Generalul (R.) Vasile Paul: „20 decembrie 1989 – Timișoara. Fraternizarea Armatei cu populația revoltată”

Inserez în acest areal mărturia unui compatriot care a trăit evenimentele din decembrie 1989, fiind în cadrul armatei, în zona Banatului. Timpul trece. Unele confesiuni sunt uitate. Altele ignorate. Cea a generalului (r.) Vasile Paul este scrisă cu o focalizare pe detalii inedite.

FOTO Captură video

GENERALUL (R:) VASILE PAUL: 

„Adevăruri care trebuie spuse, după 33 de ani.

S-a afirmat de multe ori în ultimii 33 de ani , că “dacă Timişoara nu era, nimic nu era”. Întăresc această afirmaţie, precizând că, “dacă 20 decembrie 1989 (Piaţa Operei) nu era, evenimentele de atunci ar fi putut avea o altă desfăşurare în România”.

20 decembrie 1989 a însemnat trecerea Armatei de partea populaţiei revoltate, FRATERNIZAREA EI CU MASA ENORMĂ DE DEMONSTRANŢI IN PIAŢA OPEREI ŞI PRACTIC, ÎNCEPUTUL REVOLUŢIEI REALE ROMÂNE.

În timp ce în toate celelalte oraşe din ţară nu se întâmplase încă nimic, Timişoara era liberă, avea lideri locali , un program revoluţionar, iar armata trecuse de partea Revolutiei. Se datoreşte oare succesul şi acest punct culminant din istoria modernă a României numai populaţiei civile revoltate sau şi Armatei?

Noi susţinem că fără luciditatea noastră, a militarilor, acest moment crucial şi schimbările care au urmat în zilele următoare, nu ar fi fost posibile. Toţi recunosc acum importanţa decisivă a fraternizării Armatei cu populaţia, dar fără a o cerceta / particulariza, punând-o la modul general, pe seama unor mici subunităţi şi chiar a soldaţilor din stradă.

O fac intenţionat în primul rând oportuniştii (civili şi militari), cei care nu au participat la revoluţie, nu au făcut nimic pentru schimbare şi caută să-şi acopere acum, zgomotos şi patriotic, lipsa de contribuţie şi orientare de atunci.

Discret, noi am precizat încă din 1990, la Comisia guvernamentală din Timişoara (în prezenţa domnului căpitan Bălan Romeo, astazi general maior in rezerva in Timisoara), la procesul de la Bucureşti (în faţa domnului colonel Cornel Bădoiu, astazi general maior in rezerva), în presa locală/centrala, la radio (inclusiv la Vocea Americii) şi televiziune şi în cartea “Armata română în revoluţia din 1989”, cine a condus şi executat direct în stradă acest moment memorabil, care a contribuit decisiv la răsturnarea situaţiei şi victoria revoluţiei: R.90 Mc. din Lugoj, sub conducerea directă a subsemnatului.

Dar interesele erau şi sunt încă altele: meritele trebuiau puse pe seama unor oameni ca maiorul Oancea Viorel (care nu avea subordonaţi, era un biet șef de SRTM cu doi subordonati, a stat tot timpul în unitate şi total întâmplător a venit în zona Operei pe 22.12.1989, după ce evenimentele se consumaseră, lucru cunoscut de revoluţionarii Ion Marcu, ing. Dorin Burlacu, părintele Borza, Claudiu Iordache , Prof. Ivan,ş.a. ), a unor reprezentanţi CADA nerealizaţi profesional, (care nici măcar nu au participat în stradă la evenimente) şi a altora din societatea civilă (iesiti in decor abia in Ianuarie-Februarie –Martie 1990), care acum ocupă funcţii importante în diferite structuri locale.

Dezinformarea şi manipularea începeau să-şi intre masiv în drepturi şi continuă şi astăzi. Dar noi, militarii, ştim adevărul, deţinem documente scrise, avem sute de martori (prea disciplinaţi pentru aceste vremuri), un muzeu al fraternizării la U.M. 01140/Cercul Militar/ Lugoj, înregistrări radio şi video, care atunci când se vor aşeza lucrurile, vom demonstra CUM s-au derulat real evenimentele.

