Imperialismul rus – satele lui Potiomkin şi „sufletele moarte“ ale lui Gogol (II)
0Rusia s-a lansat într-un joc foarte periculos, care o va costa enorm, din punct de vedere economic. O ţară care reclamă suma de 116 dolari per barilul de petrol, pentru a-şi păstra excedentar bugetul pe care şi-l formează, în mare parte, din exportul de hidrocarburi, este vulnerabilă în cel mai înalt grad la fluctuaţiile de pe piaţa mondială.
Aproximativ 70% din exporturile ruse de hidrocarburi se îndreaptă spre ţările din Europa (inclusiv UE). Dar continentul european dispune de mai multe posibilităţi de a-şi reduce drastic gradul de dependenţă faţă de Rusia, care vor începe să fie puse în aplicare. Este vorba atât despre rezervele de gaze din Marea Nordului, cât şi despre alte opţiuni, printre care se numără colaborarea cu state din nordul Africii precum Algeria.
Am scris, anterior, despre modul în care procesul de „ridicare din genunchi” a Rusiei (expresie folosită de Vladimir Putin la începutul anilor 2000) evoluează într-o nouă idee imperială şi într-un nou sistem politic care absolutizează tradiţia şi legitimează autoritarismul şi dictatura. E adevărat, această nouă ideologie nu are încă un nume, se numeşte „a patra teorie politică” şi se revendică în raport cu precedentele trei: liberalism, comunism (în care autorul, Aleksandr Dughin, introduce şi socialismul la un loc cu social-democraţia) şi fascism (în care se include şi nazismul).
„A patra teorie politică” trebuie, în viziunea lui Dughin, să ia ce e mai bun din comunism şi fascism şi să învingă liberalismul aflat în fază post-modernă. În fond, aceste salturi mintale nu reprezintă nimic altceva decât o tentative de justificare „ideologică” a instaurării unui nou regim totalitar care ar putea folosi un mix de referente pentru a se legitima.
Dominaţia asupra masivului continental Eurasia, pe care o doreşte Dughin, nu este altceva decât controlul rimlandului (după Nicholas John Spykman), ceea ce permite „controlarea destinelor lumii”, afirmă acelaşi Spykman.
Să vedem, însă, cum se prezintă Rusia din punct de vedere economic şi politic. Câteva date statistice:
În 2011-2012, Rusia se plasează pe locul 66 în lume în privinţa indicelui dezvoltării umane, pe acelaşi loc 66 în privinţa competitivităţii globale, pe locul 100 în privinţa calităţii infrastructurii, pe locul 114 în privinţa indicelui dării şi luării de mită, pe locul 120 în privinţa uşurinţei de a desfăşura activităţi antreprenoriale.
În ceea ce priveşte drepturile de proprietate (şi apărarea lor), Rusia ocupă „onorabilul” loc 130, fapt confirmat prin exproprierile de natură criminală care au avut loc în Caucazul de Nord pentru construirea infrastructurii destinate Jocurilor Olimpice de la Soci. (Sursa: Transparency International Corruption Perception Index (2010); United Nations (2005-2010); World Economic Forum Global Competitiveness Report 2011-2012; preluate din studiul „Dealing with a post-BRIC Russia”, de Ben Judah, Jana Kobzova şi Nicu Popescu, European Council of Foreign Relations, pagina 20).
Poate o asemenea ţară să pretindă la rolul de hegemon global? Sau la cel de imperiu?
Sau avem, de fapt, de a face cu un colos care stă pe picioare de ceară, care pot fi topite cu uşurinţă prin eforturi concentrate ale comunităţii internaţionale? SUA au demonstrat deja că au capacitatea de a influenţa preţul mondial al petrolului, atât WTI cât şi Brent, prin punerea în vânzare a unor cantităţi de petrol din propriile rezerve.
Dacă Rusia va continua procesul de asumare a unei ideologii de stat de tipul celei despre care am scris mai sus (în variantă mai mult sau mai puţin modificată, cosmetizată), şi va acţiona în consecinţă, confruntarea cu Occidentul o va distruge. Nici SUA, nici UE nu au dorit vreodată acest lucru, deoarece îşi dau seama de riscurile pe care le poate provoca la nivel mondial o Rusie căzută în haos. Aceasta este cauza pentru care cooperarea economică (inclusiv în zona energetică) ruso-occidentală s-a dezvoltat, în beneficiul Rusiei, după 1991. Nu s-a cerut, de la Moscova, nimic altceva decât pace. Pace în schimbul cooperării. Pace în schimbul dezvoltării. Dar Rusia demonstrează lumii întregi că pacea nu se numără printre opţiunile ei. Războiul (de orice fel) cu UE şi SUA este unul pe care Rusia nu îl poate câştiga. Ea se îndreaptă, cu paşi rapizi, spre propria autodistrugere.
Marea speranţă a Rusiei, alianţa cu China, nu va putea avea loc decât dacă Rusia acceptă rolul de vioară a doua în raport cu superputerea mondială în devenire cu capitala la Beijing. Caz în care Rusia se va transforma, cu timpul, într-un apendice colonial al Chinei.
În orice caz, dacă elita rusă, condusă de dictatorul Vladimir Putin, nu va renunţa la retoricile şi politicile de confruntare şi nu va lăsa poporul ucrainean să-şi decidă singur soarta, nimeni nu va putea garanta integritatea teritorială a Rusiei însăşi, pe termen mediu şi lung.
Cu toţii, însă, vom avea ocazia să contemplăm modul în care se construiesc noi sate ale lui Potiomkin, carcase frumos vopsite şi arătoase pe dinafară, însă găunoase şi putrede pe dinăuntru. Şi felul în care se reiau târgurile cu suflete moarte, cu „realizări epocale” inexistente. A la Gogol. Ucraineanul Gogol.
(va urma)