Leul fără frontiere (23)

0
0

Moneda naţională, în momentul trecerii la convertibilitatea de cont curent, slăbea în competiţia cu ea însăşi. Inflaţia mare din ’97, de peste 150 la sută, îi scotocise pe consumatori prin buzunare, le luase o mulţime de bani, pentru a continua să-i subvenţioneze pe producători.

Fapt ce-i încuraja pe producători – obişnuiţi să trăiască din preţuri mari, care să acopere costuri exagerate, producţie rebutată, în timp ce ei menţineau oferte restrânse – să spere în perpetuarea acestei realităţi ce se încăpăţâna să înainteze cu capul în jos. Deşi cererea solvabilă se restrânsese şi ea. Tot mai mult. Deşi salariile reale n-au mai putut să crească, în timp ce salariile nominale erau neîncetat mărite. Cercul era vicios. O producţie lipsită de capacitatea de a fi eficientă nu avea cum să justifice alt nivel de câştiguri, mai înalt. Iar, salariile neîndestulătoare n-au putut să asigure consumuri mai mari. Dimpotrivă, consumul a scăzut. În aceste condiţii, peste stocurile de produse finite nevândute s-au aşezat alte stocuri, ce au făcut neîncăpătoare nu numai magaziile, ci şi curţile multor întreprinderi. Viaţa confirma astfel una din marile legităţi economice: aceea că piaţa, atunci când îi sunt încălcate regulile, se răzbună. Am văzut, atunci, cum produsele întreprinderilor ce căzuseră în capcană, tot mai scumpe, aveau mai puţini cumpărători, pe o piaţă dominată de consumatori cu venituri mici. Şi, iată, la cumpăna anilor 1997-1998, producătorii şi comercianţii au fost obligaţi să domolească preţurile. Găsim aici una dintre explicaţiile cuminţirii inflaţiei în 1998.

*

Şi totuşi, în ’98, România s-a confruntat în continuare cu efectele inflaţiei reprimate. E drept, nu la nivelul anului 1997, dar într-o măsură importantă. Treptat, încă din 1996, li s-a dat drumul unor preţuri, la energie, la benzină, la servicii. Preţuri ce continuau să fie neadevărate, în sensul că de la consumatori se încasa mai puţin decât plătiseră producătorii. Diferenţa o regăseam însă în deficitul balanţei externe, în deficitul bugetar şi în imensele pierderi ale regiilor şi ale întreprinderilor cu capital de stat.

Inflaţia reprimată devenise o adevărată bombă încă de la sfârşitul anului 1996. Bomba a explodat în martie ’97. A fost un moment când se putea ajunge la hiperinflaţie, fapt ce ar fi putut să producă un dezastru de mari proporţii. Dar nu s-a ajuns la un deznodământ atât de dramatic, chiar dacă în martie 1997 a fost atinsă o rată anualizată a inflaţiei de peste 2300 la sută. Ceea ce înseamnă o cotă lunară de 30,7% - cea mai mare rată lunară a tranziţiei. Din aprilie însă, nava inflaţiei a pierdut continuu din viteză. Dar numai până la sfârşitul verii anului 1997. Reluarea cursei inflaţioniste, în lunile de toamnă, a avut ca principal motor corecţiile de preţuri. Într-o încercare de a scăpa de „inflaţia reprimată”. Dar n-am scăpat de vârfuri inflaţioniste nici în ’97 şi nici în ’98. În ’98, mai cu seamă, se teoretiza chiar că ar fi fost nevoie de o inflaţie cu trei cifre, ca să ajute investiţiile şi creşterea economică. O gafă teoretică de mari proporţii.