Treizeci si trei de ani am fost sfătuiţi să tăcem, “încasând” mereu (în presă, T.V., mitinguri, adunări ale asociaţiilor revoluţionare şi civile,intelectuali oportunisti ), acuzaţii, blamări şi etichetări nedemonstrate, greu de suportat pentru oamenii nepregătiţi din punct de vedere profesional şi psihologic.

Pe bună dreptate, ne simţeam uitaţi, neglijaţi, marginalizaţi şi acuzaţi, MEREU NUMAI NOI, CEI DIN ARMATĂ.

Cadrele active şi cele din rezervă se întrebau adeseori nedumerite, “nu cumva forţe subterane, care şi-au şters urmele (Planul,,Cristal’’), şi-au recucerit poziţiile politice, economice şi financiare, plătesc acum poliţe Armatei pentru “trădarea” ei din Decembrie 1989?

Cum se face că atunci toată populaţia ne ovaţiona şi striga “Armata e cu noi”, iar acum mulţi dintre ei nu mai sunt cu Armata? Atunci ne aclamau, iar acum “aruncă în noi cu pietre”? “Pe cine n-am lăsat atunci să moară, nu ne lasă să trăim acum”.

Noi am aşteptat cu răbdare ca lucrurile să se cerceteze şi să se clarifice în timp, obiectiv, fără patimă şi nu am reacţionat la acuzaţii, ştiind de unde vin, de ce vin, prin cine vin şi ce urmăresc în final. Pregătirea, experienţa şi luciditatea ne-au permis să evităm orice altercaţie verbală sau scrisă cu mass-media.

Personal, apreciez că lucrurile s-au sedimentat şi PENTRU ISTORIE SI ADEVAR , doresc să relatez în calitate de participant direct, DESFĂŞURAREA REALĂ A EVENIMENTELOR DIN 20 DECEMBRIE 1989 DIN PIAŢA OPEREI.

În dimineaţa zilei de 18.12.1989, către orele 04.00, am primit telefonic la U.M. 01121, Calea Girocului, o misiune reală de luptă, de la lt.col. Balasz Ştefan (locţiitorul şefului BOPL/D.18 Mc. Decebal), ca începând cu orele 07.00 să mă dispun cu majoritatea forţelor (circa 14 ofiţeri, 300 militari în termen, 6 TAB-71 şi 2 autocamioane) în Piaţa Operei, între magazinul Materna şi Casa de Modă.

Închideam intrările/accesul, către Cercul Militar, Spitalul Militar şi Piaţa Libertăţii. În stânga mea, în zona Ceainăriei era o subunitate de la Şcoala de şoferi din Săcălaz, în zona Hotelului Timişoara – Spitalul de boli venerice era o subunitate din R.39 Art. Timişoara, iar in Piaţa Libertăţii erau militari de la R.Mc. din Arad.

Toţi militarii în termen şi toată tehnica de luptă (TAB-71) aveau muniţie de război. Am organizat dispozitivul, responsabilităţile ofiţerilor, subunităţilor şi tehnicii şi la ora fixată am ocupat dispozitivul, în Piaţa Operei.

Am precizat misiunile şi lanţul de informare şi comandă, la faţa locului. Din 18.12. 07.00 şi până în 20.12. 15.30, am condus nemijlocit Piaţa Operei, unde s-a circulat, s-au executat lucrări de reparaţii la geamurile sparte în 17.12.1989 şi s-au păzit bunurile din magazine, împreună cu vânzătorii.

Militarii subordonaţi mie nu au reţinut, arestat, rănit sau împuşcat absolut nici o persoană, datorită prelucrării lor, clarviziunii şi implicării directe şi permanente în conducerea acestora de către mine. În faţa Catedralei, între bufetul Expres şi Cinematograful Capitol, erau grăniceri şi miliţieni; la actuala Primărie erau militari de la U.M.01133 Buziaş; în zona Fântânii cu peşti, spre cinematograful Studio şi spre Clubul CFR erau miliţieni şi cadre din subunitatea USLA; între Casa de Modă şi Lacto-vegetarian şi între restaurantul Timişoara şi Materna, închideau Piaţa Operei miliţieni, securitate în civil şi personal din trupele USLA.

În dispozitivul meu linear, de pe treptele Operei au apărut din dimineata zilei de 18.12.1989 securişti în civil, miliţieni în uniformă şi militari în combinezoane negre, din trupele U.S.L.A.

