O amintire fulgurantă scoțiană

La mijlocul anilor 80, într-o toamnă, în ipostaza de director al Teatrului Mic, în plină explozie repertorială și spectaculară care avea să definească Fenomenul Sărindari, am fost invitat de Consiliul Britanic împreună cu criticul de teatru și dramaturgul Theodor Mănescu să cunoaștem viața teatrală din Londra și Anglia, prilej cu care am făcut și o vizită acasă la renumitul dramaturg Arnold Wesker – autorul celebrei piese „Cartofi prăjiți cu orice”, jucată pe toate scenele europene – unde am mâncat o foarte gustoasă prăjitură ca o clătită cu dulceață.

De Theodor Mănescu m-a legat o strânsă prietenie care s-a manifestat și prin jucarea de către mine la Teatrul Foarte Mic a pieselor lui intitulate ”Politica” 1, 2, 3, cu un subtext dizident, mai mult decât transparent în acei ani, când agresivitatea cenzurii – și, în cazul lui, a Securității – mi-au dat atunci foarte multă bătaie de cap.

Programul foarte bogat și foarte încărcat făcut de Consiliul Britanic, care mă obosise și pe mine care am fost toată viața un agitat, dar mai ales pe așezatul scriitor și om de teatru Theodor Mănescu, un fel de „englez” cu tabieturile lumii civilizate, a fost totuși îngăduitor cu noi, lăsându-ne liberi două zile în care ni s-a oferit șansa de a face o călătorie cu trenul în Scoția, în capitala Edinburgh.

De la ieșirea din Londra, începeau câmpurile înverzite crud pe care le descopeream cu uimire, deși de extracție țărănească, turmele de uriașe oi englezești, speciale pentru lâna lor care se vindea în toate țările. Scurta vizită la Edinburgh – și acum intervine fulguranta mea amintire – m-a impresionat într-un mod aproape fascinant și simbolic, în același timp, prin statuia scriitorului și poetului legendar Walter Scott, sculptată în marmură albă de Carrara, în vârful unui turn uriaș de 61, 11 metri, turn în care se urca pe o scară interioară în spirală cu ferestre deschise la anumite înălțimi prin care se putea vedea orașul Edinburgh și în care recunosc că nici eu, nici Mănescu, nu am avut curaj să escaladăm volutele scării.

Statuia îl înfățișează pe Walter Scott așezat într-un jilț, ținând în mână „stiloul”, la picioarele lui fiind așezat câinele lui favorit, Maida.

Walter Scott este, după cum bine se știe, autorul unor balade și epopei romantic eroice , cum sunt Ivanhoe, Rob Roy, Mireasa din Lammermmor, Mânăstirea etc., traduse și în românește.

Interesant este să menționez, cercetând informația digitală, că sub platforma pe care se află statuia lui Walter Scott sunt reprezentați în basorelief, ciopliți în piatră, un număr de șaisprezece scriitori scoțieni, între care și Lordul Byron. Împreună cu aceștia sunt cioplite în piatră portretele regilor Maria Stuart, Iacob I al Scoției, Iacob V al Scoției.

Spuneam că surpriza turnului și a statuii care se ridică la peste 60 de metri înălțime a fost pentru mine o revelație extraordinară pentru că mi-am dat seama că aveam în față simbolul nu numai al unui scriitor strălucit, dar și al spiritului identitar întreg al unui popor și al unei civilizații. Nicăieri în lume nu știam să se afle un asemenea cult al scrisului național și al identității, cum spuneam, spiritului național. Cu atât mai mult amintirea aceasta fulgurantă este astăzi simbolică într-o epocă în care tăvălugul globalizării cu orice preț afectează nefericit identitatea spirituală și culturală a unor popoare întregi. Statuia lui Walter Scott, îmi dau seama azi, este un model strălucit al culturii și, repet, al civilizației identitare. Din informația digitală am aflat totuși, cu ocazia scrierii acestei tablete, că la Havana, se ridică, la înălțimea de 109 metri, statuia poetului și prozatorului de limbă spaniolă Jose Marti.

P.S. La Slătioara, timpul s-a grăbit să dea prima brumă.

În nuvela „Ultimul țăran din Slătioara” spun că în octombrie, ziua în amiaza mare, cerul este atât de senin și adânc încât credincioșii cu ochi încă buni și copiii îl pot vedea și pe Dumnezeu.