Infernala tăcere de plumb a planurilor-cadru
0Planurile-cadru tac. Și tac. Și tac. O tăcere asurzitoare, ce nu prevestește multe lucruri bune. Că tot e la modă acum, #poweredbyKWI: faceți revista presei ultimelor săptămâni/luni și numărați articolele consacrate viitoarelor planuri-cadru (limbă de lemn mioritică), nemaivorbind de arhitecturi curriculare de secol XXI, și toate cele tari, conexe subiectului strategic. V-a dat zero? Și mie tot zero mi-a dat. Ghinion.
Iată, pentru conformitate, cronica neromanțată a abordării de sistem a transformării curriculare, dinspre trecutul de debut al actualelor guvernări post-alegeri prezidențiale 2019 până la cel mai relevant, pentru mine, “moment curricular” memorabil, pe care eu l-am marcat în februarie 2022. Realitatea incontestabilă a școlilor-pilot pornite în 2021[1] e un alt univers, încă insuficient relevant pentru Sistem. De atunci încoace, liniște... Plumb... Omertà, înstăpânită ucigător, consfințind cinic banalizarea mediocrității Școlii ca Sistem.
Octombrie 2019[2].
Nebunul Curţii Şcolii
Pariu: planurile-cadru pentru liceu vor intra în criză de timp. ”Sistemul” se va da cu capul de toţi pereţii să scoată “ceva”, la fentă, cu sufletul în gât, fix în anul în care copiii care au început clasa a V-a în 2017-2018 vor absolvi gimnaziul. Iar rezultatul va fi la fel de frustrant-comunist-sindicalist cum e cel de acum, dacă rămânem în negarea “fie planul-cadru cât de prost, dacă profesorii sunt minunaţi suntem salvaţi”. Ţineţi pariul meu?
Am scris cu majusculă toate substantivele titlului. Are rost cu carul. Curtea Şcolii nu e deloc "curtea şcolii", unde batem mingea (sau fumăm la greu, palmând pe blat chiştoace, unde legea interzice, pur şi simplu, fumatul – sau nu-i aşa?!...) în recreaţii. Curtea Şcolii e cea care există şi freamătă în jurul tuturor regilor şi împăraţilor care au ţinut în batjocură în mâinile lor sceptrul Educaţiei, de treizeci de ani încoace – altfel, de ce am fi ultimii în Europa, ca neoamenii? Curtea Şcolii este aşa cum am croit-o şi o tolerăm noi, cu suişurile şi coborâşurile, îndrăznelile şi laşităţile noastre mai mici sau mai mari. Uimitor, în context, este că orice Curte are Nebunul său – cel căruia „nu i se” ia gâtul atunci când spune cu toate vorbele că împăratul e gol. E, cumva, o nevoie tulburătoare în natura noastră umană, de compensare a vinovăţiilor existenţei cotidiene prevalent laşe si duplicitare prin tolerarea prin preajmă a Nebunului Curţii.
Aici, acum, Nebunul sunt eu, de bună seamă. Iar broscuţa pe care Sistemul o tot plimbă pe gâtlej sus-jos, sus-jos, şi are a o înghiţi până la urmă cu noduri e una buclucaşă foarte. Iat-o: dacă arhitecturi curriculare pe bune nu sunt, NIMIC nu e – şi Şcoala eşuează în picaj, în vrie, formă fără fond.
Decembrie 2020[3].
Saga curriculară la români. Cronica neromanţată a celui mai important proiect educaţional, trădat cu sânge rece. Agravant. În formă continuată. Anii 2004-2020
România pe bune ÎNCEPE cu ŞCOALA PE BUNE. Iar Şcoala pe bune începe cu PLANURI-CADRU pe bune. Adică ARHITECTURI CURRICULARE de secol XXI, puse în fapt să cultive copiilor valori, să le folosească şi să le placă. În 2020 încă n-am trecut de genunchiul broaştei. Altfel n-am fi unde suntem acum. Întrebare deschisă: va fi ciclul politic 2021-2024 excepţia schimbării paradigmei? DA sau NU. Timpul va proba.
Iată cronica mea, pe două coordonate fundamentale: politică şi de politici publice. Ca exerciţiu de context, vă invit să completaţi spaţiile libere cu numele restului miniştrilor Educaţiei, nenominalizaţi de mine, care au populat la vârf instituţia din Berthelot 28-30 între anii 2004-2020. În pixul fiecăruia în parte, numit sau nu, a stat aprobarea planurilor-cadru de pe care au învăţat şi învaţă copiii acestei ţări şi NICI UNUL nu a făcut nimic pentru schimbarea paradigmei comuniste a arhitecturii curriculare. Trageţi singuri concluziile.
Ianuarie 2021[4].
Exasperantul nod gordian, făcutul planurilor-cadru. Noaptea neputinţei de sistem. ROŞU-GALBEN-VERDE
Iar e ca la nebuni: disonanţă de proces structurală, frână până la blană, frică de schimbare halucinantă. Criză de timp. De râs, dacă n-ar fi de plâns. După întâlnirea de la Parlament (“Curriculum modern pentru o Românie educată”), consumată ca în lumile paralele din Matrix, mi-e limpede că singura soluţie ca să nu ne luăm câmpii iar rămâne lovitura fulgerătoare de sabie, menită să taie pe veci un hâd nod gordian, imposibil de descâlcit altfel.
Aveţi la dispoziţie aici[5] conţinutul întregului eveniment, desfăşurat pe durata a trei ore şi jumătate. Vă recomand să-l urmăriţi in integrum, pentru a vă lămuri limpede unde suntem acum.
Februarie 2021[6].