În 18.12.1989, către orele 17.00, am văzut, de pe treptele Operei, incidentul din faţa Catedralei, soldat cu morti si raniti.

În 19.12.1989, în plină zi, lângă vitrina cu sticlărie / porţelanuri de vizavi de magazinul Materna, a explodat o petardă artizanală, iar de la primul etaj de deasupra acestui magazin (Materna), a căzut un ochi de geam, în timp ce un locatar în etate deschidea fereastra. Deoarece jumătatea din dreapta a dispozitivului a deschis instantaneu focul, fără comandă, asupra clădirii de unde a căzut geamul, m-am deplasat imediat în acea zona, am oprit focul, am cercetat situaţia şi am clarificat lucrurile. Gloanţele loviseră peretele de la ultimul etaj de deasupra magazinului Materna/urmele se vad si astazi/, fără a răni pe cineva sau măcar a sparge un geam. Deoarece bătrânul a coborât imediat în zona noastră, am stat de vorbă cu el şi ulterior am prelucrat cazul cu ofiţerii , luând măsuri de nerepetare a unor situaţii asemănătoare.

Individul care a explodat petarda artizanală a fost găsit şi reţinut de Miliţie.

În aceeaşi zi, din zona părculeţului din spatele restaurantului lacto-vegetarian (astăzi Mc Donald), au fost aduşi de către Miliţie doi tineri şi o fata, fiecare în vârstă de circa 20-23 ani. Au trecut cu ei prin dispozitivul meu, către intrândul blocului de vizavi de casieria Operei. De curiozitate, m-am dus să văd ce se întâmplă cu ei. Au fost legitimaţi şi percheziţionaţi de Miliţie: toţi erau români de naţionalitate maghiară, din zona Târgu-Mureş, iar la percheziţie s-au găsit asupra lor 2 petarde artizanale (tub de plastic de circa 20-25 cm lungime, umplut cu praf de puşcă cu fitil în el), precum şi un cuţit lung de circa 25 cm. Au fost urcaţi într-un ARO al Miliţiei şi duşi din zonă.

În cursul zilei de 19.12.1989, în calitatea mea de comandant de regiment şi de responsabil al celui mai important loc posibil de adunare a demonstranţilor, am fost informat despre acţiunile probabile din ziua de 20.12.1989. Se preconizau manifestaţii de masă, ieşirea organizată a muncitorilor de pe platformele industriale ale oraşului şi a populaţiei, în zonele centrale, deci, precis şi în Piaţa Operei. Precizez că tot din 18.12.1989, orele 07.00, celelalte forţe ale R.90 Mc au fost aduse şi dispuse static, până în 20.12 orele 16.00, tot prin acelaşi ordin telefonic al lt.col. Balasz Ştefan, la:

Uzina de apă Plopi: - cpt. Neagu Adrian cu un pluton de militari;

Uzina electrică din faţa Fabricii de bere:- cpt. Tucă Dorin, cpt. Sfetcu Marin, cu circa 50 militari si 6 TAB-uri;

Fabrica de pâine din Circumvalaţiunii: cpt Biriş Dorinel, cpt. Pruneanu Octavian, cu circa 50 de militari.

În nici unul din aceste locuri nu au avut loc răniri, incidente, reţineri sau arestări, datorită conducerii de către mine, prin radio şi uneori personală, a dispozitivelor. Dacă Timişoara a avut apă, lumină, pâine şi linişte în acele zile, în zonele menţionate, ni se datoreşte şi nouă.

Ulterior, în aceste zone s-au înregistrat altercaţii, răniţi şi morţi.

În seara zilei de 19.12.1989, am discutat cu Cpt. Adam Tudorel, de la Consiliul Politic al D.18 Mc., ştirile ascultate la radio şi traduse (radio Kossuth, radio Belgrad şi radio Europa Liberă), conştientizând situaţia şi momentul istoric pe care îl trăim.

Tot în 19.12.1989, seara, am aflat direct de la Mr. Popescu, care-l însoţea pe generalul Ilie Ceauşescu, de planul si de intenţia de răsturnare de la putere a lui Nicolae Ceauşescu şi de dezmembrare a României (telegramele ataşatilor militari români de la Belgrad - Col.Manea si Budapesta – Col.Todericiu - anexate).

