Întoarcerea intelectualului la uneltele sale

0
0
Michel Winock, la „Salon du livre“ de la Pari FOTO wikipedia
Michel Winock, la „Salon du livre“ de la Pari FOTO wikipedia

Michel Winock, 77 de ani, profesor de ştiinţe politice, este autorul, între altele, al unui studiu intitulat „Secolul intelectualilor“, în care explică pe larg circumstanţele istorice care au înclinat spre stânga balanţa gândirii majorităţii intelectualilor francezi de acum o sută şi ceva de ani, eşecul ideologic al stângii după Al Doilea Război Mondial şi legătura dintre această stare de lucruri şi declinul intelectualului.

Termenul de intelectual datează din epoca afacerii Dreyfus şi a fost utilizat prima oară de Clemenceau într-o petiţie semnată în ziarul „L’Aurore“ de scriitori, artişti, universitari, care reclamau revizuirea procesului. Dreyfusarzilor li s-au opus intelectuali de dreapta, care nu credeau că procesul trebuie revizuit, dar care refuzau termenul ca atare, rămas multă vreme apanajul stângii. Termen, care este, tot de la început, ataşat ideii de contestare şi de refuz a raţiunii de Stat în favoarea promovării drepturilor omului, ale individului. Cazul Dreyfus este, aşadar, paradigmatic pentru naşterea intelectualului francez de stânga, pe care Frontul popular, victorios în alegerile din 1936, îl va atrage ca un magnet.

Urmăresc mai departe un rezumat al ideilor lui Michel Winock, aşa cum îl prezintă  el însuşi într-un interviu din „L’Express“, 1-7 iulie.

Sacrificarea moralei pe altarul patimilor politice

Epoca Vichy i-a ajutat pe intelectualii francezi de stânga din anii războiului al doilea să câştige o importantă bătălie contra intelectualilor de dreapta, compromişi de simpatiile filonaziste sau de acte de colaboraţionism. Winock împarte stânga franceză în două: morală şi revoluţionară, cea din urmă ieşită, cu armură şi coif, din contestaţia dreyfusardă. Adeziunea la stalinism dă o grea lovitură stângii franceze şi, în general, europene. Deja în 1927, Julien Benda denunţă în „Trădarea clericilor“ (cum continuă el să-i numească pe intelectuali) sacrificarea moralei pe altarul patimilor politice.

În anii ’70, se creează o prăpastie între o mare parte din intelectualitatea cu vederi de stânga din Franţa şi socialişti. Când Soljeniţîn şi Saharov depun mărturie pentru ororile comunismului sovietic, intelectualii sunt cei dintâi care îi aclamă, în schimb, ziarul Partidului Socialist, „L’Unité“, îl face pe autorul „Arhipelagului Gulag“ maimuţă bătrână. Winock îl citează pe André Glucksmann, care îi reaminteşte lui Mitterrand, pe care el însuşi, ca şi toată stânga, îl susţinuse la Preşedinţie, că i-a uitat pe scriitorii care, în lagărul socialist, luptă pentru libertate. E vorba de intelectualii disidenţi, urmaşii protestatarilor morali din trecut. Numeroase evenimente internaţionale din acei ani conduc nu numai la slăbirea cauzei stângii (şi în primul rând a cauzei comunismului) în Europa Occidentală, dar la „prăbuşirea lumii intelectuale“: RDG 1953, Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968, regimul lui Pol Pot din Cambodgia, maoismul şi revoluţia culturală. Raportul secret al lui Hruşciov de la Congresul XX al PCUS din 1956 reprezintă începutul sfârşitului nu numai pentru stalinism, dar şi pentru stânga europeană ataşată comunismului de tip sovietic. Şi începutul declinului intelectualului.

Marx a murit, trăiască marxismul!

După părerea aceluiaşi autor, astăzi, nu mai există, nici teoretic, nici practic, o adevărată ideologie de stânga sau de dreapta, nici o graniţă la fel de precisă ca în prima parte a secolului XX între doctrine. Nu mai există nici intelectuali marcanţi care să îmbrăţişeze una sau alta din doctrine. Polemici precum aceea dintre Sartre şi Aron aparţin definitiv trecutului. Intelectualul de altădată iese şi el din scenă. „De aici înainte, scrie Winock, mass-media este cea care îl face pe intelectual“.

Locul marilor personalităţi îl iau „intelectualii media“, fără autoritate, fără ştiinţă reală de carte, compilatori de opinii, şi, în plus, reducând totul la economic. Marx a murit, trăiască marxismul! Epoca noastră nu mai cunoaşte decât o singură categorie de intelectuali ascultaţi de guvernanţi sau de opinia publică: economiştii. Declinul ideologiilor înseamnă declinul intelectualilor. Stânga şi dreapta politică actuală nu mai sunt apanajul intelectualilor. Contestatarii de ieri au trecut ştafeta organizaţiilor civice. Ideologiilor le-a luat  locul o practică politică fără miez intelectual şi fără orizont. De aceea, e tot mai dificil a le deosebi. Şi, chiar dacă am încerca, n-ar fi de niciun folos.

Concluzia mea, nu şi a  lui Winock, este că, deşi nu e spre binele cetăţii, această a doua trădare a clericilor, care are un sens opus celei din cartea lui Julien Benda, s-ar putea dovedi un câştig al intelectualului, obligat să se întoarcă la uneltele sale şi prea puţin dispus să iasă în piaţa cetăţii şi să strige, ca Zola odinioară, „J’accuse!“.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite