Mizeria voastră a trezit revolta noastră #colectiv
0Simt un amestec de durere şi de furie. Am ezitat să scriu despre Colectiv fiindcă am o notă personală puternică. Au murit doi oameni pe care i-am cunoscut: Nicoleta Baldovin şi Alexandra Matache.
Alexis mi-a fost studentă. Nu îmi doream să scriu In Memoriam fiindcă aş fi vrut ca la cei 26 de ani pe care îi avea Alexis, să îi comentez pe pagina de Facebook că îmi place fericirea pe care o văd în fotografiile ei, că mă bucur fiindcă se plimbă prin locuri frumoase. Aveam alte cuvinte pentru ea, iar „condoleanţe, Dumnezeu să te odihnească!” nu erau în acest registru.
Sâmbătă după-amiază m-am uitat pe o listă unde erau menţionate numele persoanelor decedate. Nicoleta Baldovin era prima acolo. Îmi tremurau mâinile când i-am trimis acest mesaj pe Facebook:
- Draga mea, tu esti bine? Am vazut o lista si cineva cu numele tau e pe ea.
Nicoleta fusese activă pe Facebook în urmă cu 18 ore. Nu mi-a răspuns, nu va mai răspunde vreodată.
Am fost la Marşul de duminică şi am aprins o lumânare. Luni, la facultate, am aprins o altă lumânare. Am urlat din răsputeri în sinea mea că nu vreau să îmi moară studenţi, că nu vreau să port candele în buzunarul hainei pe care să le aprind fiindcă oameni pe care îi cunoşteam sau alţi semeni ai mei au fost aşezaţi pe drumul morţii. De vineri, telefonul mobil este un fel de prelungire a mâinii stângi, am şi laptopul lângă mine, iar dintr- o cameră se aude televizorul.
S-au întâmplat atât de multe într-un timp scurt. Memoria mea a reţinut munca asistentelor, a medicilor, a unor jurnalişti care ne-au informat cu obiectivitate, decenţă şi cu umanitate. Mi s-a strâns sufletul când l-am văzut într-un cadru pe un bărbat, impunător prin statură şi uniformă, cum îl pupă părinteşte pe frunte pe unul dintre supravieţuitori. Am reţinut chipurile oamenilor care au i-au ajutat pe oameni pe care nu îi cunoşteau. Am văzut mobilizarea pe reţelele de socializare. Au donat sânge, au strâns bani, au mers şi au dus alimente familiilor, celor care îngrijeau răniţii ori celor din presă. Au făcut multe. Am văzut cât de puternică poate fi mobilizarea oamenilor şi cât este de necesară.
Am citit şi comentarii groteşti despre care nu vreau să scriu. Două dintre ele au atins ceva în mine. Am plâns cu sughiţuri ieri. Vreau să vă mulţumesc fiindcă acele lacrimi mi-au adus linişte. Durerea a rămas. Ei i s-a adăugat revolta pentru că nu aşa funcţionează instituţiile statului.
Aşa cum arată acum datele, sunt mulţi cei care simt durere şi revoltă. Din această seară, participarea cetăţenilor în spaţiul public stă şi sub semnul protestului. Oameni diferiţi, grupuri informale ori asociaţii au organizat diferite acţiuni de protest. Era uşor de anticipat că se va ajunge şi aici. Unele au revendicări, altele nu. Toate sunt venite din nemulţumire. Ce au în comun aceste proteste este revolta faţă de lasă că se poate şi aşa.
Este un lasă că se poate şi aşa în administraţie, în politică, în partaneriatul dintre stat şi mediul privat. Nu, nu se mai poate şi aşa fiindcă au murit oameni. Există un contract social între cetăţeni şi stat. Când acesta este încălcat, este dreptul cetăţenilor să protesteze. Revolta lor este justificată. Revolta noastră e justificată.
Ştiu din cărţi şi din experienţă că schimbarea nu se poate fără participarea noastră. Nu sunt cuvinte goale. Nu uitaţi de protestele legate de Roşia Montană din 2013, nu uitaţi de alte acţiuni colective care au blocat legislaţie nedreaptă, care au generat transparenţă în luarea deciziilor.
În fine, eu voi merge zilele acestea şi la proteste fiindcă îmi doresc să nu mai funcţionăm în baza lui lasă că se poate şi aşa, ci după legi, regulamente şi proceduri transparente.
Aici sunt acţiunile pe care eu le-am găsit anunţate pe Facebook. Posibil să fie şi altele.
Tăcerea ucide! Vino în stradă!, 5 noiembrie, ora 18:00
În strada pentru victimele clubului colectiv, 7 noiembrie, ora 18:00
P.S.: Mulţumesc pentru titlu. Nu e al minţii mele, este preluat de la un prieten.
Se încarcă comentariile...