În ansamblu, era ceva de necrezut, dar, cunoscând ce se întâmplase şi în celelalte foste ţări socialiste din Europa,vazind turismele cu numar slav cu 2-3 indivizi civili in ele (din trupele Spetznatz) in diferite zone ale orasului, realizasem că şi noi urmam în plan, dar nu ştiam cum se va acţiona.

Ofiţerii de contrainformaţii şi cei de la Consiliul Politic Superior ne avertizau de existenţa în oraş a unor maşini cu diplomaţi veniţi din Bucureşti (americani, englezi, unguri, japonezi, iugoslavi) şi a primilor străini (francezi) care veniseră de peste graniţă.

Eram timişorean din 1956, aveam familia în zona Piaţa Unirii (deşi eram comandant la Lugoj), realizam ce se întâmplă în Europa, ştiam în linii mari ce forţe sunt în Timişoara, cunoşteam cele întâmplate la ELBA, în prezenţa generalului maior Guşa şi văzând agitaţia din zona Comandamentului D.18 Mc., mi-am dat seama de momentul istoric care va urma.

Aveam legătura radio din 19.12.1989, cu detaşamentele mele şi cu Comandamentul Diviziei (prin staţii radio portabile STORNO) şi văzând vizitele dese în dispozitive ale ofiţerilor din eşaloanele superioare şi confuzia unor ordine primite, mi-am impus să fiu lucid şi extrem de atent la ceea ce urmează.

Mai ales că în 19.12.1989 primisem din ordinul generalului-locotenent Chiţac, 20 de grenade lacrimogene, cu precizări clare privind modul de întrebuinţare asupra mulţimii şi de folosire a măştilor contra gazelor (grenade pe care le-am pus în 2 saci de merinde, în TAB-ul lt.maj. Romanescu, cu precizarea ferma ca să rămână acolo şi să nu fie folosite, lucru care s-a şi întâmplat).

În general, aflasem tot ce s-a întâmplat în acele zile in oras şi pentru a evita implicarea militarilor mei în alte misiuni ocazionale, nu m-am dus la nicio adunare cu comandanţii, în toată perioada 18.12. 07.00 - 20.12. 15.30, ordinele primindu-le ulterior, prin ofiţeri de legătură sau întrebând prin statia radio.

Preocupat de moralul si disciplina subordonatilor, in noaptea de 19/20.12.1989, am controlat personal şi prin radio toate detaşamentele şi militarii din Piaţa Operei, calmându-i şi îndemnându-i la luciditate şi executarea întocmai a ordinelor primite de la mine a doua zi.

În dimineaţa zilei de 20.12.1989, catre orele 09.30, a venit la mine o echipă de la Poşta Mare, cerându-mi aprobarea să intre în Operă şi să instaleze o staţie de radio-amplificare şi un microfon în balconul acesteia, aprobarea pe care le-am dat-o.

Către orele 10.00, am fost informat prin staţia radio şi printr-un ofiţer de legătură de la Comandament, despre plecarea muncitorilor de pe platformele industriale, către Centrul oraşului.

Cei trei comandanţi de detaşamente subordonaţi, de asemenea, m-au informat prin statiile radio, despre zgomotele care se auzeau şi despre trecerea coloanelor de demonstranţi prin apropierea zonei lor.

Către orele 10.30.-11.00, realizând momentele delicate care urmau să aibă loc, m-am dus la Comandamentul Diviziei 18 Mecanizate, la generalul maior Guşa Ştefan.

Era în camera actualului Ofiţer de Serviciu din Comandament împreună cu generalul-locotenent Chiţac. I-am raportat ce ştiam despre afluirea muncitorilor către centru, i-am reamintit că avem muniţie de război, armamentul încărcat şi grenade lacrimogene, că ordinele erau destul de confuze, iar starea de spirit nu tocmai corespunzătoare, că sunt timişorean şi eu şi alţii din dispozitiv, avem familiile în oraş, unde circulau tot felul de zvonuri privind situaţia familiilor noastre şi l-am rugat să gândim foarte bine la ceea ce urmează să facem, deoarece ne va judeca istoria dacă greşim.

Generalul-maior Guşă părea extrem de obosit; m-a ascultat, după care mi-a ordonat să trec imediat la comanda directă a dispozitivului, urmând să ţin legătura permanent cu domnia sa, prin ofiţerul de transmisiuni din anticameră (maiorul Vicol).

