sunt trimişi din afara ţării unde a izbucnit revoluţia (cazul implicării Germaniei în Revoluţia socialist din Rusia-februarie 1917, prin trimiterea lui Vladimir Ilici Lenin, pe ascuns la Sankt Petersburg, declanşându-se contrarevoluţia din octombrie 1917, care a scos Rusia din primul război mondial).

9.     Revoluţie naţională vs. „export de revoluţie”. Revoluţionarii au gândit întotdeauna în termeni diferiţi. Unii au considerat că pot izbândi în contextul unei revoluţii continentale (paşoptiştii europeni) sau mondiale (comuniştii internaţionalişti), în timp ce alţii au ales să se dedice succesului revoluţiei într-o singură ţară (staliniştii).

10.  Revenirea la normalitate. Orice revoluţie produce excese. Descărcarea energiilor, abuzul de circumstanţele excepţionale pot genera fapte condamnabile, dintre care, cu siguranţă, cele mai odioase sunt rănirea şi moartea nevinovaţilor. O regulă nescrisă arată că orice revoluţie se sfârşeşte cu ieşirea din prima scenă a autorilor ei, mai devreme sau mai târziu. Pedepsirea vinovaţilor dintre cei din vechea ordine sau chiar a unora dintre revoluţionari, în cadrul unor procese în justiţie, apare ca principal semnal de revenire la normalitate.

Cele 10 elemente pot fi găsite în cuprinsul a numeroase revoluţii desfăşurate în Europa şi în lume. Revoluţia aduce schimbarea unei ordini sau, cel puţin, oferă o alternativă, pe care posteritatea decide să o folosească la un moment dat în devenirea istorică a unei naţiuni.