Leul fără frontiere (10)

Obiectivul pregătirii unei faze avansate a convertibilităţii leului era încă în planul al doilea în anii ’94, ’95 şi ’96.  Fiindcă, atunci, intrările de capital străin în România erau încă nesemnificative. Iar locomotiva monetară, singură, nu avea cum să împingă decisiv trenul macrostabilizării.

În ’96, toamna, leul se deprecia. Îndeosebi la casele de schimburi valutare. Dolarul sărise, la vânzare, peste pragul de 7300 de lei, provocând îngrijorări. De fapt, încă de la începutul verii, deîndată ce dolarul a schiţat o tendinţă de urcare, au început să circule zvonuri rele. Auzeam, tot mai des, că vom avea o vară cu mişcări line, după care, toamna, avea să se producă o explozie a cursului. Nimic nou. Toate aceste scenarii nu făceau altceva decât să copieze, pas cu pas, mersul cursei leu-dolar din anii precedenţi. Totuşi, numeroşi analişti avansau ideea că, în partea a doua a anului 1996, nu avea să se repete nimic din etapele corespunzătoare ale anilor trecuţi.

*

Piaţa valutară, atunci, era atentă la zvonuri. Iar zvonul ce agita cel mai tare lucrurile era acela că un dolar se va vinde cu 12000 de lei în 1997. Analiştii s-au întrebat unde se va rupe lanţul. A cedat veriga cea mai vulnerabilă: piaţa neagră. Aici s-a scumpit mai întâi dolarul. Şi tot aici s-au dat cele mai mari „tunuri”. Unda de şoc i-a alertat pe importatorii de produse alimentare. Ei s-au speriat că dolarul chiar se va scumpi în decembrie ’96 şi că, în consecinţă, vor avea mari dificultăţi cu aprovizionarea de Crăciun şi de Anul Nou. Aşa că s-au repezit să-şi procure dolari…cât timp cursul lor nu apucase să explodeze.

Casele de schimb au constituit al doilea val. Ele n-au făcut altceva decât să se alinieze la piaţa neagră. Ca să nu piardă ritmul şi să rămână fără clienţi. Dintr-o dată, la numeroase case de schimb, „s-a rupt” diferenţa dintre cursul la cumpărare şi cel la vânzare. Pornind de la principiul, binecunoscut pe această piaţă, că toamna dolarii se cumpără, nu se vând, mai toate casele de schimburi valutare au urcat preţul la cumpărare încercând să atragă valută.

Unda de şoc, după ce a tulburat piaţa neagră şi casele de schimb, s-a îndreptat  către piaţa interbancară. Ce a găsit aici? În primul rând, cereri imense de valută, cărora era nevoită să le facă faţă cu o ofertă nesemnificativă. În al doilea rând, piaţa era dominată de cele patru banci-dealer, care deţineau monopolul facerii cursului. În al treilea rând, Banca Naţională nu dispunea, în acel moment, de o rezervă de valută care să-i fi permis să facă intervenţii eficiente pe piaţă. În aceste condiţii, dolarul a luat-o razna, fără să fi atins însă nivelul prezis.

În ’97, dolarul a urcat până la 9000 de lei şi chiar mai sus. Asta se întâmpla pe la sfârşitul lunii februarie. Toţi cei care credeau în zvonurile vânturate pe piaţă au spus: dolarul nu se va opri până la 12000 de lei. N-a fost să fie însă aşa. „Efectului zvonisticii” i s-a opus „efectul BNR”: o politică monetară riguroasă, liberalizarea pieţei valutare şi promovarea liberei concurenţe între bănci. Dolarul a coborât la nivelul de 7000 de lei. Piaţa s-a stabilizat.

*

Înainte de ’97, astfel de precizări se bazau pe convingerea că ţările cu o rată ridicată a inflaţiei şi cu deficite mari ale balanţei comerciale nu pot evita dificultăţi majore. România oferea un caz semnificativ sub acest aspect, mai cu seamă în condiţiile în care ne confruntam cu creşterea inflaţiei şi cu devansarea exporturilor de către importuri. Ar mai fi de adăugat că nici exporturile nu se dovedeau a fi „curate”, în sensul că necesitau un mare consum de importuri. Efortul din fiecare an, de a asigura o creştere a exporturilor româneşti, se solda cu un plus de  importuri în balanţa comercială, fapt determinant pentru scumpirea dolarului şi scăderea leului.

 Ce avea să fie în ’97? Întrebare cardinală, mai ales că instituţiile publice, presa, o bună parte a populaţiei, dar în primul rând operatorii economici se obişnuiseră să privească zilnic ceasul bursei valutare. Nu din simplă curiozitate, pentru ca tot românul să ştie cât mai costă dolarul. În lei, desigur. Cursul leu-dolar, publicat în fiecare zi lucrătoare, transmitea un dublu mesaj. Unul obiectiv, care exprima puterea monedei naţionale în raport cu dolarul american. Altul subiectiv, determinat de conjuncturi şi de un întreg complex de factori psihologici.

Privind acest ceas, ne puteam da seama: 1) care este starea balanţei comerciale; 2) dacă exportatorii aduceau sau nu destui dolari în ţară. Sau dacă importatorii vor avea sau nu destulă valută pentru a aproviziona pieţele interne. În acelaşi timp, puteam avea o idee despre mişcarea reală a preţurilor de producţie şi, mai departe, a preţurilor de consum.

*

Două întrebări aveau importanţă cardinală: De unde putea fi procurată valută ca să fie cumpărate, din afara ţării, acele bunuri şi servicii necesare economiei pe care România nu le producea? Cum să fi fost împărţită această valută, atât timp cât cererea era cu mult peste nivelul ofertei? Erau întrebările cheie care defineau axul deciziilor Băncii Naţionale pentru liberalizarea şi dinamizarea pieţei valutare.