Am realizat indecizia dânsului în prezenţa celorlalte persoane din cameră şi m-am întors destul de descumpănit la subordonaţi.

În lipsa mea, un lt.col. de la Consiliul Politic Superior (Lt.Col.Petre), avusese o discuţie foarte dură cu cpt. Călin, căruia-i ordonase cum să folosească forţa/focul si grenadele lacrimogene , la apropierea demonstranţior.

Acest ofiţer excepţional, i-a comunicat că nu execută decât ordinele comandantului direct şi i-a cerut ordin scris pentru ceea ce i-a ordonat. A fost ameninţat cu trimiterea în Tribunalul Militar.

Mi-am adunat imediat ofiţerii, am prelucrat cazul şi le-am expus discuţia avută cu generalul- maior Guşa. Miliţia, Securitatea în civil şi personalul USLA tocmai plecau discret din dispozitiv şi din toata zona, lăsându-ne singuri în faţa populaţiei care urma să vină.

Am realizat starea de spirit şi tensiunea subordonaţilor şi de comun acord, dar pe răspunderea mea (fara a primi ordin), le-am ordonat să descarce imediat tot armamentul, să-l verifice şi să introducă încărcătoarele / benzile în genţi / cutii, iar mitralierele de pe TAB-uri să le ridice la 45 de grade.

În circa 15 minute, 300 de pistoale mitralieră, 6 mitraliere de companie, 6 mitraliere de 14,5 mm şi 6 mitraliere de 7,62 de pe TAB-uri au fost descărcate de muniție şi verificate.

Am ordonat ca fiecare să-şi ia în primire subordonaţii, să-i conducă direct şi să fie atenţi numai la ordinele şi semnalele pe care le dau.

I-am raportat, prin staţia radio, generalului maior Guşă Stefan de plecarea din dispozitiv a celorlalte forţe și de zgomotul care se auzea, pe măsură ce demonstranţii se apropiau, dinspre Gara de Nord, podul Maria şi podul Mihai Viteazul.

Mi s-a ordonat să rămân pe loc şi să raportez permanent evoluţia situaţiei. Tensiunea era extrem de mare, neştiind cum va reacţiona masa de demonstranţi la contactul cu noi.

Eram conștient că voi raspunde personal, de ceea ce se va intimpla in zona pe care o comandam.

Către orele 12.00, coloanele de pe cele trei direcţii s-au întâlnit în faţa Catedralei. Era o masă imensă de oameni: au îngenunchiat, au rostit în cor ”Tatăl nostru”, după care şi-au reluat deplasarea către Operă.

Nu mai era nimeni în zonă, decât “marea” enormă de oameni care înainta hotarit şi cei circa 320 de soldaţi şi ofiţeri pe care-i comandam eu.

Demonstranţii erau organizaţi, aveau banderole, oameni de ordine, drapele, lozinci. Am chemat ofiţerii la mine, le-am ordonat să întoarcă cele 6 TAB-uri cu faţa către Piaţa Libertăţii şi să ordone punerea pistoalelor mitralieră la picior. Au trecut imediat la executare, iar eu m-am deplasat prin spatele dispozitivului, pentru a-i încuraja şi a mă convinge, pentru ultima dată, că totul este sub control.

Zgomotul era infernal, iar tensiunea în rândul subordonaţilor, enormă. Vedeam in adâncime până la cele două poduri de peste Bega şi după părerea mea, puteau fi în toată zona peste 100.000 de oameni.

Am raportat trecerea demonstranţilor de Fântâna cu peşti şi apropierea de Ceasul din faţa Operei.

Demonstranţii au realizat că aveam armele la picior şi de acum se apropiau ferm de cordonul nostru. La circa 10 metri de noi, văzând soldaţii şi ofiţerii nemişcaţi şi încordaţi, dar cu armele la picior şi TAB-urile de la colţurile străzilor întoarse şi gata de plecare, au realizat ce gândim şi pentru prima dată am auzit celebrul strigăt “Armata e cu noi” din piepturile a zeci de mii de oameni.

Era o atmosferă infernală aproape imposibil de descris.

Ofiţerii au discutat aproape o oră cu demonstranţii din faţă: eram filmaţi, fotografiaţi, îmbrăţişaţi. Nu ne-a jignit, bruscat, înjurat sau agresat absolut nimeni.