Sigur, un pic de inflaţie – într-o economie sănătoasă! – este necesară. Era necesară şi atunci. Spre deosebire de inflaţia mare, ce dezorganizează economia, o inflaţie modică ajută la reglarea pieţei prin preţuri, fără să afecteze comportamentul companiilor, investitorilor, comercianţilor şi al salariaţilor. Din acest motiv, ţările dezvoltate au cochetat ani îndelungaţi cu „puţină inflaţie”. Asta ne doream şi noi: o inflaţie anuală care să fie măsurată cu o singură cifră. Atunci însă, după ce măsurasem cu două cifre inflaţia lunară în prima parte a anului 1997, ne bucuram că, începând din aprilie, o măsuram doar cu o cifră. Deşi inflaţia, departe de a fi modică, era încă pronunţat consistentă. În ’98, am avut chiar şansa ca, după ce în primele luni preţurile au fost ceva mai nervoase, din primăvară şi până în toamnă să ne bucurăm de o inflaţie ceva mai cuminte. Deîndată însă ce am intrat în toamna lui ’98, inflaţia s-a reaprins. Ca şi în ’97, ca şi în ceilalţi ani de după 1990. Inflaţia anuală cu două cifre se ţinea scai de noi.

*

Ce avea să fie mai departe? Întrebarea se contura la răscrucea între două curente periculoase. Dintr-o parte, venea presiunea sindicatelor, a unor cercuri politice şi a tuturor celor dornici să „îngheţe” preţurile. Din cealaltă parte, bătea vântul întreţinut de producătorii monopolişti, care încă dominau piaţa. Experienţa din anii trecuţi le-a întărit convingerea că pot să dicteze preţurile şi să comande în economie şi în 1998. Prin urmare, voiau inflaţie. Fiindcă în vremuri de inflaţie au produs mai puţin, cu costuri mai mari, dar au vândut mai scump. Ei erau cei care continuau să sufle în pânzele preţurilor. Dintr-un motiv clar: inflaţia era un canal prin care ei erau subvenţionaţi de către populaţie şi de către micile întreprinderi rentabile.

Ambele căi nu făceau însă decât să perpetueze ineficienţa şi sărăcia. Aşa că se impunea ca preţurile să alerge libere. Numai că, pentru a domoli inflaţia, era nevoie ca adevărul preţurilor să se cupleze cu adevărul costurilor. În ţările normale, bunăoară, întreprinderile care ajungeau în impas apelau urgent la programe de ajustare a costurilor. Nicio resursă nu era exclusă, de la noi materii prime până la proiecte ce impuneau măsuri drastice de raţionalizare a costurilor, de pregătire specifică a personalului, de modelare a fabricaţiei. La noi, în schimb, când întreprinderile dădeau de greu, ţipau să li se dea o halcă mai mare din pâinea socială. Şi pentru a se face mai bine auzite, ameninţau cu greve, cu blocarea drumurilor.

În spaţiul public, se băteau tobele în favoarea economiei de piaţă. Un lucru se trecea sub tăcere: că ar fi trebuit să acceptăm şi legile pieţei. Iar Marea Lege a pieţei era (şi este în continuare) concurenţa. Lumea nu cunoscuse un model mai eficient decât libera competiţie economică. Alte modele au adus ineficienţă, risipă de resurse. Şi sărăcie. Cum însă competiţia cere în primul rând competenţă, subiectul nu avea cum să fie popular. Şi nici nu era. Mai cu seamă că promovarea competiţiei era posibilă numai în condiţiile în care munca ar fi putut fi motivată, material şi moral. De altfel, nici nu putea atunci să fie atinsă competenţa specifică vremii noastre, ce impunea tot mai multă inteligenţă încorporată în substanţa finală. Aşa se şi explică recesiunea din 1997, 1998 şi 1998. În consecinţă, hrana populaţiei era necorespunzătoare, starea spitalelor jalnică, alocaţiile pentru învăţământ şi pentru educaţie neîndestulătoare, pentru că în economie domina încă un sistem conjunctural, orientat în mare măsură cu spatele la piaţă. Acesta era tabloul momentului în care a fost definitivată convertibilitatea de cont curent a leului.

Obişnuinţa de a sfida concurenţa, de care unei bune părţi a societăţii îi venea greu să se despartă, întreţinea nostalgia paternalismului statal, sub a cărui manta uzată clocea iluzia că se află în siguranţă. Iluzia cea mai gravă şi cea mai periculoasă. Era de fapt ca un drog, care dădea senzaţia de bine în timp ce rodea organismul economic. De acest „bine” trebuia să scăpăm. Începea un drum lung şi greu.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite