Leul fără frontiere (19)

Relele prevestiri se înteţeau. Pe la sfârşitul anului 1996, înainte de Crăciun, umblau vorbe că, pe piaţa valutară, BNR va scăpa din mână cursul şi că leul va cunoaşte o depreciere cumplită. Cu această idee în cap, multor operatori de pe piaţa valutară li s-a părut firesc să accepte cursuri care să exprime o depreciere accelerată a valorii monedei naţionale, în raport cu dolarul.

Mulţi s-au grăbit să facă schimburi la cursuri excentrice. S-a produs însă mişcarea de pendul: cursul dolarului a urcat prea sus, de unde a căzut cu viteză. BNR anticipase această realitate şi-şi făcuse publică poziţia.

*

Din februarie ’97, piaţa noastră valutară era deja capabilă să stabilească un curs firesc al leului. Aproape 30 de societăţi bancare fuseseră autorizate să participe la toate genurile de operaţiuni specifice pieţei valutare. Dispăruse, astfel, distincţia dealer/broker, sub a cărei incidenţă numai patru bănci (Bancorex, Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare şi Banca Ion Ţiriac) aveau dreptul să stabilească, pe piaţă, cursuri. În noua conjunctură, piaţa valutară a dobândit mai multe centre de putere. Decizia s-a dispersat. Şi cum preţurile, pe piaţa de producţie şi pe piaţa de consum, au început să fie adevărate, s-a ajuns şi la stabilirea unui curs de schimb adevărat. Urmând a se mişca aşa cum hotărăşte piaţa, cu legile ei, între care cea dintâi este legea cererii şi ofertei.

Dezlegarea câinilor concurenţei, pe piaţa valutară, a condus, în februarie ’97, la aşezări şi reaşezări adesea dezordonate. Dolarul „a sărit” peste pragul  de 9000 de lei. Fără îndoială că „dolarul scump” a încorporat preţurile în creştere de pe piaţa de producţie şi de pe piaţa de consum, îndeosebi pe cele intervenite la mărfurile de import. În acelaşi timp, prin şocul psihologic pe care l-a produs, cursul de peste 9000 de lei a determinat noi creşteri de preţuri.

A fost însă un salt de scurtă durată. După două săptămâni de căutări, piaţa şi-a găsit un nou echilibru, la începutul lunii martie 1997. Cursul „a căzut” până în jurul valorii de 7000 de lei pentru un dolar. Până la sfârşitul anului, i s-au mai adăugat 1000 de lei, în condiţiile unei inflaţii ce deseori s-a dovedit a fi capricioasă.

Aceasta era realitatea pieţei. Pe marginea ei au fost rostite multe vorbe cu iz speculativ, pornind de la interesele jucătorilor de pe această piaţă. Pentru că exportatorii şi-ar fi dorit un curs de 12.000-14.000 de lei şi o dobândă de 15-20 la sută la creditul în lei. Dar asta ar fi făcut să explodeze şi mai mult inflaţia. Or, cei şapte ani de inflaţie aduseseră la capătul puterilor şi economia, şi populaţia. În 1997 eram la o răscruce: ori se oprea galopul preţurilor, ori pierdeam definitiv trenul redresării. Importatorii, în schimb, şi-ar fi dorit un curs de 6000 de lei. Numai că 6000 ar fi fost ceva mai aproape de „rata socială” din trecutul apropiat a cursului interbancar. Jocul ar fi fost periculos.

Piaţa şi-a văzut însă de drumul ei. BNR nu avea ca obiectiv direct reglarea cursului, ci stabilitatea pieţii. Plus reglarea cantităţii de bani.

*

Cert este că Banca Naţională, începând din februarie ’97, a strâns şurubul la bani: viteza de creştere a masei monetare s-a situat sub viteza de creştere a inflaţiei. În martie ‘97, când s-a ajuns la cel mai înalt vârf inflaţionist, în imagine răsturnată s-a plasat vârful mişcării masei banilor, care a atins nivelul cel mai de jos. În acest fel, nu numai că BNR a putut să evite superinflaţia, dar a obţinut şi o încetinire simţitoare a creşterii preţurilor. Aşadar, după ce în martie ’97 ne-am confruntat cu vârful inflaţionist cel mai înalt din întreaga perioadă a tranziţiei, de 30,7 la sută, în iulie ’97 inflaţia coborâse până la  cel mai de jos nivel: 0,7 la sută.

BNR a schimbat atunci macazul. S-a produs o relaxare în calibrarea masei de bani. Mai ales că, pe piaţa valutară, cursurile de schimb au format un „coridor” ce a acţionat ca o veritabilă ancoră împotriva inflaţiei.

Reluarea urcuşului inflaţionist, de-a lungul anului 1997, a avut ca principal motor corecţiile de preţuri. Pentru că de „inflaţia reprimată” n-am scăpat nici în ’97. Dacă politica monetară a avut reuşite certe, acest lucru a fost posibil şi pentru că ea a fost corelată cu o politică bugetară strânsă. Necazul a fost că nici în ’97 şi nici în ’98 n-au apărut şanse pentru relaxări, nici monetare şi nici fiscale. Prin urmare, cercul vicios a continuat să rămână închis: salariile au fost menţinute la nivelul cel mai de jos (în medie - echivalentul a 100 de dolari pe lună) iar piaţa de consum a suferit din lipsă de bani.

