Fotbal vs. Cinema

La miezul nopţii, la întoarcerea la hotel, trecând pe lângă restaurantul irlandez, euforie, marcase Anglia. Până am mai trecut 2 stopuri, deja era o simfonie asurzitoare a claxoanelor! Italia era zgomotoasa câştigătoare a Cupei! Nu mai era nevoie de net sau de televizor, aveam rezultatul pe viu, chiar fără să fiu neapărat microbistă.

La Cannes au şanse cu filmul lui Nanni Moretti, deşi diagnosticul, vorba specialiştilor lui Hipocrate, e rezervat!

În rest a fost o zi cu două regizoare şi doi regizori.

Cei doi din Est: Radu Muntean, cu un titlu pornit de la numele unui sat noroios de lângă Rîmeţ: Întregalde. Teoretic, despre gesturile caritabile şi cât de sincere sunt ele, învârtindu-se în jurul unui unui sătean autentic, fără dinţi, care vorbeşte fără şir, povesteşte, după spusele realizatorului chiar lucruri reale, puţin interesante pentru tinerii cu sacii de ajutoare care fac un concurs nedeclarat de câte obscenităţi pot spune pe minut de dialog, cu fostul M.C. al Premiilor Gopo, Alex Bogdan, care are destul umor ca să n-aibă nevoie să se sprijine pe cârja înjurăturilor repetitive, dar deh, dacă aşa-i în trend! Toma Cuzin e un personaj misterios şi ambiguu, ideal pentru ce are de făcut, iar de Maria Popistaşu ne era dor de şarmul ei tandru de pe ecran. Trist doar că scenariştii atât de talentaţi, Baciu şi Rădulescu, alături de autor, cad în păcatul unei scene scabroase şi cu va urma, la un nud exibiţionist care, culmea, se va repeta şi la Kornel Mundruczo: incontinenţa unor biete personaje în vârstă care nu mai sunt nici în toate minţile. Noroc că, în afară de cele în 4D, peliculele încă n-au miros! Revenind la maghiarul vecin, după fermecătorul Luna lui Jupiter şi ultra-tulburătorul Frânturi de femeie, s-a gândit că poate împuşcă un Oscar cu un subiect din familia polonezului cu Ida, sau a conaţionalului său, cu Fiul lui Saul. Un calcul greşit. Evoluţie are un script tras de păr, începe cu lagărul de concentrare la final de război, continuă cu remuşcările şi inconsecvenţa în amintirile unei bătrâne, care şochează cu scena de care pomeneam, şi, în zilele noastre, cu puştiul fascinat de zombi care îşi neagă originea evreiască, având o idilă adolescentină cu o mică musulmană care poartă vălul doar în prezenţa rudelor, în rest e o mică răzvrătită. Final hollywoodian: sărutul între două lumi care se războiesc dintotdeauna.

De son vivant din păcate nu-i în competiţia oficială. Ar fi meritat Emmanuelle Bercot, care i-a cooptat în acest proiect profund uman, dureros şi totuşi alinător, pe Benoit Magimel, Cecile de France şi Catherine Deneuve. Dar mai ales pe Gabriel Sara (doctorul Edde, care seamănă ameţitor cu regretatul gastroenterolog, profesorul Oproiu) de care te ataşezi pe loc, dorindu-ţi să existe cu adevărat. Şi chiar aşa e. Adeptul şi în realitate al ideii de Muzică şi Medicină ţine un veritabil masterclass despre despărţirea de cei dragi şi despre cele 5 lucruri pe care ar trebui să le spunem, ca să plecăm cu inima împăcată şi fără a lăsa răni sufleteşti nevindecabile: Iartă-mă, Te iert, Te iubesc, Mulţumesc şi Adio. O clinică ideală care m-a dus cu gândul la Hospice Casa Speranţei.                   

Insula Bergman al Miei Hansen-Love e mai mult o speculaţie despre un cuplu de doi scenarişti, Tim Roth (din Tinereţe fără tinereţe, filmat în România) şi Vicky Krieps (recognoscibilă din Firul Fantomă), în speranţa de a-şi găsi inspiraţia. Colosale doar cadrele din biblioteca şi cinemaul intim al genialului suedez, cu 6 neveste şi 9 copii, şi mai ales o căruţă (inspirată de a lui Victor Sjöström) de capodopere (intim era găselniţa lui Cocteau pentru privat, care pe româneşte, la feminin, are o altă conotaţie, una de evitat)! În sală, Ingmar stătea întotdeauna în primul rând, lateral, unde niciun vizitator n-are voie să se aşeze la vizionările cu aparatul de proiecţie devenit vintage!

Periplul cinematografic cannez continuă!