În fata mea, la intrarea pe strada Alba Iulia, pe balustrada de la Pasajul scărilor, l-am văzut pentru prima dată pe revolutionarul Ion Marcu, îmbrăcat în celebrul lui cearceaf alb, cu părul şi barba în vânt şi cu o sticlă în mâna stângă. Nu-l cunoşteam; realizam că este unul dintre lideri şi l-am rugat insistent să coboare, pentru a nu se întâmpla ceva care să tensioneze lucrurile.

M-a ascultat, după care m-am deplasat către dreapta dispozitivului, unde Mr. Bunea, Cpt. Călin şi alţi ofiţeri avuseseră discuţii cu Lorin Fortuna (care dorea să intre prin faţă în Operă), Claudiu Iordache (care dupa o discutie tensionata cu Maiorul Bunea a pătruns in Opera, prin intrarea actorilor), Petrişor Morar şi alţii, despre care am auzit ulterior.

Le-am spus celor din primul rând că în Operă a fost instalată o staţie de radio-amplificare încă de dimineaţă, pe care ei au folosit-o mai târziu în conducerea revoluţiei.

Atmosfera era extraordinară: realizam că s-a produs un eveniment istoric crucial; – FRATERNIZAREA ARMATEI CU POPULAŢIA REVOLTATĂ – TRECEREA EI DE PARTEA CELOR MULŢI ŞI RĂZVRĂTIŢI, IAR ACEST LUCRU A FOST FĂCUT DE CĂTRE NOI, CEI DIN REGIMENTUL 90 MECANIZAT LUGOJ.

Deoarece uşile Operei erau închise s-a forţat accesul prin faţă şi prin lateral, dar o mare parte din demonstranţi cereau să treacă spre Piaţa Libertăţii şi de aici către Comitetul Judeţean de Partid.

Stăpâneam situaţia în Piaţa Operei, dar nu ştiam care este situaţia în adâncime în Piaţa Libertăţii şi mai încolo, către Comitetul Judeţean de Partid. Am raportat situaţia generalului maior Guşă şi am cerut aprobarea să dau drumul masei de demonstranţi către Piaţa Libertăţii, unde era Comandamentul D.18 Mc. Decebal, Comenduirea Garnizoanei şi Casa Armatei.

Am primit aprobarea prin statia radio, le-am comunicat-o liderilor din faţă, rugându-i să mă asculte şi să mă urmeze, deoarece în faţă erau militari şi tehnică şi cu alte subordonări (R.Mc. din Arad).

O parte din demonstranţi s-au urcat pe TAB-urile lt.maj. Romanescu şi lt. Manga, iar ceilalţi, pe jos, pe lângă ele, cu mine în frunte, au pornit spre Piaţa Libertăţii.

La mijlocul străzii Alba Iulia era un cordon de militari şi 2 TAB-uri, tot de la U.M. 01140 Lugoj.

Nu aveam cu ei decât legătură de vedere şi am preferat să merg eu în faţa coloanei de demonstranţi, pentru a evita orice incident.

Eram un comandant ascultat şi urmat de subordonaţi, dar am căutat să previn orice disfuncţionalităţi sau incidente neprevăzute.

La ieşirea spre Piaţa Libertăţii a trebuit să facem faţă unei situaţii neprevăzute. În mijlocul pieţei era instalată o auto-staţie radio R-130, cu catargul desfăşurat, de la R.Mc. din Arad, pe care o păzea o santinelă de la această unitate, care nu îmi era subordonata şi care nu ştia de cele întâmplate în Piaţa Operei.

La apariţia noastră, a introdus cartuş pe ţeavă, a îndreptat arma spre noi şi ne-a somat să ne oprim. Mulţimea amuţise, iar cadrele de la Muzica Militară şi din Cdm. D.18 Mc., aflate în zona pieţei, au încremenit. Un foc tras, un incident mortal, putea arunca mulţimea în aer, cu urmări greu de anticipat. Am ieşit singur în faţă, cu mâinile ridicate, i-am spus cine sunt, i-am explicat ce se întâmplă şi l-am invitat să nu facă uz de armă. M-am apropiat calm de el (tremura tot), i-am pus mâna pe armă fără să i-o iau, i-am descărcat-o şi i-am introdus încărcătorul în geantă, spunându-i că nimeni nu o să treacă prin zona autostaţiei lui.

