Încleştările unui tango dramatic

Fotografii făcute de Horst Grund în Al Doilea Război Mondial cu nazişti la Marea Neagră Constanţa Dobrogea România Sursă foto museumsyndicate.com

Mulţi ani la rând, vreo 32, cam tot atâţia câţi am trăit în comunism, am ştiut că cel de-Al Doilea Război Mondial s-a încheiat la 9 mai 1945. Atunci când trupele sovietice au intrat în Berlin şi au implantat acolo însemnele victoriei.

Ceva mai încolo, imediat după 22 decembrie 1989, atunci când am avut deja şansa de a afla şi a citi ceva mai multă istorie adevărată- editurile româneşti au început să publice cărţi până atunci interzise, iar gurile martorilor au început să se dezlege- am aflat că sfârşitul marii conflagraţii s-ar fi produs, de fapt, cu o zi mai devreme. Aliaţii occidentali intraseră în Berlin pe 8 mai, doar trupele sovietice întârziaseră, însă nu o făcuseră nemotivat, o zi.

Micul fals istoric la care a recurs istoriografia comunistă era în specificul lumii în care am trăit primii 32 de ani din propria-mi viaţă. O lume care, de-a lungul existenţei sale pe meleaguri româneşti, mai lua din când în când distanţe, uneori chiar spectaculoase faţă de Moscova, de ordinele ei, ba chiar şi de miturile impuse de aceasta, însă avea grijă să nu îl supere niciodată mai mult decât ar fi fost îngăduit pe Marele Frate de la Răsărit. Şi pe urmă, dacă citim schimbul de scrisori dintre François Furet şi Ernest Nolte, scrisori reunite în cartea Fascism şi comunism apărută în traducere românească în 2007 la editura ART, vedem că, până şi în Occident, URSS era percepută drept principalul artizan al victoriei, drept marele stat învingător, de unde şi fascinaţia pe care avea să o exercite multă vreme comunismul. Asupra lui, al Occidentului, dar şi al lui Furet, personal.

Astăzi ştim bine că nimeni nu prevăzuse şi nimic nu anunţase suficient de clar căderea comunismului şi felul în care s-a întâmplat aceasta în toamna-iarna anului 1989. De abia după ce Europa de Est a izbutit să se despartă mai radical sau mai prudent, mai autentic ori mai ezitant de comunism, s-au auzit voci care au spus că, de fapt, cel de-Al Doilea Război Mondial s-a încheiat de abia la finele lui 1989. Lucru defel neadevărat. Măcar din punct de vedere simbolic. Ceea ce nu înseamnă însă că anul 1945, anul zero, anul perceput ca unul nu doar al unui discutabil sfârşit, ci şi unul al unui complex reînceput, şi-ar fi pierdut cu ceva din importanţă.

Despre această complexitate şi felul nici calm, nici glorios, uneori nici măcar din cale afară de omenos în care s-au petrecut lucrurile în anul 1945 dă seama monumentala carte Anul zero-1945 O istorie a lui Ian Buruma, tradusă în româneşte de Anca Bărbulescu. Carte apărută în toamna anului 2015 la editura Humanitas. O lucrare de mai bine de 400 de pagini în versiunea ei românească, cu indice de nume şi cu ilustraţii, a cărei scriere îşi află originea în dorinţa istoricului de a-şi lămuri mai întâi sieşi întâmplările prin care a trecut tatăl său în respectivul an. Însă cum istoriile individuale sunt întotdeauna condiţionate de cele ale altora, cum nici măcar istoriile naţionale nu prea se pot petrece altfel decât în conjuncţie cu cele ale altor naţiuni, popoare şi ţări, cum istoria anului 1945 e una a anului zero intervenit după o mare conflagraţie mondială, nimic mai firesc ca cercetarea lui Ian Buruma să nu se limiteze la evenimentele dintr-un teritoriu unic sau dintr-un an unic, oricât de simptomatice ar fi putut fi acestea. Drept pentru care suntem purtaţi nu doar în Olanda natală a istoricului, ci şi în Polonia, Franţa, Anglia, Germania divizată, Japonia, SUA. Acelaşi firesc impunea întoarceri temporale căci, de exemplu, ceea ce s-a întâmplat în Franţa preocupată de denazificare şi de epurare în 1945 a fost puternic condiţionat de întâmplările de dinainte. Şi nu numai din tulburele an 1944. Tot la fel cum ceea ce au avut de înfruntat evreii polonezi în 1945 avea rădăcini profunde în fapte şi mentalităţi din ani anteriori.

Anul 1945, anul zero, anul plecării de la zero nu a fost nici pe departe unul calm. Nici prietenos nu a fost. Mai întâi fiindcă însăşi plecarea de la zero nu prea era posibilă. Durerile, suferinţele, tragismul nu pot fi dintr-o dată înlocuite cu bucurii, concordie, pace sufletească, dragoste şi înţelegere. Deconturile sunt dificile şi trebuiau făcute. Or, asta implică de la început imposibilitatea de a face tabula rasa dintr-un trecut cum nu se poate mai tragic. Sensibilităţilor şi suferinţelor umane care nu au dispărut peste noapte, odată cu arborarea steagului victoriei, dar nici cu reacordarea dreptului de reprezentare a Operei de trei parale a lui Brecht, li s-au adăugat dificultăţi dintre cele mai mari. Printre ele sărăcia şi foametea. Ca în vreme de război. Entuziasmele de început au avut a se confrunta cu ele, dar şi cu dorinţele de răzbunare, cu problemele deloc simple ridicate de întoarcerea acasă a celor obligaţi să îşi ia lumea în cap spre a se salva ori a celor plecaţi pe front.

Despre toate acestea, dar şi despre multe altele încă vorbeşte cartea lui Ian Buruma. O face nu sec, nu pur constatativ, ci cu multă, cu foarte multă empatie.  Fiindcă numai aşa se poate scrie despre bine şi despre rău. Cele două întâlnindu-se şi contrapunându-se în anul zero.

Secolul al XX lea a fost, ne-a reamintit-o într-o carte a sa Tzvetan Todorov, unul marcat de ispita binelui şi de memoria răului. Anul 1945 a fost cel în care ispita şi memoria s-au confruntat într-un tango dramatic. Cartea lui Ian Buruma dă seama despre mişcările spasmodice ale acestui tango.

Ian Buruma-ANUL ZERO- 1945 O istorie; Traducerea: Anca Bărbulescu; Editura Humanitas, Bucureşti, 2015