Paradoxal, măsurile de liberalizare de la începutul anului 1997 au avut efectul gazului turnat peste focul inflaţiei. Noile preţuri la carburanţi au determinat scumpirea transporturilor şi a lucrărilor agricole. Mai departe, au urmat scumpiri în lanţ ale mărfurilor şi serviciilor. Aşadar, în loc de cuminţirea preţurilor, ne-am trezit cu un nou galop inflaţionist. Consecinţe? A urmat scumpirea energiei. Diferenţele în plus, ce au fost facturate la energia electrică şi la energia termică, au umflat şi mai mult costurile producţiei. Au crescut, apoi, preţurile de consum. Populaţiei i s-au cerut mai mulţi bani pentru pâine, pentru lapte, pentru carne, în general pentru cumpărăturile zilnice. Neavând banii necesari pentru a face faţă scumpirii consumului, o mare parte a populaţiei s-a văzut nevoită să strângă cureaua.

De aici  întrebarea: a fost inspirată această primă mutare? Fără îndoială că da! S-a aplicat o metodă simplă dar eficientă: cui pe cui se scoate. Cuiul ce trebuia scos era o bombă cu explozie întârziată: „inflaţia reprimată”. O sumă mare de preţuri anapoda, la energie, la benzină, la alimente, la alte numeroase produse, pe care piaţa nu le recunoştea. Fiindcă nu erau adevărate. De la consumatori se încasa mai puţin decât plătiseră producătorii, dându-li-se impresia că aceste preţuri erau suportabile. Diferenţa se regăsea în deficitul balanţei externe, în deficitul bugetar şi în imensele pierderi ale regiilor şi ale întreprinderilor cu capital de stat.

Cuiul bătut în ’97: liberalizarea preţurilor. Aşa s-a trecut la dezamorsarea bombei. Preţurile au fost lăsate să alerge libere. Normal, inflaţia a început să urce: 13 la sută în ianuarie ’97, 18 la sută în februarie, apoi a urmat marele salt din martie, când a fost atinsă o rată anualizată explozivă a inflaţiei. Dar unda de şoc inflaţionistă îşi epuizase deja încărcătura explozivă. Din aprilie ’97, nava inflaţiei a fosta dusă într-un port ceva mai liniştit, în care a rămas până la sfârşitul anului. Dovadă că lungirea bolii atâţia ani fusese o gafă de neînţeles.

*

Prin reforma preţurilor făcută cu mult curaj, a fost cucerit un important cap de pod. Reforma pieţei valutare a adâncit cursul înnoirilor. Amânarea reformelor structurale, cu deosebire a reformei întreprinderilor, continua însă să încurce lucrurile. Iată motivul pentru care climatul economic nu s-a debarasat de câteva mari focare de infecţie. A continuat descurajarea concurenţei, fapt ce a întreţinut somnolenţă în economie. Şi nu s-a înţeles că ignorarea stimulentelor nu este de natură să dea imbold muncii de calitate. Iar demagogia pe tema competenţei profesionale, fără măsuri reale, a menţinut neîndeplinirea criteriilor de competitivitate. Toate la un loc, aceste vechi reflexe au încurajat mai departe risipa de resurse energetice, de materii prime şi de muncă vie. S-au adunat pierderi greu de estimat. Ele s-au dovedit a fi într-atât de nocive pentru climatul economic, încât încetul cu încetul l-au transformat într-un climat antieconomic.

Cum ar fi reacţionat o economie normală? Desigur, managerii s-ar fi repezit să anunţe măsuri economice menite să determine preluarea fără şocuri, în costuri, a noilor facturi. Ar fi fost mobilizate, în acest scop, echipe complexe de cercetare-proiectare, ar fi fost alertate departamentele de execuţie. Nimeni, de la managerul general până la ultimul muncitor, n-ar fi avut linişte până când toate influenţele scumpirilor s-ar fi „topit” în costuri fără şocuri.

Cum a fost la noi? Toţi s-au repezit să ne ameninţe că vom plăti mai mult, mult mai mult nu doar benzina şi energia ci şi transporturile, şi pâinea, şi laptele, şi carnea, şi îmbrăcămintea, şi automobilele. Şi aşa a fost: inflaţia a urcat la 150 la sută. Fără să se fi întrebat nimeni, cu firească nedumerire, ce fel de specialişti sunt cei care nu ştiu să facă decât simple adunări, adăugând diferenţele în plus la benzină, la electricitate şi obţinând noi costuri, umflate, ce s-au regăsit în preţuri de consum mai mari şi, în consecinţă, într-un surplus de inflaţie? Ce fel de economie este asta în care predomină astfel de mentalităţi?

Mai mult, economia a rămas cu capul în jos: declaraţiile privind scumpirea benzinei şi energiei au alarmat piaţa valutară cu preziceri privind o nouă cădere a leului. Deşi procesul e tocmai invers: benzina şi energia s-au scumpit pentru a se alinia la noul curs al leului. Numai că, în climatul nostru antieconomic, efectul se transformă imediat în cauză. Trebuia să alegem: grăbim reforma sau ne afundăm şi mai mult.