Blocaj curricular, în fapt. Nevoia acută de Reset
A rostit verdictul ministrul Educaţiei însuşi: „La planurile-cadru de liceu […] am depăşit 10.000 de propuneri de modificare. Aceste planuri-cadru […] au fost lansate în dezbatere publică de îndată ce mi-am preluat mandatul. Numărul de propuneri de modificare a fost atât de mare încât, practic, nimănui nu convin. Am impresia că nu mai plac nici măcar celor care le-au făcut […]” Ce-i de făcut? Curaj. Discernământ. Acţiune urgentă. Reset sistemic.
A mai spus[7] ministrul:
“Şi atunci poate e momentul să luăm o mică pauză şi să ne mai gândim un pic.”
Pentru mine, un lucru e clar-clar-clar: dacă 1) “luăm pauză” şi 2) “ne gândim” nu un pic, ci cât de mult putem noi, dar tot în aceeaşi paradigmă de până acum, nu ajungem nicăieri bine şi cu sens – nici peste şase luni, nici peste un an, nici peste o mie de ani.
Pur şi simplu, procesul curricular pus în fapt de zeci de ani şi croit pe setul de premise ce a născut aceste forme de planuri-cadru, duce în fundătură, generând frustrări, inadecvări şi blocaje structurale, aşa cum vedem acum. Iar dintre toţi parametrii de lucru nefericiţi, faptul de a pune pe masă, la final, câte un singur tabel pentru fiecare ciclu de învăţământ, pe care să îl execute cohorte de câte 150000-160000 de elevi în fiecare an de studii, stă de departe în cea mai ucigătoare incongruenţă cu timpurile şi nevoile României secolului XXI. Oameni buni, e chiar atât de greu de înţeles şi acceptat că planul-cadru unic şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, şi că vremea sa a apus, hăt, de mult? Chiar atât de duşi să fim încât să persistăm în negarea unei stări de fapt limpezi ca lumina zilei, anume că vremea planului-cadru unic a trecut, şi că persistenţa sistemic-instituţională în acest model depăşit conduce principial la blocaje insurmontabile? Şi nu oriunde, ci fix în inima Şcolii însăşi, adică în arhitectura curriculară pe care o oferă ca infrastructură de fond pentru educarea generaţiilor ce-i păşesc pragul în fiecare an.
Februarie 2022[8].
Blocajul curricular - eternul şi frustrantul imens elefant roz din casa Şcolii ca sistem
“– Cin’ să fie? Cei ca mine!... (pauză luuungă) Care-am fost miniştri şi în 2014, 2015, şi n-am avut curajul şi tăria... Ca să nu se supere prea multă lume pe noi!...” Aşa a răspuns mai ieri[9], dezarmant de simplu şi la obiect, ministrul Educaţiei, la întrebarea ”cine-i de vină că planurile-cadru sunt cum sunt, de ani şi ani”. Diagnostic crud, frustrant, nefardat, de top: imens deficit de leadership, la vârf, dat în fapt cu subiect şi predicat.
Două lucruri importante am a spune aici – la fel de simplu şi la fel de la obiect precum mărturisirea asumată ministerial, ce nu lasă umbră de echivoc cu privire la sursa de fond a blocajului critic de Sistem, respectiv blocajul curricular, pe care l-am analizat in extenso ani şi ani la rând, cel mai recent aici[10]:
· Dacă şi în 2023 se va dovedi că planurile-cadru vor fi izvorât din aceeaşi abordare sistemică de tip tabel-unic-comunistoid care a otrăvit sistematic filosofia curriculară post-1989, arătând ele (planurile-cadru), deci, cam la fel, în spirit şi literă, cu cele aflate acum în vigoare, înseamnă că Sistemul va fi cumpărat cinic şi mincinos trei ani frustranţi degeaba, incapabil să-şi depăşească propria condiţie şi să acţioneze curajos în paradigma Şcolii de secol XXI, necesară vital României secolului XXI. Am marca astfel un trist rateu impardonabil, pe care avem a acţiona cu toată forţa, deschiderea şi inspiraţia de care suntem în stare pentru a-l împiedica
· Dacă şi în 2022 vom număra tot pe degetele de la o mână (sau, cel mult, de la ambele mâini), în loc de cel puţin 60 câte finanţează PNRR[11], ori cât mai multe posibil, şcolile care îşi vor asuma pilotări curriculare transformaţionale, atunci vom mai consemna, specific şi măsurabil, o tristă realitate, de nedorit cu nici un chip: incapacitatea directorilor proaspăt numiţi în funcţii de a-şi mobiliza echipele pentru a fructifica la scară largă o oportunitate educaţională istorică – anume, de a da drumul, începând cu anul şcolar 2022-2023, unor planuri-cadru croite aşa cum vor şcolile, consolidînd precedentul excepţional din anul şcolar curent[12]. În acest moment, nici o şcoală nu are nici o scuză să nu-şi creeze şi pună în fapt propria ofertă curriculară, cu adevărat de secol XXI.
Așa am văzut eu chestiunea curriculară, din 2019 până în 2022.
Trageți singuri concluziile.
[1] https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/cainele-moare-de-drum-lung-si-putinul-la-fapte-2176788.html
[2] https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/nebunul-curtii-scolii-1975837.html
[3] https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/saga-curriculara-la-romani-cronica-neromantata-a-2068265.html
[4] https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/exasperantul-nod-gordian-facutul-2073469.html
[5] https://www.facebook.com/watch/live/?v=318408826254081&ref=search
[6] https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/blocaj-curricular-in-fapt-nevoia-acuta-de-reset-2077370.html
[8] https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/blocajul-curricular-eternul-si-frustrantul-imens-2150361.html
[10] https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/dusul-rece-necesar-si-iesirea-din-negare-a-2135438.html
Se încarcă comentariile...