M-am deplasat rapid la militarii din zonă şi împreună cu subofiţerii muzicanţi şi unii ofiţeri din D.18 Mc. (mr. Carp, plt.maj. Reisner, mr. Varga, mr.Claudiu Taga –astazi general), am organizat cordoane pentru trecerea mulţimii, evitând zona autostaţiei şi intrările în cele trei clădiri militare.

La balconul Comandamentului Diviziei au apărut generalul-maior Guşe şi ceilalţi generali şi ofiţeri din Comandament.

Entuziasmul era extraordinar: demonstrantii i-au salutat, aclamat şi au strigat tot timpul cât s-a trecut prin zonă “Armata e cu noi”.

Pe TAB-urile unităţii mele şi pe jos au trecut prin Piaţa Libertăţii către Comitetul Judeţean mii de oameni până în jurul orelor 15.00.

Către orele 14.30-15.00, generalul maior Guşa Stefan l-a trimis la mine pe aghiotantul său, cpt. Gheorghe Ionel, ulterior fost col. în Statul Major General), cu următorul mesaj:

“Felicitări. Dacă aş fi avut 3-4 comandanţi de unităţi ca tine, alta ar fi fost situaţia aici, în aceste zile. După degajarea străzilor, duci toată tehnica şi toţi militarii la U.M. 01185”, un lucru pe care l-am făcut până către orele 17.00.

Aveam satisfacţia deosebită că îmi adusesem contribuţia la acest moment excepţional, fără incidente, dar începeam să mă gândesc care vor fi reacţiile în ţară şi în Armată şi în special urmările, după consumarea evenimentului.

De retinut ca in acele momente Mr. Oancea Viorel, Sef de Atelier de reparat armament , fara nici-un subordonat, statea linistit in Cazarma din Calea Lipovei si abia peste doua zile, in 22 decembrie la prinz, - dupa fuga lui Ceausescu-apare in Piata Operei, retinut de revolutionari si prezentat lui Ion Marcu si Prof. Ivan.

Seara am vizionat ingandurat, la T.V. mesajul Comandantului Suprem, urmărind însă si tot ce se întâmpla în Piaţa Operei, prin telefoanele primite de la familiile unor ofiţeri care locuiau în zonă.

Mi-am îmbărbătat ofiţerii şi subordonaţii şi am luat legătura telefonică cu familia , prevenind-o să se autoprotejeze.

În 21.12.1989, am primit indicativul alarmei de luptă generale ,,Stefan cel Mare’’ şi misiunea de a mă deplasa într-un raion precizat, pe graniţa de vest. Am întocmit documentele de luptă necesare, pe hartă si text şi mi-am încolonat unitatea pentru a ieşi din U.M. 01008. La poartă, am fost ajuns de un ofiţer care mi-a transmis că ordinul se contramandase în ultimul moment.

Am verificat cele ordonate şi am predat completările ridicate, la depozitele U.M. 01008. Pe 22.12.1989, după plecarea lui N. Ceauşescu cu elicopterul, către orele 14.30, am primit ordin să-mi adun efectivele şi tehnica şi să mă deplasez la Lugoj.

Am plecat pe itinerarul Gara de Nord, viaduct, Calea Aradului, Bulevardul Leontin Sălăjan, în aclamaţiile celor care ne întâlneau, fără nici un incident.

La Lugoj, deoarece erau disfuncţionalităţi în conducerea unităţilor din garnizoană, împreună cu Cpt. Mindru si lt.col. Gorovei din U.M.01428, am organizat activitatea pe cartiere, poligoane şi împrejurimi. Din momentul prezenţei mele în zonă, în Lugoj nu s-a întâmplat nimic deosebit.

Nu au avut loc reţineri, arestări, răniri, problemele soluţionându-se cu calm şi răbdare, pentru a evita orice evenimente deosebite.

Pentru oamenii pe care i-am condus direct, evenimentele în care am fost implicat personal şi ordinele date, mi-am asumat răspunderea încă de la începutul anului 1990.

Din proprie iniţiativă am depus mărturie, de atunci si am dat numeroase materiale la Comisia Guvernamentala si Procuratura Militară, numai în ceea ce mă privea, convins de frământările ce vor urma.

Regret că nu am fost mai ferm, iar din ianuarie 1990, am plecat din zonă, la Bucuresti, la ordin – nu din proprie iniţiativă.