Cu o economie în criză şi cu dificultăţi de finanţare externă, cu cheltuieli pentru importuri mult mai mari decât încasările din exporturi, lupta pentru valută nu putea fi decât dură. Până în decembrie '89, valuta se repartiza pe bază de plan. Practic, statul o aduna în totalitate în cazanul comun, de unde era împărţită utilizatorilor. Procedeul era nedrept, pentru că deseori „cota socială” de  valută era folosită  de către întreprinderi care lucrau sub pragul minimei eficienţe economice. Astfel de reflexe, chiar dacă atenuate, s-au păstrat şi în anii tranziţiei. Valuta a continuat să fie împărţită pe bază de decizii administrative şi după ce a început să funcţioneze piaţa valutară. Restricţionarea concurenţei, reducerea la numai patru a numărului băncilor-dealeri au fost necesare pentru racordarea schimburilor valutare la realităţile din economie: o piaţă de consum cu preţuri controlate sau stabilite de guvern, o piaţă de producţie cu nenumărate subvenţii, făţişe ori mascate, împărţirea centralizată a resurselor energetice, inclusiv instituirea unui fond valutar energetic. În acest context, constrângerile intervenite în stabilirea cursului de schimb leu-dolar au ajutat piaţa valutară să supravieţuiască.

*

Din februarie 1997, guvernul a făcut paşi decisivi către adevărul preţurilor. Era normal să se treacă şi la adevărul preţului-preţurilor: cursul de schimb. BNR, după ce  a liberalizat piaţa dobânzilor, apoi piaţa aurului, a acţionat şi pentru stimularea competiţiei pe piaţa valutară. Banca Naţională, folosindu-şi prerogativele, a decis să introducă reglementări pentru stabilizarea şi transparenţa pieţei valutare. Scopul acestor reglementări era acela de a asigura repartizarea valutei pe criterii economice, în condiţiile liberei concurenţe. Piaţa valutară interbancară a cunoscut schimbări importante. A fost spart monopolul băncilor-dealer. Toate băncile autorizate să facă tranzacţii valutare au dobândit drepturi şi obligaţii egale.

*

Noua realitate a pieţei valutare, cea din 1997, a determinat BNR să renunţe la cursul de referinţă. Denumirea de „curs de referinţă” produsese multe confuzii, chiar şi în rândul unor operatori de pe piaţă. Adeseori, „cursul de referinţă” era identificat cu ceea ce în termeni de specialitate se numea „curs oficial”, un preţ al valutei stabilit pe criterii administrative şi nu în condiţiile pieţei libere.

Liberalizarea concurenţei pe piaţa valutară  a determinat trecerea la un nou mod de reflectare a realităţii pieţei. O piaţă în neîncetată mişcare, bogată în aspecte dintre cele mai variate. În acest sens, urma să fie calculat un curs mediu al pieţei valutare, care să sintetizeze cât mai fidel nivelurile la care se efectuează tranzacţiile. Acest curs dobândea astfel şi o valoare statistică, în genul indicatorilor bursieri, care să ajute economia şi populaţia să cunoască zilnic starea pieţei valutare. De asemenea, autorităţile urmau să-l folosească în operaţiuni vamale, în instanţele judecătoreşti şi în administraţia de stat. Dar, întâi şi întâi, cursul de schimb devenea un important indicator economic.

 Renunţarea la „cursul de referinţă”, folosirea unei diversităţi de cursuri, într-un moment în care preocupările BNR şi ale băncilor comerciale tindeau către racordarea pieţei valutare la realităţile celorlalte pieţe, au impus măsuri pentru liberalizarea concurenţei, adevărul preţurilor şi descentralizarea deciziei. Încrezătoare în virtuţile pieţei, Banca Centrală a continuat acţiunile de  flexibilizare a pieţelor valutară şi monetară. În acest sens, urma să fie asigurată liberalizarea circulaţiei agenţilor economici într-un sistem interbancar concurenţial, în aşa fel încât fiecare să poată opta pentru băncile care oferă cele mai bune servicii, cele mai convenabile dobânzi şi cursuri  de schimb. Măsurile adoptate de BNR în 1997 erau menite să contribuie la stabilizarea pieţei valutare, în condiţiile în care - în conjunctura economică de atunci - fluctuaţiile mari ale cursului, atât în sus cât şi în jos, erau la fel de periculoase. Politica încrederii în moneda naţională, pe care o promova Banca Naţională, putea fi compromisă în egală măsură de deprecieri sau de aprecieri exagerate ale leului. Faptul că, după ce au ratat scumpirea dolarului peste pragul de 9000 de lei unele bănci încercau să-l ieftinească sub cel de 7000 de lei, arăta că piaţa valutară suporta pe lângă presiunea dezechilibrelor din economie, şi şocurile speculaţiilor.

Exercitându-şi rolul prevăzut de lege, de a stabili regulile jocului, BNR era pregătită să sancţioneze lipsa de loialitate şi de corectitudine, în aşa fel încât băncile ce vor cota un curs să-l onoreze, cele care vor declara o operaţiune s-o facă în timp rezonabil. Mai cu seamă, erau deja asigurate condiţii pentru o deplină transparenţă pe piaţa valutară şi pentru respectarea cu stricteţe a datei tranzacţiei valutare, în baza adevărului că timpul înseamnă bani şi că, în lumea modernă, în operaţiunile interbancare sau între bănci şi clienţii lor contează nu numai ziua tranzacţiei, ci şi ora sau chiar minutul.

Continuarea – joia viitoare.