Pe fondul dezorganizării generale din acele momente, pentru disculparea adevăraţilor vinovaţi şi asigurarea timpului de ştergere a urmelor, s-a aruncat vina pe oricine era cunoscut, inclusiv pe mine.

Noi ştim de către cine, ştim de ce, ştim cum şi ştim şi prin cine s-a făcut şi se face acest lucru. Viaţa i-a înlăturat pe unii, îi va elimina şi pe ceilalţi şi va clarifica, în timp şi celelalte momente importante ale revoluţiei.

Napoleon Bonaparte spunea: “ÎN REVOLUŢII SUNT DOUĂ FELURI DE OAMENI: CEI CARE LE FAC ŞI CEI CARE PROFITĂ DE ELE”. DIN CÂTE CUNOSC EU, ÎN TIMIŞOARA SUNT 6 ASOCIAŢII REVOLUŢIONARE ŞI CIRCA 400 DE REVOLUŢIONARI, IAR ÎN ÎNTREAGA ŢARĂ, CIRCA 176 DE ASOCIAŢII DE REVOLUŢIONARI ŞI CIRCA 30.000 DE REVOLUŢIONARI.

ÎNTREBAREA MEA ESTE: AR FI PUTUT NUMAI ACEŞTIA SĂ RĂSTOARNE REGIMUL ŞI SĂ SCHIMBE SISTEMUL, FĂRĂ APORTUL NOSTRU, AL ARMATEI? MĂ ÎNDOIESC.

Fostul preşedinte al SUA, J.F. Kennedy spunea referitor la îndatoririle individului, faţă de ţara sa: “NU TE ÎNTREBA CE A FĂCUT ŢARA TA PENTRU TINE, CI CE AI FĂCUT TU PENTRU ŢARA TA”.

În Decembrie 1989, eu şi subordonaţii mei am făcut ceva extrem de important, pentru Municipiul Timişoara şi pentru prestigiul Armatei Romane.

Am renuntat la supunere si la loialitatea fata de sistem, conștienti ca actul nostru de insubordonare va capata ulterior valoare istorica.

Revoluţia a reuşit datorită fraternizării Armatei, trecerii acesteia de partea populaţiei revoltate, iar semnalul şi exemplul concret l-am dat noi, U.M.01140 Lugoj (nu alte institutii sau autoritati de forta ale statului – Securitate, Partid sau Militie), în 20 decembrie 1989, în Piaţa Operei din Timişoara.

Pe celebrul cearceaf alb al lui Ion Marcu, eu am scris in 1990, pentru adevar si istorie, ca 20 decembrie ,a fost posibil si datorita R.90 Mc. Lugoj, aceasta zi marcind bulgarele care a maturat incepind cu Timisoara, sistemul totalitar din Romania.

Iar in 31.o7.1991, in calitate de martor la proces, am cerut Procurorului Militar, Col. Cornel Badoiu, sa se consemneze la finalul audierii mele, fraternizarea R.90.Mc Lugoj cu populatia revoltata a Timisoarei, in Piata Operei, in 20 Decembrie 1989, solicitare existenta in documentele Revolutiei si pe caseta inregistrata de la Memorialul Revolutiei.

Revoluţia a reuşit datorită nouă şi altora ca noi, care au avut viziune, au înţeles evenimentele / momentul istoric şi au fost aceiaşi din 17 decembrie şi până la terminarea evenimentelor.

Un mare general american, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, George Smith Patton Jr. spunea despre datoria militară:

“NOI SUNTEM SOLDAŢI, NE DUCEM UNDE NI SE ORDONĂ, IAR UNDE NE DUCEM, LUPTĂM ŞI ÎNVINGEM”.

Închei prezentarea acestor adevăruri despre revoluţie reamintind spusele, marelui nostru poet, Mihai Eminescu: “NU NOI SUNTEM STĂPÂNII ADEVĂRULUI, CI ADEVĂRUL ESTE STĂPÂNUL NOSTRU” şi îndemnând la cercetarea obiectivă, de către istorici, a evenimentelor şi reconsiderarea contribuţiei U.M.01140 Lugoj şi a subsemnatului la acest moment crucial din istoria României moderne.

Cu demnitate si incredere,

Gl.mr.(r) Prof.univ.dr. Vasile Paul / 20.12.2022.”